Mircea Dorin ISTRATE: Îmbătrânitul sat

Știți satul fără hoți și fără câini

În care-n zi se trec doar două pâini?

În care s-a uitat gustul la bere

Și nu mai este râvnă la avere?

În care nu-i mai colb pe ulicioară

Că-s înierbate toate și-s în rouă?

Iar strugurii se uscă sus, pe casă,

Că nimănui de ei nu îi mai pasă?

În care turma paște prin grădini

Că locul e de-acuma plin de spini?

În care nu e ceartă, nu se-njură

Că s-a uitat de mult ce-i aia ură?

În care-i liniște și pace preacurată

Că nu-s copii în larmă ziua toată?

În care clopotul îmi bate-odată-n an

Și în cutia milei, nu-i un ban?

În care urma carului cu boi

E-n amintirea ce-o purtați cu voi?

Nu mai mugește-o vită înjugată,

S-annămolit fântâna cu găleată,

De mult pe-aici nu scârție-o portiță

Că-i îmbrăcată toată-n foi de viță,

Bețivi nu sunt, că nu-i mai sfânta crâșmă,

Iar școala s-a hâit cu ani în urmă,

Copii nu îs nici măcar de-o colindă

Să mi-o înalțe către cer, din tindă,

Povești nu spune nimeni că-s uitate,

Precum de-acuma-s vechile păcate.

Ce-i satul ăsta? Satul cu bătrâni,

Fără de hoți și câini fără stăpâni,

Ei îmi trăiesc cea ultimă clipită

Rememorându-și vremea de ispită,

Când satul lor avea și hoți și câini

Și n-ajungeau l-amiază două pâini,

Când viața pe aici era frumoasă

Că soarta lor era mai norocoasă,

Când erau nunți tomnite la-nserat,

Și-n ierni copii mergeau la săniat,

Când toamna te-mbia cu mere coapte

Și din sudoarea ta aveai de toate.

Acuma-i ca o toamnă îmbrumată

În suflete și-n viața asta toată,

Iar când pe-aicea viața s-o sfârși,

Nici numele la sat nu-l vom mai ști.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

30 Iulie 2019

Anna-Nora ROTARU: Tăceri albe (poeme)

MĂ-NTORC PE-ACELAȘI DRUM…

E liniște în casă, arde focul în cămin
Și în cenușă, lemnu-aprins trosnește…
Deodată, flacăra se-nalță, din senin
Și pentr-o clipă, întunericul gonește…

Înghemuită stau în colțișorul meu,
Cu ochi pierduți, mintea prin gânduri…
Valuri de-amintiri mă-mpânzesc mereu,
Mă trag spre-acei ani pierduți în neguri…

M-opresc din cale uitându-mă-napoi,
Trecutul să-l mai văd, măcar o data…
Pe-ai mei înscriși în lumea de-apoi,
Neșterși pe veci din inimă, vreodată….

Și tot pe-același drum, mă văd copilă,
Prin colb, la sat, printre grâne și livezi
Și lacrimi curg din ochi și-mi este milă,
De noi, copiii, bătrâni pe uliță sa-i vezi…

Ridic privirea căutându-mă-n oglindă,
Să văd timpul hain ce urme mi-a brăzdat…
În flacăra lumânării, ce joacă pâlpâindă,
Același chip de fată văd, cu ochii de-altădat…

TRECUT-AU ANII…

Îmi spui că mă iubești mereu,
Că-ți sunt în viața ta fanar,
Că fără mine-ți este greu
Și n-ai dorință de-a trăi măcar…

Că ochii tăi nu pot să vadă
Și nici s-auzi cuvânt nu vrei…
Că noaptea-aștepți încet să cadă
Și ziua de la început s-o iei…

Pe-aceleași note fredonezi
Refrenul vechii melodii
Și focu-n vatră îl veghezi,
Cărbunii scormonind să-i reînvii…

Dar nu vezi timpul c-a trecut,
Că sub povară, sufletul tău geme
Și ce-am lăsat pe veci e mut,
Acoperit de pulberea de vreme ?

