Eleonora SCHIPOR: Savantul Ilie Popescu sărbătorit la Salonul de carte din Storojineț

Ceremoniile dedicate celor 8 decenii de viață a binecunoscutului patriot bucovinean Ilie Popescu continuă.

De data aceasta ne-am adunat cu toții la frumoasa și spațioasa bibliotecă raională din Storojineț.

         Aici, în prezența bibliotecarilor din întreg raionul, dar și a numeroșilor oaspeți și invitați a avut loc Salonul de Carte, dedicat de astă dată savantului bucovinean cu renume mondial (or, se află cum spuneam întru-n material precedent introdus în Enciclopedia marilor personalități ale lumii), domnului Ilie Popescu, ajuns la vârsta frumoasă de 80 de ani.

         În sala de lectură unde ne-am adunat, a fost amenajată de către lucrătorii bibliotecii o mică expoziție cu doar câteva din cele 31 de cărți apărute până acum, și câteva materiale din ziare.

         Rând pe rând vorbitorii s-au referit la drumurile vieții, munca, realizările, cărțile, publicațiile, dar și activitatea domnului profesor în cadrul Societății regionale „Gologota”.

         Printre vorbitori îi vom menționa pe domnii Vasile Hoțuleac, adjunctul șefului Administrației raionale de Stat Storojineț, Petro Brijac, adjunctul șefului Comunei decentralizate Storojineț, care în afară de felicitări și cuvinte de laudă, i-au înmânat octogenarului nostru foi de laudă și buchete de flori, menționând ambii faptul că asemenea oameni sunt o mândrie pentru raionul nostru.

         Cu frumoase cuvinte și mulțumiri pentru ceea ce a făcut și face cu atâta dăruire de sine, pentru literatura și cultura română, dar și memoria neamului nostru domnul Ilie Popescu, s-a adresat în fața celor prezenți și domnul Ministru Consilier al Consulatului General al României la Cernăuți Edmond Neagoe. Domnia sa a transmis mai întâi un mesaj din partea doamnei Consul General Irina loredana Stănculescu, care doar cu câteva zile în urmă l-a felicitat pe sărbătorit la manifestările de la Cernăuți. Domnul Edmond Neagoe s-a referit în relatarea sa la drumurile vieții, la crucile ridicate și parastasurile organizate prin satele noastre bucovinene de neobositul domn Ilie Popescu, vorbind pe scurt și despre publicațiile sale atât în domeniul științei, cât și în memoria celor ce au avut de suferit de pe urma teroarei roșii. I-a înmânat și el un mic premiu bănesc sărbătoritului, ca un stimul material pentru munca sa neobosită

         Felicitări, cuvinte de laudă, aprecierile cuvenite pentru munca de o viață i-au adresat sărbătoritului în limbile ucraineană și română doamna Ivona Lughina – directoarea Sistemului Centralizat al bibliotecilor din raionul Storojineț, Elena Mihai – directoarea Sistemului Centralizat al bibliotecilor din raionul Herța, Maria Dovgani – adjunctul directorului bibliotecii științifice regionale în numele lui Mihailo Ivasiuc, Irina Davidciuc – șefa secției de cultură a raionului Storojineț, Tatiana Covban – colaboratoare a bibliotecii raionale, fostă directoare a acestei instituții timp de 31 de ani.

         De la o asemenea manifestare importantă nu puteau să lipsească și oameni talentați ai ținutului nostru. Printre ei se numără și traducătorul, poetul, ziaristul, prietenul de o viață și tot octogenarul sărbătorit în acest an, domnul Mircea Lutic. Domnul Lutic i-a mulțumit în public și pentru cartea ce i-a dedicat-o domnul Ilie Popescu anul trecut, la fine citindu-i și o poezie. Tânăra poetă, pictoriță și ziaristă Doina Bojescu a menționat faptul că a avut fericirea să fie în timpul anilor de studii la Universitatea cernăuțeană studenta domnului profesor, păstrând în memorie lecțiile și povețele pe care le-a dat studenților săi timp de 44 de ani, cât a muncit la catedra de filologie română și clasică. Domnul Vladimir Acatrini – Președintele Uniunii Bibliotecarilor români bucovineni i-a înmânat o Diplomă din partea Filialei-Cernăuți a Asociației Creștine de binefacere ASCIOR, al cărui membru este și domnul doctor docent Ilie Popescu, revista „Orizonturile Bucuriei” unde este vorba despre deschiderea în toamna anului trecut a Filialei la Cernăuți. Personal, am vorbit pe scurt despre consătenul nostru, despre familia sa care a îndurat amarul deportărilor, despre cărțile pe care le-am prezentat de-a lungul anilor pe paginile ziarelor noatre bucovinene în limbile română și ucraineană, despre cartea „Ilie Popescu – omul, savantul, patriotul”, scoasă de sub tipar acum 5 ani, când Domnia sa a împlinit 75 de ani. De asemenea am menționat faptul că este primul cetățean de Onoare al satului natal Pătrăuții de Jos, și că în luna august îl vom sărbători și în incinta bibliotecii locale de la baștină. Tuturor celor prezenți le-am oferit ziare, cărți, reviste  cu materiale semnate de mine personal, arătând de asemenea și recentele mele publicații apărute în ziarele „Zorile Bucovinei”, „Libertatea Cuvântului”, „Vidrodjennia”, cu articolele și fotografiile despre renumitul meu consătean.

