Alexandru NEMOIANU: Să lucrăm înțelept !

Capitolul 16 al Evangheliei Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, include și parabola despre iconomul necredincios. Este un text mai lung dar nespus de semnificativ. Am să îndrăznesc să îl rezum și să lămuresc unele dintre detaliile privind vremea istorică.

Se spune, ”..era un om bogat care avea un iconom, și acesta a fost pârât lui că-I risipește avuțiile”. În acele vremi, oamenii avuți, bogații, nu își administrau direct posesiunile. Ei aveau administratori care se ocupau de aceasta și erau numiți iconomi. Acești iconomi aveau legătură directă cu cei subordonați și tot ei erau cei care le puteau face viața foarte amară. Oricum, iconomul cu pricina, a fost pârât stăpânului său că nu este corect și în consecință stăpânul îi cere socoteală și îl înștiințează că nu va mai avea acel iconomat.

Iconomul cu pricina era înspăimântat. El era conștient că doar din asta putea trăi și era le fel de conștient că altceva nu știe și nu poate să facă. Zice el: ”Ce voi face, că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. ”Iconomul incorect în esență își vine în fire și privește în sinea lui critic. Își da seama și ce poate, și ce nu poate și mai ales își da seama că răul făcut de el trebuie îndreptat. Că doar în acest chip va putea avea ajutor și înțelegere de la semenii săi. În consecință el cheamă pe datornicii stăpânului său, unul câte unul și din răvașele de datorie le scade drastic. Pentru acțiunea lui, stăpânul sau îl laudă. Ce înseamnă aceasta? Oare înșelătoria să fie justificare? La nici un caz. Realitatea este alta.

La vremea respectiva, când secta fariseilor domina și controla aproape totul, falsitatea, prefăcătoria erau mod de viață. În chip concret. Cămătăria nu era îngăduită dar era practicată. Pentru a înșela și “salva” aparențele practica era următoarea.

Cel care era nevoit să se împrumute, peste ceea ce ce lua împrumut și peste ce ar fi fost o rezonabilă adăugire, trebuia să semneze mult mai mult. Nu era camătă pe față, dar era în spirit și formă. Nu trebuie uitat că această camătă intra în buzunarul “iconomului”, căci stăpânul lua doar ce era cuvenit lui. Dar cum ziceam iconomul cu pricina și-a venit în fire. El a tăiat toată camăta și adausul necuvenit, s-a pocăit în față celor pe care îi împilase și acest lucru l-a aflat stăpânul lui care îl laudă. Nu este greu de înțeles că această parabolă se referă la relația cu Dumnezeu.

“Stăpânul” este Dumnezeu, iar iconomul este fiecare dintre noi. Fiecăruia dintre noi I se încredințează daruri, bunuri care aparțin lui Dumnezeu. Pentru modul în care vom folosi aceste bunuri, aceste daruri, vom fi judecați.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să lucrăm înțelept !”

Al. Florin ŢENE: Sânzienele

Sânzienele

 

În grădina mea se adună

Sânzienele în nopți cu luna

Şi se prind de mâini încet

Lin săltând în menuet.

                              

Eu cuprins de nerăbdare

Stau cu umbra în așteptare,

 Închid ochii, deschid ochii,

În vârtejul alb de rochii.

 

Mai apoi din feerie

Gândul s-ar dori soție,

Însă sânzienele prind veste

Și se mută în poveste.

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

23 iunie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Sânzienele

SÂNZIENELE

 

Sânzienele-ncing hora vieţii în noapte,
Porumbei de lumină Evanghelii dospesc,
Amalgam fiinţă-moarte, duhuri, strigăt sau şoapte,
Împletind rai, adâncuri sub Toiagul Ceresc.

Fete mândre în ii hăulesc dor pe câmpuri,
Diademe pe creștet, flori gălbui la zenit,
Lin, sub pernă îşi pun seara visul şi cântul,
Sacrosanta iubire, ipotetic ursit.

Culmi de dealuri celeste, focuri ard lucitoare,
Tainic sunet de bucium în mirifice zori,
Duhul Sfânt se coboară mângâind zbor şi zare,
Omul-lut, dans, candoare în corola de flori.

Coroniţe-mpletite se aruncă pe case,
Sub suflare de vifor Sânzienele cad,
A vieţii cunună pare grea, mă apasă…
Este ţigla prea udă sub verzi lacrimi de jad.

Larg, se tânguie clopote-n vechea biserică,
Surâd vag Sânziene creionate pe cer,
E-o icoană a mamei lăcrimând ostenită,
De demult poposită pe prag rece, de ger.

Blând, bunicii-mi zâmbesc pe poteci efemere,
Amintiri, în amurg, răscolesc dor şi ard,
Umbre vagi îmi îndrumă ale vieţii himere,
Pas ursit către mâine, alb, curat, fără fard.

Jos, în sat, pregătite-s în corliţe seceri,
Spic în pârg prisoseşte, lud ţăranu-i avid…
Eu pecetea nefiinţei n-o doresc, n-oi ierta-o,
Mi-a lăsat pomenirea, ipoteticul vid.

Plâng duios Sânziene, îngeresc le e trupul,
Pe la streşini de case sau pe pajişti de dor,
Eu păşesc mai departe, sărut tainic o cruce,
Magic, viaţa devine rug de flori, sfânt decor.

( vol. Călătorul, ed. Vatra veche, 2018 )

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Foto: sursă internet

Anna-Nora ROTARU: Anna-Sânziana

ANNA- SÂNZIANA

În seara ast-albastră, pe boltă-i lună plină,
Pe malul lacului, agale, pașii-mi se opresc…
O boare răcoroasă, fruntea-ncinsă mi-o alină
Și vreau popas să fac, puțin să m-odihnesc…

Sub un copac îmi sprijin, capul pe-al lui trunchi…
Împânzit cerul de stele, mă-ndeamnă să-l privesc…
Mireasma îmi pătrunde, adânc până-n rărunchi
Și-n taină fac o rugăciune, ca să mă spovedesc..

Îmi trimit ochii departe, unde steaua imi clipește…
Un mănunchi de raze pale, mai ajung până la noi…
Cade-n lac lumina lunii, pe apele-i se-oglindește,
Cu neștiutele-i mistere, din taina lumii de-apoi…

Și-atâta liniște domnește și armonie dulce-n plai….
Vrăjită parcă e natura, de-a pururia înmărmurită…
O Sânziană vine-agale, plutind cu părul ei bălai,
Să-și ude pletele în lac, în apa-i parcă-ncremenită…

De clipit, nu mai clipesc, nici că-mi vine să respir,
De-acolo-ascunsă unde sunt, nu voi să mă clintesc…
Nu știu de-aievea încă văd sau poate-n somn delir,
Dar, chiar de-o fi numai un vis, nu voi să mă trezesc !

Rămân în liniște și pace, pierdută parcă-n neștiință…
Nu-mi pasă de încă mai exist sau… poate am „plecat”…
Ca fulg mă simt deodată, uitat-am de-orice suferință,
Plutind atât de-ușor și lin, spre ceru-albastru, înstelat…

Mi-a rămas însă un dram, fărâmă de vagă conștiință,
Cât mai pot încă gândi, întrebându-mă-n ecou mereu:
Mai sunt oare pe-acest pământ sau, sunt în neființă?
Dar am găsit răspunsul, căci Sânziană… sunt chiar eu…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

23 iunie 2019

Mariana Zorița TURDA: Sunt robul iubirii

Sunt robul iubirii
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !
Sunt robul iubirii
unei oaze de cleștar
învelită-n nuferi albi
ce strâng la piept
pentru culcuș de seară
iubiri de mult uitate
de prinți și de regine
ce doar luna …și nufărul le știe !
Năluca lor în noapte
plutește peste ape
Iar salcia la mal …
ascultă a lor șoapte!
O broască-n stufăriș
le cântă la țambal
iar la chitară ,un greier mic
o acompaniază formând un grup hilar !
Dar răsăritul, cu o rază
Destramă vraja de pe lac
Doar nufărul rămâne
Tot el… imaculat ,
îndrăgostit ca mine,
de vise ș-amintiri
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Irina-Cristina ŢENU: Cuvânt sfânt

O masă tăcută
Un scaun fără glas
Un felinar ce pâlpâie în liniște
Un condei căzut în visare
În mine îndoieli ce se îmbulzesc
Un vânt ce le suflă în ceafă uimirea
Un zâmbet ironic
O privire fugară
Un sunet bizar
Un urlet disperat
Îndoieli ce cad
În brațele asfaltului rece
Și-și dau ultima suflare
Cu sufletu-mi alături de ele
O libertate ce vine
Frumoasă precum o zeiță
Niște aripi ce spre mine se-ntind
Și divin mă cuprind
Un așternut ce n-are stare
O dorință ce m-aruncă din el
O mână ce trage scaunul fără glas
Pe care m-așez la
Aceeași masa tăcută din fire
Aceeași lumină palidă mă-nvăluie
Același condei doarme adânc
Aceleași zvâcniri mă fac
Să-l trezesc fiindcă
Vreau să mă regăsesc
Un vulcan neștiut
Din mine erupe
Și simt cum a sa lava
Prin suflet liberă curge
Cum condeiul în mână ajunge
Și înțeleg cine sunt
Un strop de ploaie
O lacrimă vioaie
Un timp rătăcit
Prin gând răstignit
Pe crucea neutării
Din valea regăsirii
În cuvânt sfânt
Ce nu va merge-n pâmânt
Cu o carte va face legământ
Să devină al inimii veșmânt.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

23 iunie 2019

Laura OPARIUC: De Sânziene

DE SÂNZIENE…

 

Soarele e mai bogat cu lumină,
din izvorul lumii curs pe pământ
cresc râuri de făclii peste tină,
lumea e toată un cânt…
Azi intră lumina prin ziduri,
vorbește cu zâne din nori,
zi coborâtă din mituri,
flori de leac prin poiene,
poți ziua prin ele să zbori,
împletind coroane, fire de nori
și flori galbene de sânziene…
În zodia luminii, prin noapte,
una câte una vor sosi,
din țărmul cu tivuri de șoapte,
zânele bune se vor opri
la margine de vis și pădure
să facă horă prin aer plutind
pe ierburi magice și foi de mure
sau chiar pe ele pășind…
Se deschide cerul spre suflet
în sărbătoarea luminii,
vezi zâne la chip și la umblet,
cer și pământ freamătă blând,
se leagă magic iubirea-n descânt…
Iele în rochii străvezii
se mișcă în dansuri păgâne
lăsând parfum ireal și rouă,
tinere ființe bătrâne
în lumea cea nouă…
Zânele din alt tărâm
vor poposi prin noapte-n poiene,
lumină magică și dans păgân,
de ziua lor, de Sânziene…

—————————-

Laura OPARIUC

22 iunie 2019

Sursă foto, Internet

Mihaela BANU: Atâta vară-am strâns …

Atâta vară-am strâns …

 

Atâta vară-am strâns în suflet

Și-atâta soare-am în priviri,

Că pot să sorb al tău răsuflet,

Chiar rătăcit prin amintiri.

Atâta vară-am strâns în palme,

Că pot din vara-mi să îți dau,

Doar zilele ce-adastă calme;

În rest, pe toate eu le iau …

Atâta vară-am strâns în mine

Că mă aștept să prindă glas,

Ori să țâșnească din retine,

În al solstițiului ceas.

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

21 iunie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Tu mi-ai promis!

Tu mi-ai promis!

 

tu mi-ai promis căderile de ape
și-ntregul cer mi l-ai tot juruit,
dar ai lasat definitiv să-mi sape
un vierme orb,tot corpul ciuruit!

tu mi-ai promis că „totdeauna” este
și nu-i o vorba-n van,nicum un vis,
dar ai uitat cumva a-mi da de veste
că totul este poate-un compromis!

tu mi-ai promis iubirea fără moarte
și toată panoplia de trăiri,
dar m-ai strigat cu glasul unei șoapte
și m-ai uitat căzută în uimiri!

——————————–

Irina ALEXANDRESCU

Craiova

21 iunie  2019

Anatol COVALI: Pasărea aceasta – Gazel –

Pasărea aceasta Gazel –
 
Pasărea aceasta cu cioc de pământ
cu-ale cărei pene lacrimile-mi zvânt
mi-a cântat aseară
despre primăvară
şi acum grădină-nmiresmată sînt.
Cine te trimise
ca să-mi scurmi în vise
să-mi aduci aminte că de fapt sunt cânt,
pasăre măiastră,
pasăre albastră
care porţi în àripi cerul tot răsfrânt?
Trilurile tale
diamanticale
mi-au pătruns în suflet şi-n orice cuvânt
şi-ale tale-arìpe
în tristele-mi clipe
sunt doar adiere, nicodată vânt.
Pasărea se-ascunse-n
mine şi-mi răspunse,
dar n-am auzit-o de prea mult frământ.

————————————–

Anatol COVALI

București

21 iunie 2019