Elena VOLCINSCHI: Singurătatea-n doi, cât doare?

Sunt doi străini care-mpreună stau

Priviri acide-mpart; din când în când,

Doar bunurile sunt tot ce mai au

Ei se urăsc în inimă și în gând.

Privirea rece rar mai poposește,

De zâmbet au uitat de atâta timp.

Balanța vremii-n rău se poticnește

Și-n amintiri de-ntomnat anotimp.

Și totuși, mai sunt împreună,

Deși iubire, demult nu mai este…

Devreme s-a grăbit ca să apună

Și a rămas atât, doar o poveste

Golită și ea-n grabă de amintiri

Obişnuinţa doar e pe aproape.

Iar legănul fostei mari iubiri

Planează rare ori în noapte…

Cu toate acestea, vor s-apună

Și-n toamna vieții, dacă-or fi!

Şi-nspre iernat tot împreună

Dar, cine știe ce-o mai fi!

…………………………………………….

N-or fi simțit că-n timpul dat

Povestea lor a laut sfârșit?

El suflet doar şi-a închiriat

Iar ea… cât o fi suferit?

Povestea asta o întâlnim ades,

Sub cer de vreme întrebătoare

Răspunsul poate fi-nonsens?

Singurătatea-n doi, cât doare?

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

Daniela PÂRVU DORIN: ,,Rana trecutului”…un personaj?

Motto:

,,Disperarea în care (nu trebuie) să trăiești să aibă totdeauna atâta ardere, încât să nu știi dacă trăiești în pustiu sau în zbor” (Pe culmea disperării – E. Cioran)

E o strădanie primordială de a fi unici până și-n suferințele proprii…

Se zice în popor că suferințele nu sunt decât un zbucium și că, paradoxal, fără zbuciumul acesta, viața ar fi un chin.

Trebuie să acceptăm ideea că rana trecutului își merită soarta de a rămâne deschisă pentru a ne sufla în ceafă exact când ne bucurăm de viață mai mult!așa că trudim inconștient la toate încercările noastre de a ne trăi viața cu patimă, cu tot ce e de-ndurat, cât timp nu avem de ales, de multe ori prinși între pasiune și pedeapsă

De cele mai multe ori suntem prinși între pasiune și pedeapsă chiar dacă trăim momente când sufletul se reconectează mereu la Spiritul intern, acolo unde ne identificăm profunzimea și individualitatea.

Numai că, rana Trecutului e un Personaj cultural, social, intim cu mare personalitate, dar un trist personaj bine ascuns, uneori erou a vieții noatre dusă pe picioare sau a unei vieți moarte prin care suntem târâiți de cele mai multe ori și cu acordul nostru.

Devenim stranii prin orice suferință, ne atribuim dedublarea, rolul, masca, ne crește din senin un alt obraz.

Nu ma refer la o dedublare a personalității, deși se apropie mult cu tulburarea psihică, odată ce ne împarte lumea în două, alternativ să ne manifestăm când normal, când morbid, e ca și cum aș umbla succesiv îmbrăcată în două haine, în două stări!

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: ,,Rana trecutului”…un personaj?” →

Dunia PĂLĂNGEANU: Tristeți provinciale

Tristeți provinciale

Domnișoară,
ți s-au înecat corăbiile
în ceașca de cafea
plouă cu nostalgii
și albastre himere
ceru-i de mucava.
Fugi de pisica neagră
te temi de ce va fi
scrii versuri pe pereți
praful uitării se-așează lacom
invadând universul
în fiecare zi…
Domnișoară,
tricotezi în amurguri
o amintire pe față,trei pe dos,
trec calești prin burguri
zurgălăii palizi te strigă pe nume
răscolind înserarea ,duios :
Domnișoară…

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

26 iulie, 2019

Mariana POPAN: Nourii gândului

Nourii gândului

O pasăre rănită poate fi

De alta vindecată,

Cum de-un delir acest destin

Pe calea dreaptă e chemată.

E greu şi drumul, ca şi gândul,

Cum zi de zi noi ne simţim

Mai liberi şi uşori ca vântul.

Trăind iubim, iubind trăim.

Fiinţele din noi există.

Puterea lor e gândul meu

Când lumea veselă e tristă

Rămână ce a fost mereu.

Un sentiment nu-i de cerşit.

E sentimentul existent.

E-aici.În sufletul rănit,

De un trecut impertinent.

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

Mia UNGUREANU: Poeme

De-aș fi cu tine

Aș vrea la răsărit de soare lângă val de mare…
Sub orizontul zărilor deschise…
Purtată-n vânt asemeni unei boare.
Aș vrea să-ți dau o dulce sărutare,
Dând frâu speranțelor de mult ucise.