         Cuvântul i s-a oferit domnului Ilie Popescu, care pe scurt a vorbit despre toate: copilăria grea umbrită de amarul deportărilor, dar și dorința da trăi, învăța, a vorbit despre lucrarea de doctorat, munca la catedră, lucrările științifice, publicațiile, cărțile, activitatea intensă desfășurată ca preșdinte al Societății regionale „Golgota”, participarea la Conferințe, Simpozioane, prezentări de carte, manifestări literar-culturale, comemorative. A menționat faptul că până în prezent cu sprijinul și susținerea unor oameni de bună credință, dar și cu efort propriu  a ridicat 9 cruci comemorative în diferite localități, a 10-ea urmând să fie sfințită în timpul apropiat. A mulțumit tuturor pentru prezență, felicitări, promițând că și în continuare speră că ne va mai bucura cu unele publicații, și chiar noi cărți. Pe scurt s-a referit la cartea apărută cu prilejul jubileuliui de 8 decenii de viață „Răsfoind paginile vieții”.

         Cea de a doua parte a Salonului de carte i-a găzduit și de astă dată pe oaspeții dragi de la Suceava, care au venit cu noi cărți, reviste, almanahuri, ziare atât pentru sărbătorit, cât și pentru bibliotecile din raionul respectiv.

         Pentru început a vorbit domnul Gabriel Cărăbuș, directorul bibliotecii județene Suceava în numele lui I. Gh. Sbiera, care s-a referit la importanța și rolul acestor saloane de carte, datorită colaborării intense între cele două biblioteci – cea de la Suceava și cea de la Cernăuți. Domnia sa i-a făcut și o invitație domnului Ilie Popescu la b-ca din Suceava pentru a prezenta mai detailat și acolo cărțile, lucrările, activitatea sa publică în cadrul societății regionale „Golgota”.

         Ca întotdeauna a venit cu cărți atât pentru sărbătorit, dar și pentru b-ca din Storojineț, doamna Doina Cernica, scriitoare, publicistă, ziaristă la săptămânalul „Crai Nou” din Suceava, o bună prietenă a noastră a nordbucovinenilor, felicitându-l din suflet pe sărbătorit.

          Doamna Elena Pintilie, bibliograf la biblioteca „I. Gh. Sbiera” în afară de cuvintele calde adresate domnului profesor a făcut și o scurtă prezentare a celui dintâi album dedicat cărturarului I. GH. Sbiera, cât ș celui mai recent număr al revistei bibliotecii „Revista Scriptum”.

         Doamna Mihaela Buculei, redactor la Radio România Actualități a vorbit puțin, promițându-le tuturor că va vorbi mai mult despre acest eveniment în emisiunile sale radiofonice.

         Prezent la manifestarea literară a fost și domnul Sorin Serghie, lucrător al bibliotecii județene.

         Le mulțumim frumos oaspeților din Suceava pentru că vin întotdeauna cu plăcere și cu noi cărți și apariții editoriale la saloanele de carte din Bucovina noastră.

           Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Savantul Ilie Popescu sărbătorit la Salonul de carte din Storojineț”

Baki YMERI: Mariana Grigore&Simon Jack – Sufletul Cuvintelor /Shpirti i fjalëve, Amanda Edit Verlag Bucureşti (2019)

Lumea se înţelege cel mai bine prin sufletul poetului. Volumul respectiv este o contribuție deosebită care crează poduri de prietenie între două limbi, doua țări,  două popoare și două culturi. Mariana Grigore și Simon Jack și-au creat profilul lor literar, primul cu poeme bilingve în limbile română și albaneză, iar cel de al doilea prezent în carte cu poezii în limba română.

***

Bota kuptohet më së miri përmes shpirtit të poetit. Vëllimi respektiv, me dy autorë, është një kontribut i veçantë që krijon ura miqësie ndërmjet dy popujve, dy vendeve, dy gjuhëve dhe dy kulturave. Mariana Grigore dhe Simon Jack e kanë krijuar profilin e tyre letrar, i pari me poezi bilingve (rumanisht-shqip), kurse i dyti prezent në këtë libër  me poezi në gjuhën rumune.

Traducere de: Baki Ymeri

Mioara BACIU: Poesis

Clipă de neuitare

 

Când inima lui
i-a-mbrățișat suspinul,
Sufletul ei
s-a transformat în lebădă
lunecând pe-o lacrimă …

C-o zbatere de aripă
a atins țărmul
rănindu-și clipa
de neuitare …

 

În mersul ei grațios

mai șchioapătă, uneori,

însă, nu a uitat să zboare

și să renască

iar și iar….

 

 

Mărturisire în amurg



Adio-ți spun, iubite, cu inima rănită
Prea multe-am îndurat de când ne știm
Ce-a fost frumos s-a stins într-o clipită
Păreri de rău, in van, acum, rostim.

Nu poate, clipa, zidul să îl sfarme
Nici măcar versul nu ne mai unește
Suntem captivi în propriile karme
Destinul nemilos ne pedepsește.

De-a fost sau nu, iubire-adevărată
Ne vor răspunde frunzele de tei
Ce-or netezi cărarea-îndurerată
De pașii tăi pierduți în pașii mei…

Continue reading „Mioara BACIU: Poesis”

Corneliu NEAGU: Îngerii de altădată

ÎNGERII DE ALTĂDATĂ

 

De mă-ntorc cu gândul înapoi,

căile îmi par mai încurcate…

Ce-a rămas în urmă după noi? –

doar iubiri ce plâng neterminate.

 

Tușă trasă dintr-un vechi clișeu,

ne vedeam în fiecare seară,

zorii zilei arc de curcubeu –

drum știut, cândva, pe dinafară…

 

L-am pierdut la umbra unui nuc,

se rupea chiar acul de busolă,

când în glasul trist al unui cuc

auzeam doar plâns de gladiolă.

 

Anii s-au tot dus, fără răgaz,

dor și amintiri se-ntorc agale,

să ne-așeze-n suflet un necaz –

mai putem oare găsi vreo cale?

 

Poate-ar trebui să ne-ntâlnim,

să-ncheiem iubirea ne-mpăcată,

doar o noapte încă să mai fim

îngerii frumoși de altădată…!

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

25 iulie 2019

George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța

George ROCA: Ma bucur mult și vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu, mai ales că am aflat că sunteti foarte ocupata cu scrierea și editarea unei cărți…

 

Sabina MĂDUȚA: E ora 9 dimineața la noi la Oradea. Am deschis calculatorul și-am dat de minunata dumneavoastră propunere. Viața ne mai aduce și surprize plăcute, ne mai întâlnește și cu oameni sensibili, degustătorii de valori. Chiar dacă sunt puțini la număr e totuși foarte bine și așa! Dumneavoastră, domnule George Roca, minunatul nostru prieten, sunteți și rămâneți un  un catalizator al culturii române și nu numai! Și dacă, așa cum spune Panait Istrati „Iubirea unui singur om te vindecă de ura tuturor!” și iubirea de carte vindecă multe suferințe și ne dă aripi să credem și să visăm  că nu e totul pierdut, chiar la  o anumită vârstă! Am norocul să locuiesc din nou în Oradea unde vă pot întâlni în fiecare vară, fie la lansări de carte, fie la spectacole ori la diverse manifestări culturale. Am citit recent cartea „Aviatorul” de Evgheni Vodolaskin. E absolut fantastică, te absoarbe, îți dă idei, te face să realizezi ce înseamnă un mare talent literar la care să te poți raporta chiar dacă conștientizezi că tu și scrierile tale sunteți, vai, departe! Dragă domnule George Roca, vă mulțumesc  pentru invitația dumneavoastră la un Interviu. La aproape toate întrebările pe care mi le-ați pus veți găsi răspuns și în  volumul „Cartea Sabinei”. Aici vă voi dezvălui și câteva amănunte mai puțin cunoscute din traseul meu prin această lume… Domnia voastră sunteți un scriitor  foarte sensibil, ca un seismograf și eu știu ce v-a surprins la mine. De fapt fiecare avem lucruri absolut personale. Am realizat că nu trebuie să fugim de ele. Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine cu atât cititorul va fi  mai cucerit! Și de ce să copiem alte  modele când ne avem pe noi înșine, buni  sau răi, cu mai mult sau mai puțin talent dar putem fi deschiși cu sufletul în palmă! Asta se simte! Să nu se înțeleagă că nu-i admir si nu-i venerez pe marii creatori.

George ROCA: Desigur! Distinsă doamnă, tot ce spuneți mai sus e adevărat… Menirea acestui interviu este de a ne cunoaște mai bine, de a ști și cititorul faptele pozitive pe care le-am făcut în viață, cum ați ajuns sa fiți un scriitor, un om de cultură cuoscut și apreciat. Ați plecat din Oradea în urmă cu mulți ani, ați avut o viață tumultoasă și plină de realizări în București, iar de curând v-ați reîntors mai aproape de „matcă”, în frumosul oraș de pe malul Crișului… Nu numai aceasta aș dori să fie subiectul interviului nostru, ci și alte „multe” secrete. De exemplu: De unde va trageți rădăcinile. Cum a fost copilaria dumneavoastră? Ce mai scrieți, ce mai citiți… ce vă mai impresionează, ce vă mai bucură, ce va mai doare…? De fapt o mulțime de întrebări într-o singură frază! Răspundeți doar la cele care vi se par interesante!