Nu vezi că lumânarea se topește,
A vieții noastre prăfuite ?
Apa-n pârâul vieții nu se-oprește,
Spălând și ultime speranțe jefuite !

Îți spun mereu că-i prea târziu,
Nicicum nu poți să mă-ntâlnești…
Pe drumul de-altădat’ n-o să mai fiu,
Trecut-au ani și nu cred în povești…

Lasă iubite lumânarea să se stingă !
În vatră, lasă cenușa să se-adune…
Cu zâmbetul pe buze numele mi-l strigă,
Că… poate ne-om vedea în altă lume…

EXTAZ…

Plouă-n șuvoaie, norii cenușii se scurg din cer,
Cu stropi grei, ca plumbul, pe frunze și pământ…
Mustesc păduri pe dealuri și-al câmpurilor lăicer,
Că nimeni nu-i de pază colo sus, vreun grănicer,
Puhoaiele s-oprească dar, eu nu mă înspăimânt,
Afară ies și-n zbor m-avânt,

Cu-ntinse brațele-mi, dornice de-mbrățișare,
În vânt arunc umbrela, că mi-i sete și mi-i dor…
Cu nesaț picurii-i sorb, pan’ la ultima suflare,
Socoteală n-am de dat, nimănui de-nfățișare,
Fiecare ce vrea crede, eu cu pas de dansator,
Piruiete fac, amețitor…

Nu-mi pasă dacă ploaia mă pătrunde pan’ la os…
Colbul minții mele-mi spală și de humă drumul…
Sar peste băltoace, calc pe pământul argilos,
Că văd în întuneric un punct mic și luminos,
E fereastra casei tale, din hornu-i iese fumul
Și parcă-n nări îți simți parcă parfumul…

Hai, că vin, așteaptă-mă și tu cu mâna-ntinsă,
Mă prinde-n brațe și ia-mi suflul cu săruturi…
E grea talpa timpului și-s de-așteptări învinsă,
Aprinde flacăra, ce-mi pâlpâie aproape stinsă,
Cu gând că împreună vom împărți-nceputuri,
Las ploii crâmpeie de trecuturi…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Tăceri albe (poeme)” →

Camelia BUZATU: Tânăra femeie

Tânăra femeie

Tânăra femeie din vitrină are prețul marcat,
cred că este o afacere bună,
aș vrea s-o cumpăr pe tânăra femeie care este expusă în vitrină,
oh, într-o seară ploioasă ca aceasta
mi-ar prinde bine între pereții proaspăt înroșiți ai inimii ei,
aici aș avea curajul să mă uit la moarte,
la oțelul care-i lucește în ochi,
fără regrete sau ură,
ca un prunc ce n-a învățat încă alfabetul suferinței
doar pe un pat de fier
să-mi calculez câteva mutări înainte
să dau șah la nimicul meu
vreau doar să-i văd pentru o clipă dezamăgirea
aceea a lui de culoarea argilei
oricum la sfârșitul partidei
va ieși ceva paralel cu viața și cu moartea.

—————————-

Camelia BUZATU

30 iulie 2019

Laura OPARIUC: Sfârșit de Iulie

Iulie pleacă pășind în balans
sau zburând liber
în ultimul dans,
din vara plină de capricii,
cu lumea văzută din nori,
fără vicii,
din ape-n care cerul
stoarce albastru
în franjuri de dantelă
și se schimbă-n cuvinte,
iar eu le trimit înapoi
pe marea rebelă,
și de-acolo spre cer…
Toate pier…
Cu gândul lui Dumnezeu
mă văd uneori, fără frică,
la margine de mare, de eu…
Lume mare, lume mică ,
toate-ncap într-o privire ,
iulie cel vechi pleacă în pripă,
nu e nimeni să se mire,
toate curg spre nicăieri,
nisipul curge și crește,
iunie, iulie, azi e deja ieri…
Visul nu se oprește…