Aș vrea să-ți fiu cuvânt de mângâiere…
Spre asfințit când mulcom vântul bate.
Să suie-n suflet slava de-nviere…
Cuprins de dor, să uiți că sunt departe.
Mă strânge-n brațe cu a ta putere!

Cu tine inima mi-ar fi ușoară,
M-aș pierde-n ochii tăi de fericire.
Eu te-aș veghea în fiecare seară,
Cu tine viața mea ar fi, Iubire..
N-aș vrea să fiu , banală amintire!

22 iulie 2019

Prea târziu

Continue reading „Mia UNGUREANU: Poeme” →

Irina-Cristina ŢENU: Singurătate de safir (poeme)

Sunt lumină ce-ți scaldă așteptarea

În valuri răscolitoare de secunde moarte.

Sugrum un întuneric ce mi-a devenit sclav,

Îl prefac în raze de viață, impuls să îți trimit

Pe calea rătăcită în timp primăvăratec

Ce drum spre mine caută.

Sunt o clipă de imaginație, pictez

În mine, pe șevaletul simțirii, chipul tău

În nuanțe curcubeice de amintire,

Dau formă unui drum prin inima ce și-a făcut

Din trupu-mi o fortăreață de gheață.

Doar tu o poți topi, cu un pas de vei alinta

Sigurătatea mea de safir.

Vino

Vino, îmi întind aripile către tine,
Mă predau ție, visare încărunțită în mine, sunt roaba ta.
Fă-mă pană de vis, du-mă în paradis, fă-mă iubire în amurg,
În curcubeu de ropote prin inimă să curg.
Ascultă-mi glasul surd,
Pe câmpia-ți verde, vie, vreau să zburd
De mână cu valul ce-mi mângâie simțirea abia ieșită
Din sufletu-mi ce râvnește s-atingă nemurirea.
Vino, cuprinde-mă, să simți cum curge prin mine
Dulcea văpaie cu care mă îmbăt zi de zi.
Vino, să ne îmbatăm împreună cu gustul divin al iubirii din noi,
Ce moare și renaște precum valul pe țărmul rece.
Vino, potolește-mi iarna din mine și dăruiește-mi vara din tine.
Mângâie-mi pletele reci, alintă-mi ochi pustii, soarbe-mi tăcerea nefirească,
Sunt doar a ta, asfințit ce-mi învălui trupul smerit.
Sunt roaba ta, visare cu chip multicolor,
Vino… Continue reading „Irina-Cristina ŢENU: Singurătate de safir (poeme)” →

Anatol COVALI: Poeme

Oglinda

Mi-amintesc că mi-ai dat o oglindă
şi mi-ai spus surâzând drăgăstos:
Să o prinzi de a inimii grindă
şi privind-o să spui: Sunt frumos!

M-am uitat la-nceput, dar deodată
am uitat că există-ntr-un cui.
Doream doar ca menirea-mi să poată
să se urce pe-al ţelului grui.

Şi-au trecut anii-n iureş pe lângă
al meu vis care printre căderi
a-nvăţat să suspine, să plângă
după tot ce frumos a fost ieri.

Şi-ntr-o noapte oglinda mi-apare
într-un gând obosit de târziu
şi privind-o, cu tristă stupoare
am şoptit: Cine eşti? Nu te ştiu!

26 iulie 2019

O VIAŢĂ NOUĂ

Du-te tristeţe. Nu se mai poate
să-mi stai în gânduri şi să suspini,
când al tău suflet, cu răutate,
însămânţează-n inimă-mi spini !

Pleacă durere. Cât să reziste
trupul în care te zbengui des,
când decolează de pe-a lui piste
lacrimi din care fulgere ies?

Daţi-vă-n lături spaime bizare,
căci locu-mi nu e printre căderi.
Inima-mi este mistuitoare,
Sufletul plin e de adieri.

O viaţă nouă vreau în cotururi.
Sper ca-n esenţe s-aud pulsând
imaculate, splendide-azururi
unde să bântui din când în când .

25 iulie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Versuri

TOIAGUL LUI MOISE!

(Varianta nouă)

Doar un semn făcu Profetul și se despica o mare,

Iar prin zid înalt de ape se desprindea o cărare,

Căci din spate moartea aprig gonea neam israelit,

Însă Domnul viu promise să îi scoată din robit!

Iar când pe o stâncă seacă Moise-al lui toiag îl pune,

Deodată izvor dulce se porni a curge-n spume,

Și-a băut tot Israelul, lacom viața să-și îndrepte,

Căci deasupra lor văzură protejarea mânei drepte!

Emigrând drum lung bătuta-i, neam ales, an după an,

Ca să vezi făgăduința mănoasă din Canaan;

De te-ai rătăcit adesea ori cu gând de răzbunare,

Călcând drumul cel pietros, tu găseai din nou salvare!

