Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă

Monahia Mina Hociotă

Reconstituirea unei icoane de om

Autori:  Dragoş Lucian Curelea şi Daniela Curelea

Lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea, apărută la Editura Andreiana din Sibiu, în anul 2018, este prezentată de autori ca fiind o contribuţie la o posibilă monografie. Cartea apare cu binecuvântarea IPS dr. Laurenţiu Stereza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind dedicată tuturor celor care s-au jertfit pentru România, chezăşia fiinţei lor fiind temelia neamului românesc. Are 105 pagini, fiind structurată pe două mari capitol.  La finalul lucrării întâlnim o anexă fotografică a monahiei Mina Hociotă.

 Încă de la început pr. Constantin Neculai, pune în evidenţă icoana unei femei înviate, iar Cuvântul Înainte este cristalizat de drd. Mihai Octavian Groza.

În Capitolul I autorii prezintă un Orizont Istoriografic, prin care au trecut în revistă cercetarea corespunzătoare cu privire la viaţa, realizările şi faptele monahiei ofiţer Mina Hociotă, pe baza unor scurte articole şi un film de prezentare. Preţioase date au fost publicate în periodicile vremii precum: Viaţa Monahală, Apărarea Patriei, BOR etc, cât şi referiri tangenţiale în unele lucrări religioase de referinţă precum: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000 a lui Alexandru Moraru ş.a. Monahia Mina Hociotă, cu numele său de mireană: Marina, a participat in prima linie, în Primul Război Mondial, apoi în calitatea sa de monahie-sublocotenent şi  la cel de-al Doilea Război Mondial.

În timpul luptelor din Primul Război Mondial, maica Mina a fost împuşcată, dar a supravieţuit. Pentru acest fapt i s-au dedicate mai multe studii: Victor Neghină, O sislişteancă pe Frontul de la Mărăşeşti; Petru Pinca, Maica Mina Hociotă (1896-1977), o eroină a monahismului şi neamului românesc etc.

Toate aceste studii, au servit la aprofundarea informativă în lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea.

Cunoscându-i, am constatat, o abilitatea introspectivă în manipularea informală a tuturor datelor, o curiozitate împinsă la extrem faţă de fenomene şi fapte, faţă de  spiritul de sacrificiu pe care unii înaintaşi le-au promovat, din dorinţa arzătoare de a fi modele vii patriotice în Transilvania.

Lucrul în arhive, munca de teren informală,  le-au dat satisfacţia de a finaliza multe lucrări cultural-spirituale, fiind astfel printre puţinele cupluri transilvănene, ce au aspiraţii intelectuale progresiste, spiritual patriotice, fiind unul din puncte forte ale acestora.

Am observant în gesturile şi efervescenţa patriotică a cuplului Curelea, o îmbinare armonioasă dintre dorul de glie  si spiritualitatea profund creştină, spiritualitate ce-i apropie şi mai mult de esenţa Adevărului Unic.

Continue reading „Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă”

Ileana Cornelia NEAGA: Poezii de Pașci în grai ribițan

POSTU’ PAȘCILOR

 

Iarna nici nu-i dusă bine

Postu’ Pașcelui să pringe.

Zua-i cald, frigu-i pă sară

Mniroasă a primăvară.

Mneii-s mnici, fluturii zboară

Vîntu’ suflă într-o doară.

 

Bace toaca pa Tocila

La susăni…  gata-i slaina!

Că sî  vorbeșce pîn sat

Că porcu…  tăt l-or mîncat!

 

Negina gin grîu s-alege

Vinerea încet să fierbe.

La S’înt Toager el să mîncă

Cu zahar,  ge vrei… cu nucă.

 

Spală cica*, fecile

Cu apă șî iegeră,

Păru’ să fie frumos

Ca iegera sînatos.

 

Acu’ să mîncă ge post

Că șî Postu-are-un rost.

Postu’ țînem, ge bîrfim

La popa ne spovegim!

 

Acu’, tînări-au uitat

Cum să jiucau altădat’

Șî la cuci, la Țîc-Malai,

Dar asta nu-i nici un bai,

Acu’ să jioacă pa net

Pa „Feisbuc”, pa internet!

––––––––-

*cică – coada împletită

 

 

LA CUCI

 

Ce s-auge-n Postu’ Mare

Așa, mare harmalaie?!

Duminică-i az’ în sat

Oare, ce s-o fi-ntîmplat?

Trec io podul, ies în cruci:

Tînări să jiucau la cuci*!

Șî mai mnici șî mai înalț’

Baceau lopta c-apucaț’:

Doi staceau între doi pari,

Alțî-n față sî-ntorceau,

Toager lopta o zvîrli

Mnihai cu bîta lovi.

Lopta pîn’ la nori ajiunsă,

Da’ Nelu iuce o prinsă.

Locu-acuma îl șcimbară

Mînile să înălțară

– Ilie, nu o lăsa! Doamne!

Pcică-n Valea li Ioane.

– Să dusă la… lucru rău!

– Scoace-o Petre, gin parău!

Ș-o tăiară doi mai mnici

S-o scoată gintră urzîci!

Da’ fugind să-mpegecară,

Pă cină** alunecară…

Cu leci*** tăț’ îs vacaliț’****!

– Lasaț’ cucii, coborîț’!

Ai, calca-v-ar sarahoi

Acu’ pun cioca pa voi!

Strig-o babă oțarîtă

Ce trecea, propcită-n bîtă!

––––––––––-

*cuci – oină la țară

**cină – noroi

***leci – lut

**** vacaliț’ – murdari, înnoroiați

 

 

FLORII

 

Rămurele de sălcuță, de măslin chiar și de nuc

Fiecare zonă-aparte după obicei străbun,

Crenguțe abia-nmugurite la biserică le duc

Popa ca să le sfințească că românu-i creștin bun.

 

Rămurelele-s sfințite chiar în ziua de Florii

Când pe Domnul așteptară, să intre-n Ierusalim.

În mirosul de tămâie toți creștini, bătrâni, copii

Cu păcatele spălate ziua de Florii cinstim.

 

Continue reading „Ileana Cornelia NEAGA: Poezii de Pașci în grai ribițan”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (48)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

La 9 decembrie 1916, în sala Teatrulu Naţional din Iaşi, a avut loc deschiderea lucrărilor Parlamentului, cu oarecare întârziere din cauza împrejurărilor. În Mesajul Tronului, prezentat de regele Ferdinand, se făcea referire la criticile aduse guvernului, arătând că prin intrarea în război, ,,România îşi legase soarta ei cu aceea a puterilor prin a căror victorie se va aşeza viaţa europeană pe baza principiului naţionalităţilor”. Regele făcea apel la abandonarea oricăror neînţelegeri, pentru ca în faţa ţării dar şi a străinătăţii să apară ,,armonia dintre toţi şi să dea astfel lumii întregi priveliştea solidarităţii unui popor conştient de însemnătatea vremurilor pe care le trăieşte şi de menirea lui istorică”. El cerea apoi ca ,,toţi să înconjoare cu dragoste şi cu admiraţie pe soldaţii noştri care apără pământul strămoşesc încălcat de vrăjmaşi”. În paralel cu măsurile adoptate pentru ameliorarea situaţiei locuitorilor afectaţi de război (acordarea unor pensii şi ajutoare militarilor), a fost votat proiectul de lege pentru sporirea la 1,1 miliarde lei a creditului de 60 milioane acordat ministerului de război. Măsurile cele mai importante şi mai urgente aveau în vedere cele două reforme fundamentale înscrise în programul liberal încă din 1914, împroprietărirea ţăranilor şi modificarea legii electorale, prin introducerea votului universal.

Acestea nu erau simple promisini..Atât guvernul cât şi regele au promis (făgăduit) oştenilor-ţărani pământ şi drept de vot. La 3/16 decembrie 1916, într-o scrisoare adresată regelui, primul-ministru Brătianu arăta că ,,trebuie ca, printr-o propagandă activă a ofiţerimii noastre, să se atragă atenţiunea soldaţilor că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la sfârşitul războiului”. În Mesajul său, regele arăta: ,,să spunem ţăranului că luptând pentru unitatea naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică şi economică…Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pământului pe care-l apără şi ne impune mai mult decât oricând datoria ca, la sfârşitul războiului, să înfăptuim reformele agrare şi electorale, pe temeiul cărora această Adunare Constituantă a fost aleasă”. N. Iorga făcea elogiul ţăranului român, în contextul dramatic al războiului, iar Take Ionescu, la rândul său, referindu-se la promisiunea regelui, arăta că ,,şi o largă reformă agrară trebuia să iasă din crearea unei Românii mari, şi o democratică întindere a dreptului de vot”.

 Problema reformelor era fundamentală, iar amânarea introducerii lor nu mai era posibilă, în condiţiile marelui război şi după izbucnirea revoluţiei în Rusia, în februarie 1917. Primul-ministru Brătianu, aflat în vizită la Petrograd, în martie 1917, arăta că Parlamentul român va vota reforma agrară şi votul universal, numărul votanţilor crescând de la 180 000 la 1 200 000, iar ţăranii urmau să primească 2 300 000 ha. Şi guvernul şi regele erau concentraţi asupra măsurilor necesare, în primul rând, cele două reforme fundamentale. La 23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand adresa soldaţilor o Proclamaţie, prin care îi asigura că ,,şi-au câştigat dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care s-au luptat”, precum şi ,,dreptul de a obţine o mai mare participare la treburile statului”. O lună mai târziu, la 23 aprilie/5 mai 1917, regele adresa ostaşilor români, prin Înalt Ordin de zi, o nouă Proclamaţie, referitoare la reforma agrară şi la cea electorală: ,,…Întăresc încă odată făgăduinţa mea de Rege, că, după izbânda pe care o aşteptăm, se va realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru, şi prin vot obştesc veţi lua o parte activă la alcătuirea unei Românii nou şi mari, pe care o vom înfăptui împreună”.

În primele luni ale anului 1917, I.I.C. Brătianu ajunsese la o înţelegere cu Take Ionescu, ca şi între cele două partide aflate acum la guvernare, în privinţa reformelor, agrară şi electorală. Un grup radical liberal (G. Diamandy, Gr. Iunian, G. Trancu-Iaşi ş.a.) propunea guvernului, la 15/28 aprilie, ca ,,cel mai târziu peste opt zile”, proiectele celor două reforme să fie înaintate spre dezbatere.

  Vorbind în parlament despre necesitatea reformelor, primul-ministru Brătianu arăta că ele fuseseră înscrise în programul partidului său încă din 1913. El sublinia că ,,sufragiul universal şi exproprierea au devenit patrimoniul comun al tuturor şi votarea lor se poate obţine fără discuţii pătimaşe care să tulbure liniştea sufletească a ţării, înfrăţirea tuturor fiilor Patriei, aşa de trebuincioasă pentru buna şi victorioasa conducere a războiului…”. El adăuga că ,,jertfele ţărănimii ne impun să nu aşteptăm până la ceasul în care va fi posibilă rezolvarea completă şi amănunţită a problemelor care ne sunt puse şi să votăm încă de pe acum aceste principii fundamentale, ca să rămână câştigate pentru poporul nostru orice s-ar întâmpla de aici înainte”.

Proiectul pentru modificarea art. 19, 57 şi 67 din Constituţie, privitoare la cele două reforme, a fost prezentat în Parlament, în mai 1917,  de deputatul G. G. Danielopol. El motiva aceste măsuri prin contrastul dintre numărul mare de ţărani, aproape şase milioane, şi suprafaţa de pământ stăpânită, în jur de trei milioane ha; în acelaşi timp, o mie de proprietari deţineau două milioane ha. Potrivit proiectului, care stabilea patru categorii: 1. erau expropriate în întregime terenurile cultivabile ale Domeniilor Coroanei, ale Casei Rurale, ale supuşilor străini şi ale absenteiştilor; 2. exproprierea a două milione ha teren cultivabil din proprietăţile rurale particulare, progresiv, începând cu moşiile de la 100 ha în sus; pentru regiunile de munte se prevedea înfiinţarea de islazuri comunale. Plata terenurilor expropriate urma a se face în titluri de rentă emise de stat, cu dobândă de 5% pe an. Era prevăzută, în genere, exproprierea unei suprafeţe de 2, 4 ori mai mare decât cea propusă în anii 1913-1914 şi, totodată, se renunţa la principiul despăgubirii prealabile şi integrale în bani. În privinţa reformei electorale, art. 57 prevedea alegerea deputaţilor de către cetăţeni prin vot universal, egal, direct şi secret, iar art. 67 stabilea acelaşi lucru pentru Senat.

Reformele preconizate au trezit vii discuţii în Cameră şi Senat, evidenţiin nevoia de înnoire a stărilor de lucruri din România, frământările cauzate de război şi influenţa revoluţiei ruseşti. Deputatul N. Basilescu arăta ăn intervenţia sa că ,,toţi comandanţii militari sunt unanimi în a cere reforme adânci şi radicale, care să stârpească răul din rădăcină, spre a putea evita în viitor dureroase şi crude emoţiuni”. Un alt deputat, C. Becescu-Silvan sublinia împrejurările ,,cu totul excepţionale” în care trebuiau înfăptuite reformele: ,,…sub presiunea jertfelor înspăimântătoare pe care poporul românesc le-a făcut şi le face…, a suferinţelor înfiorătoare pe care întregul nostru neam le îndură”. Dacă pentru unii deputaţi reformele propuse erau insuficiente, mai ales cea agrară, alţii, de orientare conservatoare, considerau că momentul nu era bine ales. Dar, în final, până şi conservatorii rămaşi în Bucureşti (Marghiloman, Rosetti, Maiorescu) au admis, în martie 1917, includerea reformelor în programul partidului lor. Proiectul pentru modificarea Constituţiei şi înscrierea celor două reforme s-a votat de Cameră, cu 130 de voturi din 144, la 12(14) iunie 1917, şi, la 20 iunie, de Senat, cu 56 (79) de voturi.

După votarea reformelor (iunie-iulie 1917), s-a produs o neaşteptată criză guvernamentală, după atacarea violentă a lui Brătianu, în şedinţa Senatului din 21 iunie/3 iulie 1917. Primul ministru a fost acuzat de conservatori pentru ,,nepregătirea armatei, finanţele statului…servind prea ades pentru îmbogăţirea partizanilor şi satisfacerea intereselor lor” şi pentru lipsa de pregătire morală a soldaţilor la intrarea în război”. După acest atac, Senatul a acordat un vot de încredere în primul ministru Brătianu, adoptat cu 44 de voturi şi 10 abţineri, ceea ce a dus la demisia lui Take Ionescu şi a miniştrilor conservatori. Părăsirea guvernului a fost determinată de unele deosebiri de vederi între Take Ionescu şi I.I.C. Brătianu în legătură cu situaţia militară a ţării, raporturile cu aliaţii şi aplicarea tratatului de alianţă. Criza de guvern s-a prelungit vreme de trei săptămâni, dar, în final, situaţia a fost aplanată şi guvernul a fost completat cu Take Ionescu, vicepreşedinte, şi cu intrarea în cabinet a lui B. Delavrancea şi a lui N. Titulescu.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (48)”

Mariana GRIGORE: Desenez clipe de cer (poeme)

Oniric!

 

M-aș întoarce în pasul uitat undeva după culoarul umbrei
să caut printre rădăcinile uscate ale copacului făgăduinței
trecerile efemere ale florilor ce încă cioplesc în ramul de răsărit

Visez că păsările și-au adunat cuibul în căușul palmelor
cu care îți mângâi zborul către casă
Că degetele sunt o adiere așezată necuminte
în odihna aripilor ce-și adună plutirea în culori de fluturi

Simt cum moare în mine întunericul
până la ultima picătură de hazard
ce calcă nemilos
pe riscul de nu vedea cum plânge înflorirea cireșilor

Aș bea toată primăvara dintr-o sorbire
dacă aș ști că gâtul mi se va usca apoi de prea multă vară
ce mă dăruie ție după o lungă așteptare
care se luptă cu noi ca să ne întâlnească.

 

Ritul nopții!

 

În zilele care respiră spații telurice,
desenez clipe de cer
liniile se așează în vraja incantației indienilor din șirul fără numere pare
(imploră zeii să le aducă ploaia
și își trimit fiicele goale să are ogorul cu sămânța din numitorul comun)

Le privesc nurii ce ațâță facerea de rod
dansând în jurul ielelor părăsite de magia nopții
răsar din verdele crud al falangelor inmugurite
curgeri fecunde de izvor ce sapă adânc mângâierea

Roșesc când le învăț ritualul alunecării hainelor nopții
de pe umerii dimineților
dar, dansul facerii de extaz
râde provocator în ochii agoniei ce încântă fantasme
și mă prinde în hora primăverii cu gust de mere coapte

În iureșul timpului ce vituperează secunda
M-am trezit cu palmele pline de porția întreagă a luminii,
din bezna care mă mințea din umbră.

—————————–

Mariana GRIGORE

1 mai 2019

Mihaela Alina: Poesis

LICĂR ÎN AMURG

 

Cu mâinile aspre, sub unghii pământ

Și visuri demult răpite de vânt,

Cu fețe sculptate de cute adânci,

Pe umeri poveri de muncă pe brânci.

Cerul doinește când norii se-adună,

Clipe topite-ntr-o colorație nocturnă,

Urzeală de vuiete, țărâna-i răpune,

Vocea se stinge încercând a spune…

Dar ochii-s cuvinte în flăcări ce-ndură…

Și chipul e stâncă cioplită cu ură.

Brațul mai mișcă săpând evadarea,

Inima bate, așteptându-și chemarea

La ceruri, cu trăsnet îi strigă scăparea

Și-n ceasul de veghe…s-a stins lumânarea.

 

Un licăr în amurg să fim pentru voi,

Risipitori de clipe… curând urma-vom noi!

 

 

CE DACĂ…

 

Ce dacă plouă? cu miros de frig,

Luminile se pierd în depărtare,

Cerul e-ncruntat, iar un strop prodig

Stă agățat de geană și… mă doare.

Ce dacă sufletul îmi e perlat de rouă?

Desprinsă din albastru, raza mea răsare,

Încerc să o ating cu mâinile-amândouă,

Lacrima pierzându-și gustul ei de sare…

Ce dacă ploaia-i tristă iar de neputință?

Croindu-și drum anevoios și tern,

O candelă își plânge ceara-n suferință,

Un efemer mofluz aspiră la etern!

 

Ce dacă este primăvară? Eu nu mai sunt ce-am fost…

În floarea albă de cireș, cerși-voi adăpost!

 

 

 

 

EȘTI ȘI PENTRU MINE!

 

Trezesc ecouri ce se rostogolesc îndelung,

Le gonesc apoi cu un amestec de asprime,

Niciun torent de vorbe-umflate nu ajung,

Să mă convingă că nu ești pentru mine.

 

Un gând nechemat îmi bate azi la ușă,

Aș vrea, dar nu am timp, să mă ascund,

Îl las să rătăcească pe drumuri de cenușă,

Nu am motive, nici măcar dorință să-i răspund.

 

Fiecare zi cu noi trăiri se umple,

Amurgul îmi valsează adesea-n plete,

Luna aproape plină, cu cețuri pe la tâmple,

Poartă-n buzunare…flori de margarete.

 

Tăcerea se desface în mii de înțelesuri,

Vreau să te descopăr fericire plânsă,

În noaptea despletită-n lacrimi și în versuri…

De ce mă lași s-aștept cu mâna iar întinsă?

 

 

TRĂIESC ACEEAȘI CLIPĂ!

 

Înc-o primăvară zvâcnește la fereastră,

Trupul de trăire pare dezgolit,

Tăcută pân’la urlet, inimii îi pasă,

Are atât de multe încă de rostit…

 

După pași uitați, țărâna suspină,

Plini de întrebări, caută ochii mei,

În tăceri cernite, cu fericirea străină,

De beznă-ngenuncheate a inimii odăi.

 

Visele voalate își caută alt traseu,

Printre poezii care se nasc și mor,

Ceru-i mult prea sus. Îl voi atinge eu?

Unde este locul unui… visător?

 

 

CINE SUNT EU?

 

Iar contemplând în miez de noapte,

Cu același gând, vag, de ateu,

Când cele sfinte-mi sunt departe

Mă tot întreb: Cine sunt eu?

 

Și agațându-mă de șoapte

Ca un artist într-un clișeu,

Cu glasul stins și dor de fapte

Iar strig în van: Cine sunt eu?

 

Mă simt copil cu vise-n pleoape,

Necunoscând niciun traseu,

Iar în a mea stranietate,

Aș vrea să cred că-s curcubeu!

 

 

ÎNCĂ PUȚIN…

 

Sunt oameni care plâng

Precum cerbii la izvor,

Și pași care n-ajung

Continue reading „Mihaela Alina: Poesis”

Rose Ausländer: Vânzare

„La Olla”, Spania, fotografie de Germain Droogenbroodt

***

VÂNZARE

Primăvara
vând
viorele de prin grădini

pierdute prin veri
trandafiri de hârtie

crizanteme din cuvinte
din toamnă

din iarnă
flori de gheață la fereastra
mamei mele plecate

Astfel trăiesc
de pe-o zi pe alta
până-ntunericul mă prinde

Noaptea
elogiez
luna și stelele
până când soarele răsare
iar el zilei
mă vinde

Rose Ausländer, (1901-1988)
Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din „Weil es nicht Schöneres gib – Omdat er niets mooiers bestaat
(„Pentru că nu există nimic mai frumos”) POINT Editions, 2017

(VERKAUFEN: Im Frühling/ verkaufe ich/ Veilchen aus verlorenen Gärten/ im Sommer/ Papierrosen/ Astern aus Worten/ im Herbst/ im Winter/ Eisblumen vom Fenster/ meiner toten Mutter/ So lebe ich/ in den Tag hinein/ in die Nacht/ Nachts/ rühme ich/ Mond und Sterne/ bis die Sonne erscheint/ und mich verkauft/ an den Tag)

Dorel SCHOR: Azi mă culc devreme (schiță)

– Astăzi vreau să mă culc mai devreme, îi spun soției, am avut o zi grea. Voi dormi neîntors.

Așa că la zece eram în pat și la zece și un sfert dormeam. Când m-am trezit era deja… zece jumătate. Se auzea foarte de aproape sirena poliției…

– S-a întâmplat ceva! spun nițel speriat. Crezi că prin vecini?

– Absolut, îmi confirmă soția. E la vecini, la ăștia de deasupra.

– Vai de mine, dar ce-ar putea să fie? Sunt doar oameni atât de cumsecade.

– Cumsecade, dar pun televizorul cu sonorul la maximum. Sunt cam tare de ureche… Hai, dormi!

Dacă știu despre ce-i vorba, mie nici nu-mi pasă. Așa că am adormit rapid. Pe la unsprezece m-a trezit o altă sirenă. De astă dată sunetul era strident și ondulat.

– Război? tresar speriat. E alarmă!

– E alarmă, confirmă nevasta, dar nu e război. De câte ori sare o pisică pe mașina lui Abulafia, se declanșează alarma. Dormi liniștit că în cinci minute încetează.

Dacă știu despre ce-i vorba, eu nu-mi fac probleme. Am reluat somnul de acolo unde îl lăsasem. Pe la miezul nopții am auzit un țiuit din acelea menite să-ți spargă urechile.

– Pisica!? întreb mormâind.

– Ce pisică? vrea să știe consoarta.

– Pisica lui Abulafia…

– Pisica nu-i a lui Abulafia. Mașina e a lui, pisica e a lui madam Popovici. Dar ce se aude e alarma de la magazinul de zarzavaturi de peste drum.

– Au pus alarmă la zarzavaturi?

– Dar ce-ai crezut, că toți sunt niște prăpădiți ca tine? Știi tu ce valoare au astăzi legumele? Faci tu vreodată aprovizionarea să știi? Ia mai bine și dormi.

Asta nu e o problemă. Dacă știu despre ce e vorba eu dorm. Și chiar am dormit neîntors. Până pe la patru jumătate dimineața când a venit mașina de la salubritate să ridice gunoiul. Au un talent ăștia să răstoarne recipientele…
Gunoierii au plecat după un sfert de oră. După alt sfert de oră a sunat alarma la magazinul de zarzavaturi, după altă jumătate de oră pisica lui madam Popovici a sărit pe mașina lui Abulafia și după încă zece minute a sunat ceasul meu deșteptător pe care eu cu mâna mea l-am pus să sune, că dacă tot mă culc devreme…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

27 aprilie 2019

Simon JACK: Umbra unui înger

Nemăsurat stă timpul în fluturi și cireșe,
în geamanduri sihastre
prin țărmuri fără val,
perfect e doar un ram ce-și leapădă
strigarea în chezășie de cădere,
a florilor ce scuturându-și oful ancestral
se fac la rândul lor un ram
efemeridă fără vrere,
nemăsurat și veacul ce tace printre luturi
adăpostind morminte si învieri
cu har,
din oase si efigii cernute prin echere
de norduri ispășite în umbre de nimic,
se fac azi ziduri surde pe temelii funebre
si cad cu varul sorții prin praful
unui demon, ce umblă gol de ființă pe
margini de Corint,
psaltirilor nescrise stau pustnici peste
buze ce nenumite-n dune,
pustiuri făr’ de oaze se fac fântâni de sete
pe drumuri de golgotă, la ce bun
coroane cu moaște si cu spini când din
mulțimea toată doar unul se înnoadă
pe cruci neaplecate de moarte si de
chin?
Nemăsurat doar visul, agățătoare-n aer
prin rod de primăvară,
se face-n melci si iarbă, în sărbători pascale
cu blidul nepătat, în posturi cu aripe
pe ceruri nevăzute cu zări pe ulicioare
ce nu se văd de lanuri, singurătăți pestrițe
înmormântări de plopi,
doar el, umilul vis la porți fără un nume si
case într-un număr pierdut prin buzunare
si-n luciul unui ghioc,
nemăsurat si versul ăsta stă princiar în
rime, în cratime pompoase doar l-or vedea
cretinii ce și-au uitat poeții în lumea asta
mare, în sfinții goi sub straja,
vândutelor tiare pe capete de Ane închise
în pereți!…

————————–

Simon JACK

 Aprilie 2019

Nicolae BUSUIOC: În orizontul rigorii dar și al sensibilității

A mai scrie azi cărţi despre cărţi este un act oarecum temerar, e ca şi cum ai încerca să aduni frânturi în cioburi de oglindă în ideea de a obţine întregul răsfrânt în oglinda compactă. Dar cu riscul că unele cărţi (poate cele mai multe) să se piardă printre puţinele care reclădesc principii şi configuraţii nebănuite, semănând miracole, esenţe şi trăiri solare, asumarea critică asupra lor încă se justifică, chiar în condiţiile în care ambiguităţile o duc bine, se desfăşoară în voie. Critica literară, fie ea şi de întâmpinare, vine înaintea cititorului debusolat pentru a-l ajuta să înţeleagă şi să discearnă între textele lipsite de valoare şi cele care oferă neîndoielnic mesaje, învăţăminte şi idei de a fi reţinute. Cititorii nu au cum să nu observe cum ei înşişi pot trage foloase în selecţia cărţilor. Între critica literară şi lectură se crează o punte necesară şi importantă, o relaţie interdisciplinară în care evaluarea critică şi receptarea textului intră într-o ecuaţie cu mecanisme subtile de funcţionare, cu un echilibru susţinut de simţul critic şi, pe cale de consecinţă, de gustul lecturii. Am citit cu interes manuscrisul (printul) doamnei Vasilica Grigoraş Seninul din inima cărţilor, manuscris care iată a luat înfăţişarea frumoasei cărţi pe care acum o răsfoim cu voluptatea celui atras de noutate şi prospeţime.

Vasilica Grigoraş se plimbă cu dezinvoltură printre cărţi, îi „parafează pe autori”, le analizează textele neforţând canoanele potrivit cărora mesajul etic al literaturii este integrat în emoţia generală. Miracolul operei conduce spre universul unei lumi expresive ca reflex al unei profunde cunoaşteri a lumii reale. Autoarea cronicilor literare (unele ar putea fi etichetate şi ca minunate eseuri) din volum, constat că pleacă de la ideea că este greu să te impui într-un noian de cărţi scrise sub semnul reflexelor reci de stele, altele inundate de metafora tandră până la iubire şi încă alte şi alte puzderii de pagini în care dau năvală, sub aripa ocrotitoare a (ne)inspiraţiei, ideile eului visător de iz baladesc şi romantic, metafizic şi realist, până la existenţa social-culturală din vremurile noastre. Vasilica Grigoraş desprinde cu uşurinţă abilităţile şi harul autorilor invocaţi, caracterele tipologice şi semnificaţiile intuite ale personajelor creionate în naraţiile în cauză, subliniază esenţele şi semiotica evenimentelor amintite. Vom întâlni surprinzătoare interpretări, este suficient să aruncăm o privire asupra cuprinsului cărţii pentru a ne forma o idee despre capacitatea de analiză literară, reţinând reunirea detaliului cu axioma, a meditaţiei cu iluzia, a exilului interior cu faptul divers, a misterului cu realul.

O primă investigaţie este cea asupra volumului „Căutând după mere”, în fapt o „căutare” a fericirii omului care se soldează cu eşecul căutării sau mai curând al necăutării cunoaşterii de sine, după care vom întâlni diverse scrieri ale căror autori sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Vasilica Grigoraş dispune de mijloacele identificării elementelor „de bază” ale cărţilor comentate, între care amintim: „Universul tainic între Dumnezeu şi umbră”, „Un pod binecuvântat între antipozi”, „Valeriu Lupu – cu paşii destinului”, „Urma Soarelui în lumina anotimpurilor Anei Urma”, „Valea poete – între ironie şi luciditate”.