 

Sabina MĂDUȚA: Rădăcinile mi le trag din Gepiș, o localitate situată la 30 de kilometri de municipiul Oradea pe drumul care trece prin Băile Felix. Amintirele depre copilaria mea persistă până și acum, după multe decenii! La orele de religie răspundeam întotdeauna foarte bine şi părintele Goldiş mă răsplătea cu nişte monezi mici şi strălucitoare pe care le aduceam bucuroasă acasă. Eram nelipsită de la biserică duminicile şi-n celelalte sărbători şi eram  fericită când părintele mă punea să zic la strană rugăciunile „Tatăl Nostru” și „Crezul”. Dangătele clopotelor bisericii din satul meu natal nu le-am uitat niciodată. Sunetul lor îmi părea mult mai melodios şi mai frumos în comparaţie cu sunetul  clopotelor din Oradea care îmi sună aspru şi străin. După mulţi ani, într-o  noapte, fiind de gardă, şi ajungându-mă dorul de-acasă, am scris poezia „Clopotele”: „La biserica din sat/ Când prindeau a bate/ Clopotele se-auzeau/ Peste şapte sate// Dangătele lor prelungi/ Străpungeau eterul/ Intr-un cântec ancestral/ Infrăţit cu cerul.// Clopotele, clopotele,/ Se-auzeau departe/ De spuneau de sărbători/ De spuneau de moarte// Şi acum, le mai aud,/ Când în priveghere/ Clopotele amintirii/ Bat de Înviere!//” În anul 1996 s-a înfăptuit şi filmarea Bisericii din Gepiş unde am fost botezată.  Minunatul om şi teleast Maria Preduţ, cea care a filmat atâtea biserici şi mănăstiri  pentru emisiunea TVR „Lumină din lumină” a fost şi de data asta mâna proniei divine. Un gând pios pentru Maria Ingerilor, prea repede plecată dintre noi! Am pornit din Bucureşti cu echipa TVR (Maria Preduţ, Bogdan Silvestru şi Cătălin Lungoci) cu două zile înainte de Sfântu Nicolae, pe o ninsoare ca-n basme, cu o escală la Mitropolia Sibiului. Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului a fost filmat citind Pastorala de Crăciun. Am înregistrat-o şi eu pe reportofon şi la întoarcerea în Bucureşti am predat-o Ligiei Necula care a difuzat-o pe Radio România Tineret înainte de  Sfintele  Sărbători ale Naşterii Domnului! Ajunşi la Oradea, nici vorbă de zăpadă. Parcă revenise primăvara!

George ROCA: Ce poezie minunată și ce frumos știți să povestiți mai ales despre locurile natale după care cred că tânjiți și acum?

Sabina MĂDUȚA: După nimic nu tânjesc  ca după reîntoarcerea în satul în care m-am născut, după uliţa lui lungă de peste trei kilometri, unde-i ştiam pe toţi sătenii, cu toate istoriile şi poreclele lor: a Ciorcului, a Grasâ, a Vriţâ, a Dedi, a Gali, şi încă multe altele. Casa noastră era situată cam pe la mijlocul satului, nu departe de şcoală şi de biserică. Din păcate, tata a vândut casa cu gândul să plece în  bejenie ca să scape de colectivizare şi bineînţeles să se îmbogăţească, numai că tocmai a doua zi după ce a primit banii pe casă  s-a înfăptuit Reforma monetară. Pe banii luaţi  şi-a cumpărat o pereche de bocanci! Intocmai ca-n povestea lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleac! Dărâmată de noul ei proprietar casa  părintească mai există numai în memoria mea, cu tinda şi camera curată, cu tărnaţul şi celelalte acareturi: colniţa, hambarul, grajdul, şura, dar mai ales cu întâmplările mărunte ale copilăriei mele.

George ROCA: Care este povestea „Dealului morii” din „neuitata dumneavoastră  copilărie” pe care ați descris-o într-o povestire scrisă cu multă inimă?

Sabina MĂDUȚA: Dealurile Gepişului, însemnate pe hartă, cuprind şi locul numit „Dealul morii”, loc unde aproape fiecare sătean avea o parcelă de vie. Printre butucii de viţă erau numeroşi piersici şi pruni, iar mai la vale, se cultivau pepenii care făceau deliciul nostru, al copiilor. Din  ocolul casei, vedeam toată desfăşurarea însorită a dealului şi, când se coceau strugurii, părinţii ne trimiteau  acolo, să-i păzim. După ce treceam de holdele de la Bronţasca, ne apropiam cu teamă de podul de  peste valea de la poalele dealului. Treceam cât mai repede, nu cumva să fim muşcaţi de şerpii care mişunau prin pipirig. Sus ne aşteptau cuşmele colibelor şi câinele legat în lant, care lătra de zor şi sărea în sus  de bucurie, văzându-ne. Tare mult ne plăceau  acele mici adăposturi fără pod, mirosind puternic a flori de fân. Acolo, departe  de ochii părinţilor, aveam un straniu sentiment de libertate şi de mister.

Nu departe de dealurile cu vii, începeau pădurile de foioase, care se întindeau până departe spre Mierlău şi Lăzăreni ajungând până la Băile Felix. Noi, copiii, stăteam de pază numai ziua. Noaptea, viile erau în paza adulţilor şi-a câinelui  credincios, care  mai alunga, cu lătratul lui, mistreții, fiindcă, aceştia de multe ori intrau în holdele de deasupra viei sau făcând ravagii  prin lanurile de porumb. Din acest motiv sătenii cam renunțaseră să le mai cultive, dar tata, vorba mamei, „Vasile, tu tot ca neoamenii”,  s-a  hotărât să are bucata noastră de pământ care se întindea între vie şi imaş, pe un teren în pantă. Cum toate animalele din grajdul tatei au fost vândute printr-o afacere  păguboasă, în stilul lui caracteristic, acum când vroia să are, nu mai avea decât un bivol şi o vacă. I-a înjugat la plug, a scuipat  în palme, a zis „Doamne-ajută” şi a purces să tragă prima brazdă. Misiunea mea era să merg înaintea animalelor, să ţin de jug,  trasând drept, porţiunea de arătură. Mi-era o frică de bivol, iar inima-mi bătea cu putere mai ales la coborâre, când, paşii animalului parcă  se prăvăleau peste mine. Număram brazdele deja trase, socoteam în gând câte suişuri şi coborâşuri  mai aveam de făcut, mă uitam spre cer, la soarele care nici vorbă  să apună, să mă  scape mai repede de chin. Şi, Doamne, cât de plăpândă eram, nu împlinisem încă doisprezece ani, şi cât de frică mi-era de suflarea grea şi zgomotoasă a bivolului, pe care i-o simţeam în ceafă, şi de coarnele lui răsucite, de copitele gata să mă strivească. Nu-l resimţeam ca pe un animal oarecare, ci ca pe un duh din poveştile mamei, care mă urmărea tulburându-mi visele şi somnul. Dar ce-i păsa tati de spaimele mele: îşi bătea joc de ele şi mă apostrofa cu ironie: „Ţi-e frică de moarte, nu? Ti-e frică!…” Nu suporta  să ne vadă fricoşi. Dar cum să nu-i fie frică unui copil, de bivolul cel negru sau de ditamai calul-armăsar din poveste, pe care trebuia  să-l ducă de căpăstru, la adăpat!? Nu ajungeam  decât până la genunchii lor, iar tata-mi dădea lecţii de curaj!

Mă gândesc acum, după ce am uitat copilăria aceea chinuită, acum când încerc să mi-o reamintesc, la una dintre cele mai frumoase povestiri ale marelui scriitor Vasile Voiculescu, intitulată „Revolta dobitoacelor”. Doamne, cât sunt ele de blânde şi supuse, dacă se lasă conduse fără împotrivire până şi de un copil înspăimântat!

George ROCA: Povestiți minunat. Încerc să vă provoc! Adică mai vrem povestiri! Mi-a plăcut mult și „Primul drum la Oradea”… Primul drum de la Gepiș la Oradea! Frumoasă narațiune! Ați putea sa o reproduceți aici? Măcar o parte… 

 

Sabina MĂDUȚA: …La Oradea mergeau sătenii în zilele de târg, lunea şi vinerea, fie  pe jos, fie cu căruţa, să vândă şi să cumpere cele trebuitoare traiului lor atât de greu. Viaţa le era marcată de Războiul nu prea îndepărtat, de seceta cotropitoare, dar mai ales de schimbările aduse de noii  stăpânitori. Dar, ce bine că nu le este  dat copiilor să perceapă problemele cu care se confruntă părinţii. Nu că, aş fi avut o copilărie fericită: întotdeauna am suferit de foame, niciodată n-am avut îmbrăcăminte ca lumea, dar astea nu mă împiedicau să visez. Școala şi domnul învăţător Teodor Cărbunar, ce  altă treabă aveau  decât să-i cultive elevei cu note mari la limba română, dorul de plecare. Era într-o zi de duminică  când tata  a hotărât să  meargă la Târgul de luni, de la Oradea. Se săturase de păstorit şi vroia să-şi vândă oile. Nici din creşterea oilor nu s-a ales cu vreo procopseală, el care nutrea vise de îmbogăţire, schimbându-şi mereu îndeletnicirile, una mai păguboasă ca alta!

Auzindu-l că face pregătiri de plecare l-am rugat să mă ia şi pe mine  la drum, să-l ajut să mâne oile. Mama, care m-a  auzit, s-a  opus din răsputeri: cum să umble un copil de doisprezece ani, toată noaptea, pe jos în urma oilor? „Măi Vasile, nu fi bolund, nu-ţi pune mintea cu Sibinuţa. Cum o să biruiască ea să meargă pe jos atâția kilometri şi, încă noapea?” Dar eu atâta  l-am pisat pe tata cu rugăminţile, până când a  primit să-i fiu tovarăş de drum. Ce ne-o fi pus mama de merinde, dac-am plecat desculţă ori am avut încălţări, nu mai ştiu. Ţin minte doar, că în acea noapte caldă de vară, mergeam în urma oilor, doinind cântecele din satul nostru, un repertoriu cu care memoria mea de copil se juca. Tata, când fişcura, când  cânta din frunză şi-n vreme ce, un cer spuză de stele ne lumina drumul… Am ajuns spre dimineaţă la Băile Felix. Aerul se cam răcise aşa că, ne-a prins bine să ne încălzim picioarele într-un şanţ cu apă termală. Tata mai făcea câte-o glumă, întreţinându-se cu alţi călători, din alte sate care, ca şi noi, făcuseră un popas la  Băi, în drum spre Oradea.