Iar noi, azi, având în Țară un pământ canaanean,

Avem calea și izvorul, calea dreptului uman!,

Și-ngrijind toiagul limbii, strămoșeasca noastră Limbă,

În Carpații românești izvorul să se desprindă!

Căci e timpul azi Române, fiu de nobilă sorginte,

În frăție-n lumea mare și sub semnul Crucei Sfinte,

Să urmăm toiagul limbii, căci e sfânt, neostenit,

Ia aminte de pustiul și de neamul cel robit!

Neamul nostru să trăiască! Vârfurilor ce conduc,

Li se cer săși deie mâna pe cărările ce-apuc,

Astfel sub Toiagul Limbii implorăm, dar cu grăbire,

Guvernanții să ridice a ei farmec și-a ei veșnică unire!

Peste poli, peste tropice iar Luciafărul răsare,

E al nostru Eminescu pe-a sa limpede cărare,

A lui Duh în inimi crește turma viselor de aur,

Să le paștem cu Hristosul și cu-a Limbii toiag faur!

7/7/2019

ENDURANCE

(The ghost ship)

Weddell Sea, Weddell Sea,

Can you tell the older story

And remember Polar nights,

When it-s run the tragic glory?

Weddell Sea, Weddell Sea,

Why you between icebergs wall,

Crashed beauty Endurance?

In a winter night at Pole!

Dark, with minus fifty-cool,

Hell of Pole Magnetic Storm,

There Frank Hurley brave man,

The hero of Glebe born,

Took with camera al story:

Endurance, Endurance,

The tall ship and the gost ship,

You are glory, remembrance!

Weddell Sea, Weddell Sea,

There was taller iceberg blocks,

As a ghost of Antartica,

The wind blow terible knots!

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Versuri” →

Dorel SCHOR: Partea leului – Logica

* Nicăieri nu este mai bine decât în altă parte.

* Un idiot bogat este considerat, în primul rând, bogat. Un idiot sărac este considerat, în primul rând, idiot.

* Cine nu-i iubeşte pe proşti are tare mulţi duşmani.

* Nu poţi muşca apa.

* Problema asta mă depăşeşte, e mult prea mică pentru mine.

* Rataţii sunt plătitorii de rate.

* Politician e unul care strigă. Diplomat e unul care tace.

* Dreptate e asta? Eu alerg şi el ajunge!?

* La egală distanţă între Polul Nord şi Polul Sud se află Interpolul…

* Partea leului o ia leoaica.

* Nimeni nu-i modest degeaba.

* Cele mai mari moşteniri le primesc, de regulă, oamenii bogaţi.

* Cine nu ştie să facă nimic e gata să facă orice.

* O memorie prea bună nu lasă destul loc noutăţilor.

* El e purtătorul de cuvânt. Ea e purtătoarea de cuvinte…

* Vorbim despre sănătate mai ales când suntem bolnavi.

* Prietenul la nevoie te cunoaşte.

* Nici un profesor de logică nu a ajuns prim-ministru.

* Un musafir care pleacă este întotdeauna binevenit.

Continue reading „Dorel SCHOR: Partea leului – Logica” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

MINCINOSUL SOL

Sunt mesagerul vostru spre ceresc,

Trimis solie ca să povestesc

Cum încă neamul nostru mare,

De lucrui rele, bune, fosta-n stare.

Și ce să spun, că sunteți de nimica?

Și nici măcar nu vă încearcă frica

Atunci când îmbiați de mari păcate

Nu stați o clipă-n loc, le faceți toate?

Că ați uitat că raiu-i în ceresc

Și nu în colțul vostru de lumesc?

Că doar trecând de sfânta judecată

Avea-ve-ți drept la rai, ca o răsplată.

Că ați uitat de neam, de-a noastră țară

Și numele îi faceți de ocară?

Că sunteți lași, nemernici, trădători,

Vândute Iude, veșniciți datori?

Că banul e stăpânul vost’ de-acuma

Și pentru el vă vindeți țara, muma?

Că nu mai e în voi pic de voință

Și veștedă vă e cea conștiință?

Că-mi sunteți de acum o biată turmă

Și-ncet se șterge slaba voastră urmă?

Că n-aveți baci în fruntea voastră fie

Vă scape de păcat pe veșnicie?

Cum toate astea și-ncă alte multe

Cerescul Domn să vrea să le asculte?

Că de le spun s-o umple de mânie

Și vai de-al vostru suflet o să fie.

Mai bine voi minții și cu-n păcat

Vă scap pe toți, că poate-o-i fi iertat,

Iar de-mi va da o veșnică osândă,

Pentru voi toți, mi s-o părea că-i blândă.

ÎNȚELEPTUL PUSTNIC

La schitul învechit de lungul timp,

Acolo sus pe munte, ca-n Olimp,

Monahul înțelept uitat de viață

Își tot înșiră zilele-i pe ață.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →