Dorel SCHOR: Ziceri

BACŞIŞ

* Dacă îl contrazici pe prost, rişti să fii multă vreme cu prostul în discuţie.
* ANAlistul şi ANAlfabetul au, totuşi, ceva ANAlog.
* Nu ştim prea multe şi unii nici măcar nu ştiu cât de mult nu ştiu.
* Opoziţia este întotdeauna în minoritate, altfel ar fi la putere.
* Când puterea are dreptate, dreptatea n-are putere (zicere japoneză).
* „Aşa cum e artrita şi artroza, avem celulita şi celuluza”…
* Totdeauna există soluţii pe termen lung, numai proştii nu le văd…Şi nici noi!
* Succesul şi invidia sunt fraţi siamezi.
* Omul e om oriunde şi mârlanul la fel…
* Cine nu urcă pe munte nu cunoaşte înălţimea cerului (zicere chineză).
* Unele idei strălucesc prin absenţă.
* Fără intrigă nu se întâmplâ nimic.
* Dacă vopseşti numai gardul dinspre stradă, în curte va rămâne aceaşi mizerie.
* Şi un geniu poate fi un ticălos… Un ticălos de geniu.
* Primul an de căsătorie e mai greu, ceilalţi sunt imposibili (Isidoro Loi).
* Bacşiş dau oamenii obişnuiţi. Bogaţii nu dau bacşiş!
* Reclama te informează ce ai vrea să cumperi şi nu ai ştiut.
* Poate că te poţi opera singur, dar sigur nu poţi să-ţi faci apoi autopsia.
* Nu te teme de perfecţiune, nu o vei ajunge niciodată (Salvador Dali).
* Până la străini, te dau de ruşine ai tăi.

UMBRELA ÎNŢELEPTULUI

* Imposibilul e contemporan cu mulţi dintre noi.

* Din struguri acri nu poate ieşi un vin dulce.

* Întotdeauna se vor afla câţiva care vor susţine că viitorul e în partea opusă.

* Proştii înghit orice şi apoi au probleme cu digestia.

* Nu înjura, dar nici nu uita înjurăturile.

* Dacă ţi se spune că eşti modest, nu te lăuda cu asta (zicere ebraică).

* Celui care uită repede, i se aduce des aminte.

* Cartoful fierbinte se răceşte mai repede dacă e făcut piure.

* Puţină decenţă nu strică nici când ne punem poalele în cap.

* Proştii mor, dar prostia e nemuritoare.

* Un bun politician trebuie să aibe memoria scurtă

* Promit să fiu din ce în ce mai sincer.

* Imperfecţiunea e trufaşă.

* Mă exprim în calitate de „cap de locuitor”.

* Unul e milionar dar e foarte bolnav, altul e ministru dar e dat în judecată, alta e frumoasă dar e proastă săraca… Nu mai ai pe cine să invidiezi!

* Unii se bat şi alţii câştigă.

* Nu tot ce e logic e legal, nu tot ce e legal e logic.

* Diferenţa dintre posibil şi imposibil stă în particola „im”.

* Ni s-a ordonat să facem ce vrem… Dar de unde să ştim noi ce vrem?

* Când eşti necorespunzător în funcţie, dacă eşti mic te dă afară. Dacă eşti mare, te avansează.

O ŢARĂ INTERESANTĂ

* Uneori evenimentele depăşesc cuvintele care le descriu. Alteori se întâmplă invers.
* A spus o glumă de o mie de euro, dar cine o să-i dea ?
* Poate să fie mulţi dacă sunt şi proşti…
* Nu cred în coincidenţe, mai ales când sunt întâmplătoare.
* Rămâne cum am tăcut! (Zoltan Terner).
* A vrut să pună punctul pe i dar nu avea nici un i la indemana,
* Situaţia era exagerat de reală.
* Lumina costă, întunericul e gratuit.
* În ziua de astăzi, ignoranţa este o opţiune câştigătoare.
* Juristul este un ins care încalcă legile cu extremă competenţă (Andrei Pleşu).
* Eu nu am caracter?! Eu am două !
* Ce începe strâmb, va continua strâmb.
* După ce jocul se termină, regele şi pionii sunt închişi în aceaşi cutie(it.).
* Ca să poţi alege între două rele, trebuie să le încerci pe amândouă.
* Rolul medicului este să-l ţină de vorbă pe bolnav până când natura vindecă sau ucide (Scarlat Longhin).
* Uneori, adevărul nu ştie în ce direcţie să meargă.
* Trăim într-o ţară interesantă. Preferam să ne plictisim un pic.
* Bulnavul închipuit trăieşte într-o lume de sănătoşi închipuiţi.
* Fiecare gâscă mănâncă boabele care-i plac, nu pe cele care-i trebuie (Nae Cernăianu).
* O societate în care avocaţii câştigă mai mult decât medicii nu poate fi sănătoasă.

Continue reading „Dorel SCHOR: Ziceri” →

Irina Lucia MIHALCA: Îți cade-n gând a lacrimă

Îți cade-n gând a lacrimă

În inima pădurii, taina devine sângele verde din adâncuri,
ca niște îngeri, fire de aur se mișcă prin ea.
În taina nopții, ineditul gândurilor
recidivează
să ușureze povara celor plecați.
Iubești prima atingere cu brațele ei invizibile.
Tentativă. Palpitant. Interzis.

Cuvântul e trăirea. Îți cade-n gând a lacrimă.
Îți cade pe trup și te-nfiori. Îi cazi pe trup și o-nconjori.
Îi cazi pe trup a patimă.
În fâșii te rupi pe la răscruci de viață.
Ca o sirenă, inima îți cântă,
te provoacă,
te răscolește, te scufundă.
Mâinile se sprijină de cuvinte,
inima de inimă, sufletul de suflet.

Din cioburi, curcubeu te-ai face pe trupul ei.
Stele pe cer, lacrimi în ocean.
A liniște îți este.
Crește, adie și iarași crește.
Și lumină, și pasiune, și fior.
Când fiecare pleacă de unde a venit,
în neant, din neant,
există, oare, în tine o parte numită “Tu”?

Într-un timp care nu se mai conjugă,
dintr-un ocean de verbe, un suras, o atingere,
fiorul este aici încă o dată
și inima entuziasmată sare înăuntru
pe măsură ce ritmul curge în ape turbionare.
Gata să se avânte, căderea
va fi mult mai adâncă în nostalgia iubirii.

Într-o zi firul se rupe a neliniște. Inima se sfărâmă.
Îi mulțumești c-a existat ca o stea.
Însingurați, înfrigurați,
ne pierdem pașii
în speranța și așteptarea regăsirii.
Prin fața ochilor, fiecare iubire își are răstignirea,
moartea și renașterea ei.

Din vise țâșnesti să înțelegi simplitatea.
Atunci când sosește momentul,
primăvara îți deschide ferestrele,
legând copacii de cer.
În solitudine, pacea înflorește pentru inima rănită,
iar mai târziu, lumina îți stinge durerea
să-ți dezvăluie
zorii calzi ai unei noi zile.