Mai ştiu că, odată ajunşi la oraş, tata m-a lăsat în magazinul „Ferometal” (Oțelul) care mai există şi acum, unde, la căldură, aşezată pe o ladă de ambalaj, am adormit  instantaneu. Oile le-a vândut în piaţa din apropiere, piaţă care a devenit mai târziu, Parcul Muncitoresc, iar acum se numește Parcul 1 Decembrie! Apoi a venit şi m-a luat de  la „Oțelul” locul meu de odihnă, şi ne-am dus  pe Corso, unde m-am minunat de oglinzile vitrinelor  şi de strălucirea exponatelor (…) Apoi ne-am întors în piaţă. Acolo l-am găsit pe unchiul Toader Duma, care adusese lemne la vânzare şi acum se-nturna  cu căruţa goală, aşa că, la întoarcere am avut norocul să nu mai fac drumul „per pedes”. Noaptea, Continue reading „George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța”

Tehodor-Marin BARBU: Al. Florin Țene, jurnalistul a cărei călimară a devenit un Vezuviu

          Prolificul jurnalist și scriitor Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru UZPR, este prezent din nou în librării cu o nouă apariție editorială. Este vorba de două volume apărute sub titlul “Orice călimară poate să devină un vezuviu “, un aforism al lui Honore de Balzac.

            Primul volum se intitulează “Compendiu la o Istorie a jurnalismului pe teritoriu carpato-danubiano-pontic “, apărut la Editura Napoca-Star, 2019 și al doilea volum “Aventura ideilor “ care a văzut lumina tiparului la Editura UZPR, în anul 2018.

            Cele două cărți cuprinse de o manșetă, având titlul aforismului scriitorului francez, mai sus amintit, ne dau dimensiunea la care  a ajuns talentul, puterea de muncă și de analiză a jurnalistului și scriitorului Al.Florin Țene, despre care prefațatoarea cărții profesoara Lucia-Elena Locusteanu scrie: “ Al. Florin Ţene  îşi structurează carțile  aşezând într-o ordine aleatorie articolele de istorie a jurnalismului – eseuri, dar şi de critică literară, apoi câteva date biografice, de activitate profesională şi literară, urmate: de aprecieri recente asupra ,,omului şi operei”; de pagini în care apar ,,Premii naţionale” şi ,,Premii internaţionale”; de tabelul cu titlurile celor peste 80 de ,,Opere” ale autorului, apoi, în ce publicaţii ,,Este prezent”;şi ,,Referinţe critice (selectiv). Câteva fotografii edificatoare încheie volumul ,,AVENTURA IDEILOR”, volum ce adună doar o mică parte din opera gazetarului ce-şi exprimă cu prestanţă şi demnitate opiniile sale, ale omului ce şi-a dedicat întreaga viaţă cunoaşterii, militând pentru adevăr, valoare, înalt şi autentic sentiment al iubirii de ţară.

            În primul volum, structurat în două părți: “Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi “ și “Atitudini jurnalistice “, autorul ne surprinde prin faptul că așează pe cronicarii din cele trei provincii românești în categoria primilor jurnaliști din istoria acesei categorii profesionale. Lucru ce ne convinge prin exemplele date din opera acestora, inclusiv prin imaginile cu pagini din lucrările cronicarilor.

            Remarcăm articolele și eseurile din partea a doua a compendiului, în care autorul dezbate interesante idei despre democrație, rolul jurnaliștilor în apărarea statului de drept, despre ambiguitatea și sensul în jurnalism etc.

            Multitudinea de date, fapte și analize asupra evoluției ziaristicii în țara noastră conturează o interesantă istorie despre jurnalismul ca o meserie ce surprinde clipa, care nu este altceva decât timpul istoric al neamului românesc.

            Al doilea volum, intitulat “Aventura ideilor “, apărut la Editura UZPR și având un text pe ultima copertă semnat de Doru Dinu Glăvan,, cuprinde eseuri ce dezbat probleme de stil, raportul dintre expresie și conținut.

            Lucia-Elena Locusteanu, în prefață, subliniază; “ Al. Florin Ţene, completându-l pe Titu Maiorescu, consideră că,,Stilul unui poet trebuie dedus din consecvenţa sa la  sistemul de semnificaţii care, în final, îl defineşte .”,  că Continue reading „Tehodor-Marin BARBU: Al. Florin Țene, jurnalistul a cărei călimară a devenit un Vezuviu”

Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil

Dan Condurache este o lecţie unică de interpretare actoricească în peisajul teatral românesc. Acest artist îşi permite bucuria de a fi el însuşi pe scenă cu personajul său, aşa cum crede de cuviinţă că trebuie să fie interpretat acesta şi să-l prezinte publicului receptor. Simbioză vie între registrul comic şi cel grav al personajelor jucate, Dan Condurache semnifică întruchiparea emblematică a unei energii scenice de neimaginat. Plin de fervoare şi vitalitate duse până la incandescenţă emoțională, el abordează fiecare rol în parte cu responsabilitate şi dăruire, motiv pentru care relaţia lui cu personajul creat este una aproape organică, schimbul dintre cele două personalităţi existente în cadrul scenic, aceea a actorului şi aceea a personajului construit, oferind impresia naturalului absolut  (sfera identităţii scenice fiind suprapusă perfect, în cazul său ,cu sfera identităţii umanului) a uneia şi aceleiaşi persoane, nemaiputându-se, practic, realiza o dihotomie clară între cele două entităţi specifice, cea umană şi cea imaginară. Dan Condurache ştie să-şi conducă propriul joc de o astfel de manieră încât spectatorul simte că trăieşte în mod real spectacolul, că participă la subiectul piesei, ca şi cum ar fi implicat direct în acţiunea reprezentației cu pricina.

Deşi Dan Condurache mărturiseşte faptul că nu se simte un artist total, care a ajuns să se comunice pe sine, în accepţia specifică a termenului, atât accentele sale comice, cât şi cele dramatice îi trădează cu evidenţă completitudinea jocului, un joc pe care îl aşează conştient şi responsabil în zona creativităţii lucide actoriceşti, cu scopul vădit de a duce până la capăt cu bine acea “călătorie colectivă pentru un exerciţiu individual de stil”, după cum singur menţionează într-un interviu. Partituri diverse, precum cea extrem de solicitantă a evreului Shylock din “Neguţătorul din Veneţia” al lui William Shakespeare, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic de Tudor Chirilă, ori cea din “Cimitirul păsărilor” al lui Antonio Gala, piesă regizată de Nicolov Perveli Vili, unde a interpretat rolul lui Nicodemo alături de Olga Tudorache şi Mitică Popescu, sunt numai două exemple din zecile de roluri teatrale realizate de către Dan Condurache pe scena Teatrului Mic, roluri ce alcătuiesc o demonstraţie evidentă a forţei de expresie, dar şi a seriozităţii cu care actorul tratează zona ambelor registre interpretative, grav şi comic.

Shylock, spre exemplu, a fost un rol pe care actorul l-a comunicat spectatorului receptor în coordonatele fixe ale unui personaj capabil de a stârni şi de a cerşi milă semenilor săi. Dan Condurache părea un actor singur, care trăia, în mod real, zbaterile interioare ale evreului shakespearian. El nu purta deloc cu sine în actul scenic anterior menţionat dimensiunea actorului de comedie Dan Condurache, ci devenea, brusc, altcineva. Prin întreg tabloul mimico-gestual, prin bogăţia de stări traversate de-a lungul piesei şi prin cuvântul rostit, ca prelungire exterioară a stării sale lăuntrice complexe, actorul a construit un Shaylock profund  umanizat, care te răscolea şi îţi deschidea, brusc, poarta propriei tale tristeţi existenţiale. Shaylock a fost, până la urmă, în viziunea lui Dan Condurache, un soi de comunicare a unei intenţii personale, anume aceea de a propune un tip uman singular, caracterizat de trăsături bine definite şi nicidecum de a evidenţia o formă de antisemitism puternic nuanţat teatral. La Shylock-ul lui Dan Continue reading „Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil”

Baki YMERI: Regina sufletului (Poezii de dragoste)

 

PERLA POETULUI

 

Eşti ca boara cea uşoară

Ca o poftă legănată

La un piept de dumnişoară.

Eşti, oricând, ca niciodată.

Niciodată nu ştii când

Eşti ca pasărea furată

De văzduhuri pe pâmânt.

Eşti aripa care-n ceruri

Lasă-n urma ei un rand

Din poemul care zboară.

 

 

PUTEREA IUBIRII

 

Cu pielea ta luminezi stelele,

Cu gasul tău sorbi izvoarele,

Cu buzele tale încălzeşti iernile,

Cu gura ta rosteşti rugăciunile,

Cu ochii tăi orbeşti zorile,

Cu numele tău albeşti zilele.

Cu sângele tău înroşeşti rodiile,

Cu sânii tăi străpungi nopţile,

Cu pântecul tău roteşti soarele,

Vezi?!

Cu pântecul tău roteşti soarele.

 

 

EROTICĂ

 

Cum să te laud, Femeie

Când te alinţi pe divan

Te răsuceşti ca o cheie

Şi te-apleci ca un lan

Şi te-arunci în oglindă

Şi te-neci tot mai goală

Şi nu-i nimeni să-ţi prindă

În agrafa din poală

Părul tău greu ca o beznă

Tremurând lăngă gleznă.

 

 

SUFLETUL VERII

 

Hai să privim în amurg

Disperarea

Şi marea-n ruină,

Pădurea care şi-a apus

Cununea de crengi.

De câte ori ne-npăcăm,

Suntem mai aproape de Dumnezeu.

Hai, vino în sufletul verii –

Vom fi

Precum doi inşi

Aplecaţi tare departe

Şi adormiţi…

 

 

SĂRUT

 

Prima oară, prima oară

Erai pui de caprioară

Miroseai a domnişoară

Mai încolo, către seară

Erai zână

Când la margine de lună

Un cercel se furişa

Cu un zâmbet în fântână.

Baki Ymeri este fiul unui filogerman pe nume Aivaz Voka. S-a născut la Şipkoviţa (Macedonia). Marin Sorescu îl considera un foarte bun român (după mamă) şi un foarte bun albanez (după tată). A absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din Priştina (Limba şi literatura albaneză). Între timp, a urmat cursuri de specializare a limbii române, la Universităţile din Viena (1974) şi Bucureşti (1975). A fost urmărit (1971-75) şi persecutat politic de autorităţile comuniste iugoslave (1975-79). Este doctorand al Universităţii din Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul/Shqiptari, autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani, românii din Valea Timocului şi albanezii din Kosova. Pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii, a fost nominalizat din partea Institutului Biografic American (ABI), Omul Anului 2001.

Continue reading „Baki YMERI: Regina sufletului (Poezii de dragoste)”

Mariana GRIGORE: Alter ego (poeme)

PREA MULT PLOUA!

 

Sunt udă până la lacrimi și tremur sub haina celor o mie de nopți fără soare
Dezgustul luminii suferă de răul de înălțime
fără să înțeleagă dilema în care se află umbra ce nu-și vede umbrarul

Privesc hlamida cu poale albastre
alunecă,
mângâie falia alba a coapsei
Foșnetul surâsului tău mustește a foame
și mă întreb dacă și-a lipit buzele
de obsesia că aerul adulmecat
este sărutul celei din urmă zbateri care,
încă ne toarnă în pocal înfrigurarea.

Prea mult plouă!
parcă am uitat să scot din noroiul străzii
pașii cu urme de nisip din care mi-ai modelat
un paj la ușa fără zăvoare

Și dimineața asta șifonată între palmele mângâierii
mă plouă până la lacrimi,
uitând că nimic nu-i mai prăpăstios
decât o furie lăuntrică
uitată într-o amorțeală ursuză

Prea multe încleștări sterile între inexorabila ploaie
și visul unei nopți de vară!

 

 

DALE SI DUNE

 

Adevărul este o bucată de magmă
ce strivește fiecare falangă a mâinii
care adună petale de floare
de pe copitele cailor de pământ

În această splendoare difuză a reversului medaliei,
În această prea suficiență a neantului din care ne cad pietrele,
ne adunăm rămășițele eului ,,prea adevărat”,
din resturile unui piastru cu găuri în falsul argint

Ne întrebăm în retorici uitate la drumul mare,
dacă negând negația,
vom ajunge să înclinăm umărul filosofic
al unghiurilor obtuze,
la 90 de grade de antiteza dintre recriminare și acceptare

Suntem oameni!
Ce scuză primară pentru primordiala facere din lut uscat,
Ce,,alea jacta est” fără culorile cubului rubik,
Nobil vid între adevărul meu și adevărul tău

Nu suntem altceva decât minciuna care învață să își vândă picioarele
pe o scurtătură de drum

Ne pavează cineva tălpile cu sensul unic al sufletului?

 

 

ALTER EGO!

 

De mi-ar fi cuvântul arma, morții de prea multă ură
Și silabele infernul arderii făr’ de-ndurare
Aș trimite-n bolgii pasul ce s-a-ncumetat să vină
Cu eternuri pângărite pe a răului cărare

Bunătatea-n coate ruptă, poartă mantie ,,regală”
Și în rugi cu cruce-n spate urcă golgote-n pustii
Că vândută-a fost pe-arginții numărați fără greșeală
Socotind că albu-n suflet e prostie printre vii

Continue reading „Mariana GRIGORE: Alter ego (poeme)”

Florin-Cezar CĂLIN: Locatarul anonim al gândurilor mele…

Locatarul anonim al gândurilor mele…

 

– Eşti demult o rugăciune, ce mi s-a-ncurcat în păr!,

… sau jăratec sângelui … molipsit de-a mea dorinţă.

(ce-a exclus ura din oameni … falsităţi din adevăr),

– Locatarul anonim, înclinat spre pocăinţă!.

 

Fericirea umbrei tale, a dospit speranţe-n mine,

(complotând meticuloasă … la distrugeri de dureri).

– Mă dezic de nostalgia, zilelor, care-s răpciune!,

… şi îţi integrez iubirea … în completul de plăceri.

 

Nervilor cândva zburdalnici, expulzaţi, cred, din amor ,

… eu le-am devorat substanţa … prin procesul distructiv.

– Ca să mă dedic iubirii! – Un călău interior!,

… să fiu umbra sorţii tale … ori remediu cognitiv.

 

Cred că mi-ai furat trecutul, pus în spaţiul virtual,

… păcălind toţi mateloţii … punţii mele de suspine.

(mi-este dor de visul nostru, care-i supraponderal),

… dar şi de răbdări naive, din privirile-ţi virgine.

 

Spiritul demult veghează, frământarea bolii mele,

(cu iubirea ce se-ncrede … că din viaţă-şi trage seva).

… iar destinu-i este scris sau chiar programat în stele,

– Pentru ca-ntr-o bună zi să-ți cunosc din nou eu slova!.

 

– Simt că nu vrei să-mi ataci, propria identitate!,

(ca apoi să te transformi … în probabila sosie).

– În amărăciunea clipei, tu nu eşti o falsitate!,

… ci un spirit dezvoltat … veritabilă soţie.

 

– Eşti demult o rugăciune, ce mi s-a-ncurcat în păr!,

… sau jăratec sângelui … molipsit de-a mea dorinţă.

(ce-a exclus ura din oameni … falsităţi din adevăr),

– Locatarul anonim, înclinat spre pocăinţă!.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Iulie 2019