—————————-

Laura OPARIUC

29 iulie 2019

Simina PĂUN: Poesis

De astăzi…nu

De astăzi am să mă ascund…
De ei,
de ele,
de tine,
de voi toți!
De azi, nu mă mai puteți atinge!
De azi și marea și cerul
Mă vor ruga,de azi, să mă întorc.
De azi voi mușca din cercul iubirii de foc.
De azi, nu veți mai ști
unde sufletu-mi bezmetic se va ascunde!
De azi voi râde sublimul râvnit,
supliciul de azi, îl voi tot râde.
De azi nu mă veți mai găsi….
De azi mă ascund!
Nici eu nu mai știu de ce și pe unde.
De azi mă vei striga necontenit!
De azi nu-ți voi mai răspunde!
Când apelul în zilele răstignirii
îl vei fi făcut, n-am să-ți apar!
„PREZENT!”, nu-ți voi mai spune
nicicând și niciunde.
De azi păpădie mă voi fi făcut
pe câmpuri înverzite în miezul de vară.
Un plâns, un zâmbet prea amărât m-am prefăcut
și puful de păpădie, încetul cu-ncetul
o să dispară.
De azi, nu știu unde sunt!
De azi, „unde ești? îți e bine?”
vei vrea să auzi în modul tăcut.
Dar….de azi, iau totul cu mine.
De azi nu mă veți mai găsi!
De azi nu mă veți mai putea atinge!
Și tu, și ei, și ele,
de azi nu veți mai fi
povara din suflet….de azi, se tot duce…
De azi, nimeni nu va mai plânge.

O, voi Zei!

O, voi, Zeilor care îmi cărați umbra!
Duceți-mă în mijlocul soarelui
Și răsăriți-mi iubirile odată cu el!
Spălați-mi picioarele în apele limpezi
Ale oceanelor neîncepute
Și lepădați-mi sufletul la margini de ape tulburi!
Strigați-mi numele cu tăceri poleite
Și risipiți-mă în veacurile voastre,
Până soarele mă va umbri,
Apele mă vor murdări
Iar voi, voi Zeii mei, mă veți iubi!
O, voi, zeilor care-mi cărați umbra,
Amintiți-vă că într-o zi, am fost Om! Continue reading „Simina PĂUN: Poesis” →

Dunia PĂLĂNGEANU: Ploaie în burg

Ploaie în burg

Plouă apăsat în amurg
străzile-reci veneții
sunt tot mai pustii
îmbrăcate în ape
și-i ceață în burg.

Se-adună din valuri
corăbii prelungi
cu ancora –nfiptă
în fantome de piatră
și-n aprige maluri.

Prin mansarde albastre
petunii se sting
pescăruși ațipesc
sub balcoane crăpate-
furtună de astre.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

30 iulie, 2019

Ilustrația Daniel Chelaru, artist plastic, București

Maria LEU: Poeme

FUGI

Fugi!
Sentimente nu-s.
Rămâi aici altfel ești judecat.
Mai poți vibra?
De ce trebuie sa te ascunzi,
de propriile tale sentimente,
dacă întra-devăr ele sunt?
Fugi de ceea ce simți.
Fugi și-ntrun final
habar n-ai unde ai ajuns.
Singur:
fără de mine,
fără de tine, fără sentimente.
Sau…
Rămâi acolo unde ești
prea plin de singurătate.

OARE POT?

Oare pot să te țin de mână
Și să-ți simt sufletul
sărutându-mi palma,
ca-ntr-un amurg de vise uitat
într-o neputință disperată:
de tine, de dor, de sublim?
Ore pot să te simt întreg
într-o biată palmă întinsă?

————————————–

Maria LEU

Iulie 2019

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Sărmani actori

La uşa zorilor sună lumina…
Dorul fervid din vise se trezeşte,
Îşi spală iute fruntea şi retina
Şi-apoi spre vestul inimii porneşte.

Acolo pe o geană de-ntuneric
Ascunsă-n nori, în lungă aşteptare,
Veghează zâna prinsă-n ezoteric
Cerând idilei de-nceput iertare.

Prea multă noapte poartă în iubire,
Prea repede în zori se sting speranţe,
Din răsărit aşteaptă dăruire
Să se încarce cu exuberanţe.