Dincolo de cearșaful norilor respiri lumina neatinsă.
La brațele nimănui, nicio deliberare
fără așteptare pentru răscumpărare,
niciun apel în ultimul minut,
acest gând pașnic
de a ajunge într-o țară ciudată
îți trimite un vis de a alerga fără capăt, fără direcție.

Un ultim sărut îți scutură fibra sufletului
de toată frica
și praful întrebărilor.
Mergi mai departe, înăuntrul tău.

În adieri ritmice guști bucuria luminii,
picătura rămâne posibilă în amintiri.
În chipul contopirii asculți o frumoasă baladă,
în urmă respiră pașii tangoului
pe o pânză nemărginită.
Un alb catifelat cu pași mărunți.
Într-un abis întrebător lași buzele să cutreiere.

O picătură de rouă reflectată în cer, un centru al culorilor,
tăcut refugiu al frunzelor adormite…

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

Emilia STROE-ȚENA: Taina scrisului – Trecători prin Lumina Cuvântului…

Cuvântul este cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, adică Domnul Iisus Hristos, aşa cum ni se spune in Evanghelia de la Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul” (I, 1). De la conotaţiile religioase iniţiale, el a suferit transformări, ajungând in lumea profană, laică, ştiinţifică să reprezinte o modestă unitate de vorbire, un gănd, o idee. Cu ajutorul lui, multiplicat şi corelat la infinit, literatura ca artă a cuvântului este una dintre cele mai frumoase arte, o adevarată sărbătoare a sufletului şi a spiritului. Dacă sărbatoarea conţine în ea un dram de mister, de necunoscut, adică ceva tainic, ce ţine de intraductibilul fiinţei, atunci cuvântul, ca element de bază al textului scris – poezie, proză, dramaturgie, poartă în sine inefabilul care atrage, farmecă, irumpe ca un fascicol de lumină. Acest mister, această taină, acest necunoscut este centrul in jurul căruia se organizează în cercuri concentrice, arta. Este tana artei, misterul său, sinele său… Iar toate acestea ne duc cu găndul la ideea de sărbătoare, o sărbătoare a artei cuvântului, în care lumea se îmbracă in lumina lui, lumina scrisului. Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu.

Trecători prin lumină este titlul unei trilogii scrise de mine, din care până în prezent au apărut doar două volume: „Pământul ca un râu” şi „Fire de iachint” ambele la Editura „Mira”, Bucureşti, 2006 și 2007). Cel de-al treilea, „Tămâie şi trandafiri” este în curs de apariţie, la editura „Armonii culturale” din Adjud. Au urmat „Chemarea infinitului” (Editura „Mira”, Bucureşti, 2007) şi „La lecture plurielle de la poesie moderne”, la aceeași editură în 2009. Aceasta din urmă reprezintă lucrarea mea pentru gradul didactic I, ca profesor de limba franceză, grad susţinut în 1987. Apoi, în 2018, mi-a apărut o plachetă de versuri intitulată „Destin românesc” (sonete), la Editura „Armonii culturale”, Adjud. Ele beneficiază şi de ilustraţiile mele ca de altfel şi romanele trilogiei.

Am urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, promoţia 1968 şi Facultatea de Filologie la Universitatea Bucureşti, promoţia 1973. Ambele instituţii de învăţamânt au sădit in mine dorinţa de a avea o cultură solidă, nu una superficială. Am învăţat să pictez, să scriu , m-am iniţiat in tainele graficii si am citit cât am putut de mult.

În învăţământ, ca profesor de limba franceză, am cunoscut o serie de bucurii, mai ales cu elevii care participau la olimpiadele naţionale, datorită unei munci susţinute de ambele părţi.

Cultura şi educaţia sunt ca două vase comunicante, ca două mâini împreunate pentru rugăciune şi iertare; una transmite celeilalte, iar aceasta primeşte, reţine şi mulţumeşte. Ascultă împreună o melodie doar de ele auzită, vibrează în mod tainic, neştiut, abia perceptibil. Este cazul artei. Nu degeaba se spune că pictorul bun se cunoaşte după cum picteaza mâinile. Aceste mâini păstrază în ele un secret, au o melancolie specială, un duh ce vine din interiorul fiinţei. Semnalul mâinilor frumoase trece şi în planul rostirii simbolico-metaforice, îmbogăţindu-se cu alte elemente portretistice, în primul rând ochii, privirea. Oricum cele două arte, a cuvântului poetic şi a picturii, a vizualului se întrepătrund, întrucât emoţia, sentimentul, trăirea le guvernează şi le sublimează.

Am incercat să surprind esenţialul textelor poetice in intertextualitatea lor, făcând analize concrete şi minuţioase la Eminescu, Blaga, Mallarme, Valery. O muncă pe parcursul câtorva ani de zile, până în 1990, adunată în „Caietele Universitaţii Timişoara”. Apoi în 1991, ca o încununare parcă a acesteia, am avut parte de un moment extrem de încărcat emoţional şi intelectual, prin prezentarea comunicării „Eminescu-Mallarme”, la Universitatea Sorbona din Paris, in cadrul colocviului internaţional „Romanite et Roumanite”.

Revenind pe pământ teleormănean, noi, profesoarele de limba franceză din Alexandria am înfiinţat în parteneriat cu francezii „Asociaţia de prietenie româno-franceză” (ROMFRA), adevărat centru cultural pentru elevii noştri, care au putut pleca in Franţa, cu programe artistice în ambele limbi, beneficiind astfel de un sprijin real în cunoaşterea şi aprofundarea limbii şi culturii franceze. În 2005, proiectul pe teme de arte plastice şi muzică intitulat „Arta limbilor”, cu Colegiul din Bastogne-Belgia deschidea o cale pentru viitoarele proiecte Erasmus. Din nou arta cuvântului cu arta vizualului, dar şi cu cea sonoră, muzica, îşi dădeau mâna, prin ceea ce aveau ele specific, dar şi comun: inefabilul expresiei, gândire şi suflet deopotrivă, raţiune şi sentiment, menite să-i unească pe oameni printr-un mesaj de iubire necondiţionată, de chemare la eternitate.

Dacă scrisul vine din interiorul fiinţei, dacă exprimă resorturile cele mai profunde şi ascunse ale eului, atunci el este viaţă, suflet, armonie. Cuvântul are sufletul său. El provine din lumina eternă şi divină, împrăştiind în jur razele sale. Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Taina scrisului – Trecători prin Lumina Cuvântului…” →

Teodor RIF: O punte FRANCISC-ANĂ spre împăcarea noastră

În zilele de 31 mai şi 1 şi 2 iunie 2019, Papa Francisc a făcut o vizită diplomatică, pastorală şi ecumenică în România, ca să propună creştinilor, în primul rând, dar nu numai acestora, pocăinţă, iertare, unitate. Înainte de a exprima câteva păreri personale despre această vizită, consider că ar fi necesare niște clarificări semantice în legătură cu unele noţiuni.

Cuvântul papă, venind din limba franceză şi latină, apare definit în dicţionar, ca fiind „capul bisericii catolice şi al statului Vatican, considerat de credincioşi (cei ai Bisericii Catolice) ca vicar al lui Iisus Hristos pe pământ” şi ca „urmaş al Sfântului Petru”^[1]. Adjectivul diplomatic,-ă, venind din franceză e definit „Care aparţine diplomaţiei, privitor la diplomaţie”. Substantivul diplomaţie, venind tot din franceză e definit ca fiind „Activitatea desfăşurată de un stat prin agenţii săi diplomatici în vederea realizării politicii sale externe”^[2].

Sintagma vizită pastorală în contextul acestei expuneri s-ar putea tălmăci ca o vizită „cuprinzând sfaturi şi urări adresate de (un) arhiereu (aici papa) credincioşilor”, cum ne sugerează aceeaşi sursă^[3]. Adjectivul ecumenic,-ă, venind, de asemenea, din franceză, (termen religios) e definit „Care are un caracter universal, investit cu o autoritate care se extinde asupra întregii biserici creştine”.

„Mişcare ecumenică = mişcare religioasă apărută către 1900, care urmăreşte unificarea tuturor bisericilor creştine, respectându-se autonomia lor”^[4].

În ultimul timp, mişcarea ecumenică s-a conturat tot mai mult mai cu seamă în Europa. Din cele pe care încercăm să le înfăţişăm în acest eseu se va vedea că înţelesul acestor termeni este acoperit de întreaga prestare a activităţii sfântului Părinte Papa Francisc şi, uneori, chiar depăşit datorită modestiei acestuia. Pornind, de pildă, de la înţelesul dat de dicţionar cuvântului papă, el ne-a apărut ca un semen al nostru al tuturor oamenilor obişnuiţi, iar ca arhiereu l-a considerat pe Preafericitul Părinte Patriarh ca un frate. A sărutat engolpionul Preafericirii sale Părintelui Daniel şi al altor înalţi ierarhi ortodocşi.

A binecuvântat poporul lui Dumnezeu ocrotit în Grădina Maicii Domnului, popor care l-a întâmpinat şi aclamat cu atâta căldură. Mulţimea aceasta de credincioşi ortodocşi, greco-catolici sau catolici de la Bucureşti, Şumuleu-Ciuc, Iaşi sau de la Blaj şi din toată ţara, prin televiziune, îşi exprima dorinţa să ajungă prin Maria la Iisus <<Per Maria ad Iesum>>, aceasta procurându-i Eminenţei sale mare bucurie şi admiraţie pentru România şi poporul său, angajat alături de Sfântul Părinte Papa în apărarea familiei creştine. Astfel suntem deplin încredinţaţi că Papa a înţeles perfect spiritul locului <<spiritus loci>>

Din punct de vedere diplomatic, vizita Sfântului Părinte Papa a fost minuţios pregătită în câţiva ani, după ce Eminenţa sa a acceptat invitaţia preşedintelui României Klaus Werner Johannis de a vizita România. Reprezentanţii diplomaţiei României şi ai Vaticanului au stabilit cu precizie toţi paşii ce trebuiau făcuţi pentru ca vizita acceptată de Papa Francisc să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.

Diplomaţii celor două state au luat legătura şi cu Patriarhia română pentru ca totul să se desfăşoare perfect şi sub aspect pastoral, ţinând seama de specificul celor două religii, de faptul că Papa în calitate de cap al Bisericii Catolice vizita o ţară în care credincioşii sunt majoritatea ortodocşi.

Înzestrat cu alese calităţi diplomatice, Sfântul Părinte Papa însuşi a făcut trimitere la cei doi fraţi din Betsaida, Andrei şi Petru, primii chemaţi la apostolie, consideraţi a fi întemeietorii celor două biserici din România şi de la Roma, lăsând să se înţeleagă că dacă cele două biserici au fost întemeiate de doi fraţi, ele trebuie privite ca fiind biserici surori.

Folosind ca și cuvânt cheie slujirea, Sfântul Părinte vine cu acesta ca îndemn pastoral în primul rând pentru pastoraţie, pentru ca cei chemaţi să facă pastoraţie şi după modelul lor enoriaşii să vină cu gesturi de bunăvoinţă. Totul ne-ar putea duce cu gândul la I Corinteni 12,5, unde Sf. Apostol Pavel ne spune că „sunt felurite slujbe, dar este acelaşi domn”. De fapt în versete 1-11 din acelaşi capitol totul este expus atât de frumos, încât ar fi meritat să le cităm, dacă nu ne-am teme că lungim prea mult eseul acesta.

Un alt îndemn pastoral al Papei a fost spre iubirea binevoitoare, care ne duce gândul la capitolul XIII din I Corinteni, unde apostolul neamurilor ne spune că „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate”, că „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios…, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr…, nădăjduieşte totul, sufere totul” (V. Cap. XIII, 1-7). Apoi, apostolul concluzionează: „Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”^[5] sau iubirea, cum spuneam sau cum o numeam mai sus.

Profilul ecumenic al vizitei papale în România se referă, desigur, în primul rând, la caracterul universal şi la autoritatea extinsă asupra bisericii creştine, dar extensia ar putea viza şi aspectul statal al acestei vizite, dar şi în general dacă ne-am raporta la apropierea dintre state care a culminat cu realizarea Uniunii Europene şi nu doar la apropierea dintre Vatican şi România.

În cele ce urmează, noi vom reflecta sumar ideea de mişcare ecumenică care urmăreşte unificarea bisericilor creştine, catolică, greco-catolică şi ortodoxă. Tema fiind, însă, foarte vastă vom accentua mai mult dorinţa ambelor părţi şi a noastră a tuturor spre împăcarea care trebuie să ducă până la urmă spre unirea pentru care bisericile noastre – ortodoxă şi unită – se roagă în Sfânta Liturghie, din cauza schismei celei mari de la 1054 şi a principiului divide et impera practicat de Imperiul Habsburgic pentru consolidarea lui.

Ideea atragerii românilor la unirea cu biserica Romei le-a venit autorătăţilor austriece habsburgice, secondate de iezuiţi, cum spunea Lucian Blaga, pentru a putea catolicismul „să devină religie majoritară în Transilvania, iar Casa de Habsburg îşi putea astfel consolida aci dominaţia pe o scară neprevăzută”^[6]. Puterea de stat şi iezuiţii au acţionat, deci, într-o convergenţă perfectă de interese în 1697 asupra mitropolitului Teofil, apoi asupra mitropolitului Continue reading „Teodor RIF: O punte FRANCISC-ANĂ spre împăcarea noastră” →

Anca SÎRGHIE: În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza

În orașul spaniol Zaragoza am poposit într-o seară de vară caniculară, taxiul rulând dinspre anostele periferii smulse unei zone semideșertice spre centrul care nu și-a arătat nici el frumusețea, ci doar scrisul pe pereții incendiați în răstimpuri de lumina neoanelor. Nerăbdătoare să văd totul chiar de la primul contact, am constatat că nu întâlnisem în cale nimic din luxul barocului spaniel, la care visam, sau al artei mudejar, cu care îi binecuvântaseră arabii pe spanioli în 800 de ani de dominație în Peninsula iberică. Și apoi, după ce vizitasem Madridul, Barcelona, Granada, Valencia, Sevilla, Algesiras, Cadiz și Cordoba, (nici nu am enumerat orașele Galiciei, văzute și ele în descinderile mele anterioare în Spania), ei bine, ce mai putea să-mi ofere deosebit Zaragoza, unde eu veneam acum pentru un congres internațional la Universitate? Privind programul ediției a XVI-a a ISSEI, renumit prin manifestările științifice care pun în dialog universitari din toate colțurile lumii, de la China și Australia, la Africa de Sud, Norvegia, Rusia, S.U.A., Spania și altele, emoția mi-a crescut la constatarea că eram singura invitată din România care a reușit să participe. Sosiseră Theodor Damian, profesor la Metropolitan College din New York, și Anca Pop care venea de la o universitate britanică, dar din țară nu mai era nimeni, ceea ce simțeam că mă obligă enorm. Tema comunicării mele „The Romanian National Identity as r eflected in Mihai Eminescu’s Poetry” urma să familiarizeze pe participanții secțiunii moderate de profesorul Th. Damian cu idealul de unitate a poporului român, ilustrat de cel mai mare poet al său, o noutate pentru cei mai mulți. De succes a fost ideea de a oferi în exemplare pe hârtie un rezumat însoțit de portretul lui Eminescu și cu harta provinciilor istorice reunite la 1 Decembrie 1918. Încântată să-l primească a fost și organizatoarea Congresului ISSEI, dr. Edna Rosenthal din Israel, care mi-a mărturisit-ce surpriză!- că mama ei era româncă.

Totuși, un preludiu turistic de o zi nu era de refuzat. La Zaragoza, al cincilea oraș spaniol, cu peste 800.000 de locuitori, bucuria mea era să reîntâlnesc Ebro, fluviul iberic ce, alături de Guadalquivir, se distinge perfect din avion. Dar nu bănuisem la prima descindere în Spania că, pe caniculă estivală, ele sunt singurele cursuri de ape ce rezistă căldurii de foc, pe când alte râuri seacă pur și simplu. Interesant este că Ebro a înregistrat în istorie revărsări catastrofale și avusese un port pe vremea colonizării romanilor. Între alții, pictorul Velazquez i-a consacrat o pictură, pe care am văzut-o la Muzeul Prado din Madrid. Este greu de imaginat asemenea caniculă ce trebuie să dispere pe turiști, gândeam eu, pășind spre hotelul din Plaza d’España unde eram cazată.

A doua zi, protejată de o cremă antisolară, am luat-o la pas prin centrul orașului, țintind spre marile biserici, ce păstrează frumusețile barocului, purtate prin timp în vechea capitală a Aragonului, care se mândrește și azi cu istoria sa glorioasă. Înființat de romanii colonizatori, atestați în situri arheologice și – atât de surprinzător – de o statuie uriașă a lui Caesar August, așa cum este înglobată într-un centru comercial pe înălțimea a două etaje, astfel că mâna împăratului întemeietor se odihnește pe balustrada etajului superior (idee șocantă și total neinspirată!), orașul aflat la răscrucea drumurilor dintre Madrid, Barcelona și Valencia este o destinație turistică ofertantă. Despre faima folclorului său, nutrit din sevele câtorva culturi, ce se îngemănează semnificativ în palate-muzeu, ca Alhaferia, spre exemplu, aș dori să aflu mai multe, cândva, dar nu de data aceasta, când ținta mea este științifică și programul Congresului va fi încărcat la maxim, zi după zi. Înțeleg ce interesantă este și gastronomia sa, ceea ce constat că devine și în câteva orașe din România un laitmotiv al inițiativelor de promovare turistică în ultimii ani. O idee inspirată și practică, așadar cu bătaie lungă. Dar înainte de toate, dintre numeroasele obiective turistice și culturale, (dacă ascultăm sfatul ghidului turistic, ar fi cel puțin 10 ținte distincte) va trebui să-mi aleg la Zaragoza pe cele mai tentante, pentru ca să am ,,o experiență spaniolă de neuitat”, cum promite același ghid.

Abia depășind Mercado de Zaragoza, odată intrată în Plaza del Pilar, tentațiile curg-lanț. Nu pot face altă alegere pentru început decât să întru în Bazilica Nuestra Señora del Pilar, unde liturghia este în plină desfășurare. M-am liniștit rugându-mă, după atât zbucium al pregătirilor de călătorie din ziua precedentă. În majestuoasa biserică se întrec în strălucire capele diferite, fiecare cu credincioșii ei. Am ascultat predica preotului, dar nu m-am putut abține să nu întreb în șoaptă pe o doamnă, îngrijit vestimentată, unde se află fresca lui Goya, pictorul care între septembrie 1780 și februarie 1781 a decorat într-un stil academic tema Maria, mama martirilor. Pentru că singură nu mă puteam orienta între cele 11 cupole ale bisericii cu 4 turle, speram că localnicii știu precis ce comori artistice există pe pereții bazilicii lor. Doamna nu știa, dar nici nu accepta să rămână datoare în fața întrebării mele, așa că a scos un ,,telefon deștept” și imediat mi-a arătat pe micuțul ecran imaginea dorită. Ca să văd acea lucrare în realitate, trebuia să trec în spatele altarului, unde erau alte capele. Doamne, dar cum să mă descurc? Nu aveam de ales, așa că după ce am luat cuminecătura catolică, m-am oprit la altarul unde este plasată statuia din lemn negru a Fecioarei Maria, așezată pe stâlpul de jasp, cea care prilejuiește atâtea pelerinaje, când credincioșii formează adevărați minți de flori, marcând amintirea singurei arătări între pământeni, spune legenda, a Señorei în anul 40 d. Hr., ea cerând sf. Iacov, căruia i-a dăruit statuia și coloana de jasp, să ridice o biserică închinată ei. Sus, în frescele cupolei de la Corul mic, am întrezărit pictura lui Goya mult căutată, dar se afla prea departe ca să-i pot vedea detaliile. Tot telefonul doamnei era mai clar și exact.

Norocul a fost ca, invitată de familia prof. Damian, după Congres să vizitez în Fuendetodos, satul natal al lui Goya, cele 3 spații expoziționale, pornind de la casa natală a pictorului și completând cu muzeul gravurilor, ce se mândrește cu lucrări originale, și cu sala Ignacio Zuloaga, toate așezate pe aceeași Calle la Alfondiga, împodobită cu ghivece de flori. Foarte convingătoare prin șocanta fantezie funebră și caricatural-umoristică, lucrările lui Goya m-au impresionat, de altfel, și în muzeul din centrul orașului Zaragoza. Satul lui natal, abia cât o palmă de loc, așezat într-o înfundătură de dealuri golașe, poate umili, gândeam eu, Rășinariul sibian, dacă avem în vedere că pe lângă centrul muzeal, în onoarea pictorului spaniol s-au ridicat două busturi, atât de diferite ca stil. Pe când, m-am întrebat cu tristețe, se vor deschide și în vecinătatea Sibiului muzeele pe care poetul Octavian Goga și gânditorul Continue reading „Anca SÎRGHIE: În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza” →

Silvia URDEA: Sperând la un pașaport

Luasem de la Otopeni avionul spre Viena și de acolo spre New York, unde am aterizat în 17 august 1990 pe aeroportul Kennedy. La serviciul de vamă câțiva tineri de culoare se ocupau în dorul lelii de noii veniți, jucându-se cu mototoale de hârtie și glumind. Relaxarea funcționarilor de la aeroportul Kennedy m-a uimit, eu venind dintr-o țară unde domnea strictețea în locurile publice. Curățenia din arie era îndoielnică și în flagrant contrast cu aeroportul vienez foarte dichisit, parfumat, asortat cu felurite buticuri care mai de care mai ispititoare. La Otopeni, de unde plecasem domnea încă spiritul fostei dictaturi, emanând de la securiștii plantați peste tot, având fețe încremenite, cunoscutul aer glacial, suspicios. Lipsindu-i o semnatură de la sindicat, soțul meu era cât pe ce să fie întors înapoi. Ne-am simțit ca electrocutați pentru câteva minute până când s-a lămurit problema. Știți cum ni se inducea sentimentul vinovăției fără a avea vreo vină. Vă imaginați ce destindere a pus stăpânire pe noi la Viena! Acolo am trăit un moment de adevarată fericire la gândul că mi-a fost dat în sfârșit să pun și eu piciorul în acel Occident „în putrefacție”, pe care proletariatul trebuia să-l îngroape, cum învățasem la socialism științific. Hayni, o prietenă de la Târgu-Mureș i-a spus odată în glumă tovarășului Mackai, securistul responsabil de compnia noastră: „Tovarășe Mackai, mi-i teamă că o să moară mortul (citește Europa Occidentală), o să-l ducă la groapă și noi tot n-o să-l vedem”. Scena a fost hilară, securistul a râs căprește, dar a intrat în joc. Noi am râs de ne-am stricat, admirând pe Hayni cea bravă, fără să întrezărim că, nu peste mult timp, pe colonelul Mackai o să-l vedem, a doua zi după revoluție, prizărit prin Piata Trandafirilor, mergând grăbit cu gheața în spate. Se schimbase macazul spre capitalism.

Trăiam acele momente incerte, neștiind ce cacealma de proporții i se jucase poporului român. Atunci chiar credeam că tovarășul Mackai va plăti cumva pentru participarea lui la teroarea roșie, pe care el o simboliza zilnic, când drumurile noastre se încrucișau, mergând în sus și în jos pe strada Bolyai. Mi-am amintit cum prin colegul Sfârâiac, șef cu protocolul la Centru, trebuia să-i înaintăm colonelului acele teribil de umilitoare note informative despre excursiile în străinătate. Cel mai interesant punct din notă privea posibilele noastre întâlniri cu vreun străin, suspect prin definiție pentru securitatea română.. Dar cine apuca să meargă, mă întreb? Numai privilegiații sistemului. Auzeam în secret la sfârșitul verii că soția președintelui Tribunalului sau cine știe ce medici chirurgi, care operau pe inimă, cine știe ce notabilități între care noi nu ne număram, au primit pașaport pentru ”mortul”, la care se referise Hayni. Privilegiații se întorceau, după o vacanță tăinuită în Occident, și ne împuiau capul cu critici de tot felul la adresa scumpetii din Germania sau de aiurea, pregătindu-și prin această propagandă împuțită terenul pentru călătoria din vara următoare. Ei făceau parte, acum realizez, din rețeaua de manipulare a românilor obișnuiți, sortiți să stea numai acasă și să muncească pentru fericirea nepoților și strănepoților, adică a generațiilor proiectate într-un viitor de aur.

Dar colonelul avea și alte sarcini, despre care am aflat la scurt timp după ce am cerut un pașaport ca să călătoresc la sora unei prietene din Germania Federală. Ca asistentă la Institulul Pedagogic, pentru o perioadă, i-am avut studenți la Teorie Literară pe unii ofițeri de securitate, obligați să-și completeze studiile la repezeală. Cum s-ar zice, ei erau niște ofițeri făcuți pe puncte, după o expresie a epocii. M-am gândit în acea vară a lui 1975 să încerc și eu să cer un pașaport spre gloriosul Vest. Aveam 200 de mărci în bancă trimiși de sora prietenei mele, așa că am încercat marea cu degetul, adresând cererea mea unuia din foștii mei elevi. Ne aflam imediat după semnarea Acordului Final al Conferinței de la Helsinki, care reclama încurajarea turismului și a liberei circulații a indivizilor. După o vreme de așteptare m-am înscris la o audiență la Securitate, cerându-mi dreptul, în acord cu spiritul conferinței, care pentru securistul cu pricina, am constatat, nu valora nici cât o ceapă degerată. I-am spus că am valută, că nu mă duc ca o cerșetoare, dar replica lui a fost în schimb că am părul prea lung și prea frumos și s-ar putea să fiu reținută de vreun neamț pe acolo. Evident că era un dialog între surzi și că eram persiflată ca să fiu descurajată. Am încercat mici intervenții prin cunoștinte, care aveau rude la temuta instituție, pentru că înverșunarea mea de a călători devenise direct proporțională cu rezistența pe care o întâmpinam. Nu știu cum se face, dar cineva s-a îndurat acolo și mi-a trimis o aprobare a pașaportului acasă cu specificarea că, fiind cadru didactic, trebuie să mai trec printr-o vamă, aceea a partidului, și deci că mai trebuie să mă duc la secretarul tovarășului prim-secretar Vereș ca să obțin aprobarea. Am intuit imediat că se făcea un joc. M-au aprobat în batjocură la Securitate ca să mă trimită de la Ana la Caiafa, unde eram cu certitutine respinsă. Și așa a fost. Am trăit o vară fierbinte, extrem de tensionată. Ce-i drept, vroiam să plec cu orice preț din țară, dar nu puteam mărturisi gândul meu nici măcar celor foarte apropiați, atât de mare era miza și riscul de a pierde tot.

Am urcat și Golgota așa-zisei aprobări de la Comitetul Județean de Partid. Într-o minunată dimineață de vară pe la orele 10:00 așteptam înfrigurată pe unul din coridoarele clădirii acoperite cu olane smălțuite, situată în centrul orașului, unde își desfășurau activitatea zeii comuniști ai județului Mureș. Am fost primită de tovarășul Husar, dacă nu mă înșel, consilier sau secretar al primului-secretar Vereș, acesta din urma, fost muncitor săltat în importanta funcție de conducere. Despre Vereș, un bărbat de statură medie, purtând ochelari de intelectual stilat, gurile rele bârfeau că ”își aleargă caii”, având chiar latitudinea să-și aleagă câte-o femeie pe sprânceană, dacă i-ar fi căzut cu tronc. Că, vezi bine, codul eticii și echității era pentru noi ceilalți, dar nu și pentru ei, care se distrau de minune la sărbătorile comuniste la vila de pe insula amenajată pe râul Mureș, la castelul de vânătoare, fost al Regelui, de la Lăpușna etc., etc. Căci vorba poetului ”măștile se schimbară, dar răul a rămas”.