Cum se ştie, cititorul este un „consumator” ce se lasă uşor influenţat de gust, în dauna exercitării unei judecăţi proprii, deşi a posteriori poate emite o justificare a actului lecturii. Gustă ceea ce i se oferă şi, până la urmă, hotărăşte singur dacă îi place sau nu ceea ce citeşte. El are o motivaţie afectivă sau intelectuală, funcţie de care se îndreaptă spre anumite genuri literare sau spre cărţile care-i oferă posibilitatea informării şi documentării într-un domeniu sau altul. Cartea Vasilicăi Grigoraş face parte mai mult din această zonă a lecturilor de ordin profesional. Criticul trăieşte în orizontul rigorii şi al cerebralului, într-o etică impusă de scrisul autentic, dar ideile lui nu sunt numai raţionamente reci, pot fi umplute de suflul existenţial al fiinţei autorului. În cazul de faţă luciditatea, într-un melanj firesc cu sensibilitatea, cu care construieşte discursul critic îi este de mare ajutor autoarei acestui volum pentru ca demonstraţia speculaţiei să fie cât mai convingătoare.

Referinţele pe care le are deja Vasilica Grigoraş o confirmă nu numai ca poetă, eseistă, publicistă, monograf, ci şi ca un impunător critic literar. Aici reţinem nume cunoscute precum Teodor Pracsiu, George Anca, Petrea Iosub, Mircea Regneală, Ioan Miclău, Dan Plăeşu, Cezarina Adamescu, Victor Cilincă, Mariana Gurza, Tudor Cicu… Autoare a peste 15 volume, cu o încrengătură literară diversă, Vasilica Grigoraş îşi leagă numele de viaţa cultural-literară vasluiană şi nu numai, de lumea filtrată coerent şi armonios chiar în condiţiile negării conştiente a neplăcutului înconjurător, ale refuzului asumat în spatele cuvintelor din cărţi şi chiar din Seninul din inima cărţilor la care se adaugă automat şi sufletul lor. Da, cărţile care nu sunt altceva decât oglinda timpului, un timp al memoriei şi al cunoaşterii umane.

––––––––––

Nicolae BUSUIOC

Iași

1 mai 2019

 

Ionuț ȚENE: Marxismul-cultural, o invenție ideologică a NKVD la ordinul lui Lenin și Felix Dzerjinski

După 1960 marxismul-cultural a devenit la modă în Occidentul decadent. A fost o invenție provenită din URSS pentru a îngenunchia rădăcinile tradiționale iudeo-creștine din Europa democrată. Liderii sovietici, imediat după ce au pierdut revoluțiile bolșevice locale din Germania, Ungaria sau Polonia din 1919/1920, și-au dat seama că nu pot implementa revoluția comunistă globală, doar cu forța armelor și teoria marxistă a direcției economice și materialiste sufocante asupra societății. Astfel la începutul anului 1921 liderii bolșevici s-au gândit serios că în Europa democrată trebuie introdus mai întâi o altă față a ideologiei: marxismul-cultural, adică schimbarea din temelii a structurii intelectuale occidentale în favoarea marxismului și, mai apoi, de implementat ”dictatura proletariatului” (azi a minorităților), adică, în realitate, puterea în mîinile unui grup de lideri politici și bancheri internaționali. Marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al infrastructurii (al mijloacelor de producţie economică), marxismul cultural salvează lumea prin controlul statal al suprastructurii al mijloacelor de producţie culturală. Unul dintre corifeii marxismului cultural a fost fiul unor bancheri evrei Georgy Lukacs. În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică terorizată de clujeanul Bela Kun. Bancherul ungur a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă și implementat comunismul sovietic după chipul patologia al lui Karl Marx. Ideologul Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective. O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină. În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă. Antonio Gramsci sau Herbert Marcuse au fost de la început corifeii marxismului-cultural, care s-a născut pe apelul la crimă prin ”lupta de clasă” a filosofiei lui Karl Marx. Totuși puțină lume știe că această corecție a marxismului clasic de vitrină a marxismului-cultural a fost o creație oficială a biroului politic al PCUS, finanțată de la Moscova, sub atenta îndrumare a poliției secrete NKVD. În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Aici, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil. Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă. Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs. Era o viziune sexuală de eliberare a societății prin pornografie afișată. Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, mai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt. În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Horkheimer. Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul-cultural. În marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia. Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie. ”Proletariatul” era pretextul pentru instaurarea dictaturii unui grup minuscul de politicieni comuniști, care îl înlocuiesc pe Dumnezeu, cu tiranul: Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot etc. Deci societatea trebuie distrusă prin promovarea sexului, pentru ca omul să nu mai aibă repere morale. Marxism-culturalul este o idolatrie pentru interesul instaurării unei tiranii clasice.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Marxismul-cultural, o invenție ideologică a NKVD la ordinul lui Lenin și Felix Dzerjinski”