Ar vrea să ardă clipele amare
Ca estul inimii, iubiri să-i coasă,
Dar el nu mai răspunde la chemare
Stingându-se în marea furtunoasă.

În răsărit cu greu se mai aprinde
Din stele i-au rămas remininiscenţe,
În est provoacă zile suferinde
În vest se scurge-n timp şi-n remitenţe.

Sărmani actori pe scena vieţii noastre,
Jucăm în piese doar la începuturi,
Iubind, dorim să ne urcăm pe astre
Dar tot mereu plătim la dor tributuri.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

26 iulie 2019

Alina CRISTIAN: Dragă mamă

Dragă mamă, sunt departe
Dar mă gândesc la tine nopţi…
Parcă-ţi văd privirea blândă,
Reflectată în oglindă
Ştiu că-n dorurile tale
Mă evoci şi mă aştepţi
Eu, din altă ţară, mamă,
Îţi simt mâna cum m-alintă
Mi-este dor de tine, mamă!
Când mi-e rece pân’ la oase,
Parcă-mi intră frigu-n pleoape…
Tu mă suni la telefon,
Din departe spre departe.
Atunci norii mi se-adună,
Parcă ar veni de-acasă
Să îmi spună: noapte bună!
Să mă facă o măiastră
Pasăre cu vânt din vest
Şi cu aripile mele,
Să mă-ntorc în zbor celest.
De-aici îţi spun că-mi este bine,
Ca să te liniştesc un pic,
Deşi mi-e munca grea şi-n mine
Rămân ades fără nimic…
Un spaţiu gol de-nstrăinare
Şi-un drum de praf, şi-un drum de bice
Pe care crucea eu mi-o port,
De la tine pân’ aice.
O cruce ce-o purtăm mai toţi
Străini de fraţi, părinţi, bunici…
Iar eu, în cântec despre „mama”
Îţi simt lacrima aici;
Peste munţi şi peste ape
Străbătând întinse spaţii,
Din departe spre departe,
Cum mai scriu scrisori, soldaţii.
Pentru mine tu rămâi
O eternă primăvară…
Oricât drum ar fi din gară,
Ce uneşte-o altă gară.
Şi-ntr-o zi, cu aripi large,
Când viorile petrec
Mă voi reîntoarce-acasă,
Voi veni să nu mai plec.

——————————–

Alina CRISTIAN

Iulie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: cântec în cuvinte

cântecul îşi frânge sunetele în surdină
în inima celor care iubesc cu teama
de făpturi închipuite

cuvintele se rup în silabe şi adaugă semnificaţii
împart pe măsuri ritmul
şi-l repetă

uşile se deschid

se încarcă în memorie
tot ce trebuie reţinut şi spus

se-nfăşoară-n lumina dătătoare de viaţă
din care îngerii curg prin aer
şi Dumnezeu
rămâne-n interiorul fiinţei
oglindă a sufletului

nici vântul

luna e plecată la secerat
pe răcoarea nopţilor verii
privesc pe cer şi punctele de reper mă înşală
am poposit în carul mare

nu ştiu cum se mai conjugă verbele
în cuvintele care mă expun în palma câmpiei
tot ce mă împacă-n poeme
e râul cu mori dintre dealuri

tu mă găseşti la hanul cu sălcii
la care drumeţii se aşteptă
şi vine seara botezată-n culori de crepuscul
de adorm pe rând macii
botezaţi şi ei în sângele voinicului
în cristelniţa răsăritului de soare
încă din pragul înroşit al dimineţii

tu n-ai decât amintiri şi eu ţi le fac
să are prin suflet
ori să se împartă-n ispite
pe care nimeni nu le clinteşte
nici vântul

nisipul îţi vine în ochi dintre stele
şi aerul curge prin păr
mirosul rămâne-n mâinile mele
ca într-o cupă de vin busuiocul

tăcerea răscoleşte verdele din ochi
şi lasă urme
care nu se mai şterg

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Iulie 2019

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: cântec în cuvinte” →