Dacă m-aș fi gândit atunci la frumoasa blondă platinată, pe care o cunoșteam foarte bine și care a fost una dintre alesele tovarășului prim-secretar, probabil aș fi scurtcircuitat drumul meu pentru aprobarea de la partid și, cine stie, poate m-aș fi ales cu un pașaport. Dar nici nu m-am gândit și nici nu aș fi fost în stare să cer cuiva să intervină la number 1 al județului. Înainte de a intra la tovarășul Husar l-am întâlnit pe coridoare pe tovarășul Trâmbițaș, activist cu propaganda, care venea frecvent la ședințele noastre la Institut. Cu siguranță era informat de ce mă aflam acolo și mi-a aruncat o privire goală, cenușie ca unuia care vrea să „iasă din rânduri”, făcând ceva necuviincios, blamabil. Continue reading „Silvia URDEA: Sperând la un pașaport” →

Mariana GRIGORE: Taina scrisului – Scriu de ce oare!?

Retorică într-o întrebare care mă conduce către răspunsul unei lipse esențiale de răspuns, adunat într-o formă a cărei substanță se așează la masa monologului hamletian lângă a fi sau a nu fi… a scrie sau a nu scrie, de ce e întrebare! Nu sunt primul condei din care curge această introspecție ce tinde uneori spre sfera sentimentului de teamă și dă naștere derivatului unei noi întrebări… scriu bine, tema și substanța scrisului au esența unui produs finit care se numește creație? …cine sunt în cuvântul meu și care este cratima care îmi leagă munca imaginativă de libertatea și deschiderea sufletească, de arta pentru care muzele și-au dat mâna întru rodul universal al luminii spirituale?

Care este rolul scrisului, acela de a scrie tot ceea ce putem spune, sau din contră, ceea ce nu putem spune? Înainte de a destăinui de ce scriu, de a mă cunoaște pe mine prin dezvăluirea propriei meditații, l-aș aduce în paginile de cuget pe Marcus Aurelius care spunea: „Retrage-te în tine însuți; practică deseori această reculegere sufletească; vei deveni un om nou”. Ce este scrisul dacă nu frământare, trăire, dezamăgire și împlinire într-o complinire a particulei universale numită ființă? Theodor Reik ne dezvăluia propria trăire: „Nimic din ceea ce ni se spune, nimic din ceea ce putem învăța de la ceilalți nu ne atinge atât de adânc precum ceea ce găsim în noi”.

Într-o carte apărută recent spuneam: „Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere și printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijelește pe pereții cerului”. Aceasta este zbaterea interioară care tace în spatele cuvintelor ce prind contur în albul versului sau rima ce se așterne pe coala albă de hârtie, căutându-și drumul în lunga călătorie către suflet.

De ce scriu? Îmi pun această întrebare și nu răspund într-o academie de cuvinte care m-ar situa poate pe o treaptă mult prea înaltă a ars poetica rezervată marilor spirite creative care înnobilează cugetul și sufletul. Știu că scriu pentru că simt că pe vatra cuvântului, aprinsă de un cărbune sufletesc, arde și trăirea mea… Scriu pentru că mă caut pe mine printre tumulturi de existență adunate în explozii de personalitate sau calm analitic adus cu sinceritate în propria filosofie de viață, încercând să integrez ființa lumii sensibile în lumea inteligibilă. Scriu pentru că îmi radiografiez sufletul, cugetul și trecerea prin timp, încercând să las o urmă. Scriu pentru că încerc să descopăr dincolo de mine puntea comunicativă cu alte eu-ri care, ca și mine, caută și se caută în lungul și spinosul drum filosofic al înțelegerii. Scriu pentru că încerc să înțeleg cine sunt în ceea ce sunt și dincolo de simpla existență care mi-a fost dată fără să fiu întrebată, să îmi aflu rolul și rostul în Totul căruia îi aparțin . Scriu pentru că în încercarea de a înțelege neînțelegerea care mă frământă cu fiecare cuvânt curs din gând, mă lovesc de laturi necunoscute ale timpului în care trăiesc. Poate că într-o astfel de analiză se plasează și meditația nichitiană care ne dezvăluie frământarea marelui poet: „Nu știu în ce secol aș fi trăit, probabil într-unul care nu a sosit”. Scriu pentru că pacea interioară clădită uneori din acceptarea necunoașterii de mine, mă construiește bucată cu bucată din așchiile sărite la distanța unei înțelegeri, de neînțelegerea propriilor întrebări.

Trăirile pot fi materie a scrisului, amnarul sau apa care stinge incendiul ficărei încercări, izbutită sau sortită eșecului atunci când nu se ridică la nivelul subiectivismului care cataloghează și împarte scriitura în „bună” sau „mai puțin bună”. Toate însă (referindu-mă la trăiri) sunt esențiale pentru scris, iar dacă nu ești vanitos și nu urmărești cu fervoare celebritatea, satisfacțiile te învață să înțelegi că scrisul este o formă de cunoaștere, de autoevaluare spirituală a propriei ființe ca întreg. Scrisul este esența umană care ne apropie de divin, păstrând însă unicitatea formei sufletești ce ne-a fost insuflată la naștere și dezvoltată pe parcursul existențial al transformărilor. El ne spune că suntem în am fost și curgem în acel fluviu care nu rămâne neschimbat.

Revin la aceeași întrebare… De ce scriu? Pentru că, așa cum spunea Pablo Neruda: „Toți avem un basm în noi, pe care nu ni-l putem citi singuri. Avem nevoie de cineva care, cu mirare și încântare, să ni-l citească și să ni-l povestească”. Avem nevoie să fim noi în noi… să visăm, să fugim de cotidian în cele mai ascunse unghere de suflet, să plângem la geamul ferestrelor cu iluzii desenate în ROGVAIV imaginar, să aruncăm cu pereții în umbrele gândurilor, să plutim în reveria unor ace de ceasornic ce stau în expectativă big bang-ului expansiunii universului, să fim ceea ce în realitate nu avem curajul să etalam, să călătorim cu barca gândurilor prin suflete, vâslind cu propriul suflet.

,,Cine nu călătorește, cine nu ascultă muzica, cine nu căută harul din el însuși, moare câte puțin”, ne spune Pablo Neruda într-o introspecție care se dezvelește de cuvânt și ne îndeamnă să privim în spatele supraaglomerării de prea multă existență și prea puțin spirit. Să ne regăsim acolo unde căutarea este geneza începutului cunoașterii de noi…

De ce scriu? Pentru că trăiesc într-o trăire care nu se traduce prin efemerul „exist”, sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte și modelează gânduri, iubirea printre rânduri, privind la cerul în care o stea sunt, căzătoare. Scrisul nu îmi conferă însă rangul de scriitor. Cât de profund definea Robert Schnakenberg în cartea „Viața secretă a marilor scriitori”, vorbind despre Franz Kafka, esența scriitorului: „Știi că ești un mare scriitor când numele tău devine adjectiv”. Eu încă sunt un substantiv propriu…

Și totuși, de ce scriu? De ce aleargă condeiul prin călimară și stropeste de multe ori raiul cu abis? Nu știu, niciodată nu voi ști de ce scriu, ce îmi va aduce scrisul, nu știu către ce mă voi îndrepta și de unde am plecat. Știu doar că scrisul este trăirea care îmi transforma umanul în acea individualitate spre care tind mereu…să fiu eu între grimele de existență care acoperă banalul și desuetul cuvânt trăire, neidentificată cu simplismul lui exist.

Ce este scriitura poetică? Ne spune marele Nichita Stănescu și îl ascult cu tăcerea înclinării în fața cuvântului său: „Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge”. De aceea scriu și nu pot dezvălui în reflexia cuvântului, reflecția scriiturii… Nu sunt poet în accepțiunea consacrării universale, dar scriu poezie prin trăire, pulsând în cuvânt nu imaginea fotografică a silabelor, ci tabloul fără rame al vieții dintre alb și negru.

Scriu dintr-o foame nestăvilită de a mă exprima. Fără scris m-aș simți incompletă, fără centrul de greutate care îmi asigura achilibrul emoțional, cultural și spiritual. Scrisul aste acea parte din mine care circulă pe sub epiderma trăirilor și le fluidizează nevoia emoțională.

Scriu pentru a mă cunoaște și pentru că prin fiecare gând așternut, deschid o fereastră către propria ființă și închid o ușă către ignorarea propriei treceri prin viață, pentru a înțelege adevărul despre mine. Ce sunt adevărul și viața ne spune Albert Einstein: „Adevărul este ceea ce trece testul experienței” iar „Viața este un mister, nu o problemă care trebuie rezolvată”.

Ce este scrisul?…cuvântul desprins din adevărul vieții, care redevine gând. Și ne ajută să pătrundem dincolo de ceea ce numim generic în afara noastră. Dincolo, este dimensiunea invizibilă, nepalpabilă cu simțul atât de comun, situată în spatele universului fizic în care ne aflăm. Este nevoie uneori să renunțăm la acea materialitate supraaglomerată care cenzurează libertatea de a fi, libertatea de a te privi doar în oglinda interiorului tău, de a te elibera de dogme, verdicte și sentințe existențiale. Într-o astfel de destrămare a iluziei că ești perfectul în imperfecțiunea sincronizată cu propria acceptare, te îndrepți către exprimarea lucidă a deschiderii către tine, om creat din lutul dumnezeirii. Și descoperi cuvântul!

Totuși, de ce scriu? Să fie taină din labirintul întrebărilor fără răspuns? „Sit venia verbo” – să fie cu iertare pentru cuvântul spus.

–––––––––

Mariana GRIGORE

București, 26 iulie 2019

Continue reading „Mariana GRIGORE: Taina scrisului – Scriu de ce oare!?” →

Magdalena BRĂTESCU: Prințul coreean – Insula Jeju-do (fragment din romanul în curs de elaborare)

Choi Yu-jin devenise un profesor de judo de reputație internațională. După ce se retrăsese din sportul de performanță având o vitrină plină cu medalii, se consacrase carierei de antrenor. Spre dezamăgirea lui Heoun, cei doi fiind colegi de școală din clasa întâia și rămași prieteni de-a lungul vieții, după pensionare se retrăsese în insula Jeju-do unde-și deschisese un club de judo. Angajase câțiva tineri în plină formă, absolvenți ai Institutului de educație fizică din Seoul, dar fără veleități de vedete, care îndrumau copii de la câțiva ani și maturi localnici, sau din străinătate. Toți iubeau judo-ul și-și puteau permite să plătească taxele ridicate pretinse de proprietar.

Cursurile de vară organizate de Yu-jin și promovate prin publicitatea pe Net, dar mai ales prin like-urile și comentariile entuziaste pe Facebook, sau Instagram, ale celor care trăiseră experiența a două săptămâni intensive, făcuseră din școala lui una celebră în lume. Yu-jin avea în programa cursurilor nu numai dezvoltarea musculaturii, îndemânării, vitezei de reacție și inițiativelor războinice, ci și formarea unui caracter ales, fair-play, onoare, vitejie, perseverență, strădania de reușită. Dar și capacitatea de a-ți asuma o înfrângere. Marele lui ideal era de a construi caractere frumoase și, în general, reușea. Yeon fusese și el elevul lui Yu-jin încă de la patru ani și-i păstra un respect vecin cu sfințenia. Mai mult decât atât, de câte ori ajungea pe insulă, îl vizita și se antrena în clubul lui, fie și numai o oră-două pe zi.

Heoun și Yu-jin aproape nu se mai întâlneau fizic. Vorbeau din când în când pe skype ori pe whatsapp, comentând meciuri sau concursuri internaționale. Dar și întâmplări din viața personală. Dacă Heoun era un budist moderat, Yu-jin, de când îmbătrânise, se afla din ce în ce mai mult sub influența soției lui, Haneul, o credincioasă ferventă.

Pentru ea viața era un șir de suferințe, de la naștere, trecând prin senectute, boală și moarte. Omul încărcat de dorințe, căutând mereu să și le satisfacă, transformă nereușitele în suferință. Dacă vrea să scape de suferință, ar trebui să-și nimicească dorințele. Și întrucât nimic nu e veșnic, dar caracterul și cunoașterea se transmit prin karma viitoarei reîncarnări, se ajunge practic la un cerc vicios prelungit la infinit.

Ceea ce se străduia Yu-jin să transmită tinerelor generații care-i trecuseră prin mână erau nu neapărat doctrine religioase, ci principii sănătoase de viață. Să nu jignești, să nu faci rău, să te străduiești să te autoperfecționezi, să vezi cu luciditate ce se ascunde în interiorul tău și să înțelegi lumea așa cum e ea în realitate și nu cum pare.

Între Yu-jin și soția lui, Haneul, se instalase treptat, odată cu trecerea anilor, o răceală cu originea într-o ură mocnită. Desigur adolescentul, tânărul și bătrânul sunt trei ființe care în general au foarte puține lucruri în comun. Unii nu se recunosc pe ei înșiși, cât despre cum apar în ochii partenerilor sau prietenilor, se putea spune că le devin niște străini.

Cei doi aveau un singur fiu, Bae, și o singură nepoată, pe Ae cha. Adolescenta, foarte legată de bunici, își petrecea în general vacanțele pe insula Jeju-do, în casa lor. În fapt, un domeniu cu grădini pline de flori, livadă, piscină și, într-un corp aferent, clubul de judo.

Haneul era genul de femeie dominantă care trebuia să-și impună punctul de vedere, așa cum văzuse la mama și bunicile ei. Nu o încântase faptul că urmașa ei se născuse frumoasă și, cu cât creștea, se făcea și mai și. „Frumusețea e un dușman, credea ea. Nu-ți poate aduce în viață decât necazuri și suferință”. Drept care descurajase fata în intenția ei de a se înscrie la concursul Miss Coreea unde precis că ar fi avut toate șansele să câștige titlul. Se luptase mai întâi cu propriul ei fiu și cu nora care n-ar fi avut nimic împotrivă și care nu înțelegeau de ce trebuiau să taie aripile unicei lor copile. „Banii și faima câștigată din frumusețe sunt o jignire pentru inteligența unei femei!” decretase ea.

-Una n-o exclude pe cealaltă, încercase Yu-jin să-i strecoare o cât de mică îndoială că nu are dreptate.

Haneul fusese urâtă din tinerețe. Mulți se întrebaseră de ce, din toate candidatele care se băteau la ușa lui, Yu-jin o alesese tocmai pe acea femeie fără vino-ncoa. Însă Yu-jin, un luptător din fire și educație, pe plan sentimental era restanțier. Pe cât de multă încredere avea în forța sa fizică, pe atât de neajutorat se afla în fața femeilor. Nu el o alesese pe Haneul, ci ea pe el. Iar Haneul când își punea ceva în cap, nu o clintea nimeni și nimic din drum. Urâțenia îi canalizase toate eforturile spre cucerirea unui bărbat puternic, frumos și de viitor. Astfel pusese ochii pe Yu-jin și, cu răbdarea păianjenului, țesuse în jurul lui o plasă din care judoka cel neexperimentat în dragoste crezuse că nici nu vrea să se mai elibereze.

Heoun, cu nedelicatețea lui înnăscută, îi spusese odată și apoi își regretase gafa, că urâtele tocmai pentru că au mai puține șanse să contribuie la perpetuarea speciei, sunt mai periculoase când capturează un mascul.

-Crezi c-am fost orb? oftase Yu-jin. Crezi că încă mai sunt? Crezi că trăim cu frumusețea femeii? Femeia e o minune a naturii și orb e cine nu vede asta. Nu te acuz de misoginism, ci doar de superficialitate. Amândoi am trăit pentru și prin muncă. Dar soțiile noastre, din umbră, au dat totul pentru casă și copii.

-A ta și a mea. Azi majoritatea nu mai fac curat, nu mai gătesc, nu-și mai respectă soțul și copiii, n-au timp de nepoți. Vor doar să câștige bani! Ne concurează. Deși nu pot decide dacă reușesc sau nu, în orice caz se străduiesc să ne-o ia înainte.

Totuși, într-o seară, Yu-jin adusese vorba de nepoata lui Ae cha care în urmă cu un an cunoscuse un judoka israelian, pe nume Amnon Luria. După eliberarea din armată, acesta ajunsese într-un grup de camarazi cu rucsacul în spate în tentantul Orient îndepărtat. Încetul cu încetul, prietenii își terminaseră banii, se plictisiseră de sărăcie și se întorseseră acasă. Dar soarta îl condusese pe Amnon să se înscrie la un antrenament de vară de o săptămână în clubul campionului Yu-jin a cărui poză o avea pe perete camerei atât de mult îl admira încă din copilărie.

După ce o văzuse pentru prima dată pe nepoata marelui antrenor, își prelungise șederea cu încă două săptămâni. Fata își pierduse capul, iar bunica liniștea. Bătrâna nu știa nimic despre credința iudaică și, din curiozitate, se apucase de citit. Cu cât se lămurea mai bine, cu atât se înverșuna împotriva frumosului Nun-i, cum îl striga nepoata.

-Ce are împotriva evreilor? se revoltase Heoun. Nu există popor pe pământ care să fi suferit mai mult decât neamul ăsta urgisit! Sunt oameni ca toți oamenii care se străduie să fie fericiți acolo pe peticul lor de pământ pentru care se luptă necontenit. Haneul e doar expertă în suferință!

-Poate se teme că dragostea lor va duce spre căsătorie și fata o să plece de lângă noi. Voi aveți modelul în familie.

Într-adevăr, Iseul, sora mijlocie a lui Heoun, se îndăgostise de un chinez cu vederi comuniste și-l însoțise la Phenian unde acesta era consilier militar. Războiul și împărțirea țării o surprinseseră în Coreea de nord, separată pentru toată viața de familia ei.

Confidența lui Yu-jin rămăsese uitată într-un sertar din memoria supraaglomerată a lui Heoun. Până în ziua când îl sfătuise pe Yeon cel dezamăgit în dragostea lui stupidă pentru Myong să plece în insula Jeju-do ca să se scuture de emoții. Îi venise o idee. Nu prietenul său, ci tocmai antipatica lui soție i-ar putea fi de folos. Dar cum s-o abordeze? Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Prințul coreean – Insula Jeju-do (fragment din romanul în curs de elaborare)” →

Natalia BRADU: Suflet de…câine

SUFLET DE… CÂINE

La un colț îngust de stradă,

lângă-un gard dărăpănat,

pe o buturugă mică,

un copil stătea uitat.

Cu mânuța-i tremurândă

și cu ochii în pământ,

fără vorbe, parcă cere

suflețelul lui flămând.

Toți îl scuipă și se miră:

”– Fu, țigan!

– Vai, secătură!”.

Ei nu știu că de trei zile

n-a luat nimic în gură.

Plouă. Rece. Aproape noapte.

Pe la colțu-ngust de stradă,

fără tare să observe,

o cățea trecuse-n grabă.

Dar i-a fost deajuns o clipă

de copil ca să ia seamă

și să-i simtă tremurarea,

că și ea, mă rog, e mamă.

Peste câteva minute,

cu fiori ce-l bagă-n boală,

vede cum cățeaua-i lasă

o bucată de pârjoală.

Tot atunci se-ntoarse, biata,

și, cu-n salt de-ngrijorare,

de parcă i-ar arde blana,

după gard, din nou, dispare.

Iar acolo, doi netrebnici

tot izbeau fără-ndurare…

Apărându-și copilașii,

ea-și dă ultima suflare.

Omule, tu să te stărui

să deschizi ochii mai bine,

ca să vezi, în realitate,

cine-i om și cine-i câine.

–––––––––––

Natalia BRADU

29 iulie 2019

Varga Istvan ATTILA: Adevăruri decăzute (versuri)

Căutând,

în disperări,

Căzute

și decăzute…

Al dispărerii

adevăruri,

Dureroase,

uzate,

de lacrimi

și suferințe,

Neiertării

dureri…

Necrezute.

În acele lumi,

Stingherite…

de grele lanțuri,

Necântărite.

Crezute…

imaginare,

ireale trăiri

în ce trăim,

jelim…

și vrem,

a judeca

Judecății

Neauzite

Zgomote.

Dulce adevăr negustat

Al realului,

Necuprins…

Nezis,

Dar așteptat,

Atins,

Dar nedescris…

Iubit,

Dar neiertat,

Dorit,

Continue reading „Varga Istvan ATTILA: Adevăruri decăzute (versuri)” →