„Orice am încercat să fac în viață, am încercat cu toată inima să fac bine; oricărui lucru căruia m-am dedicat, m-am dedicat complet, având scopuri înalte și, pe scurt, întotdeauna am fost extrem de onest.”
Charles Dickens
Dicționarele definesc onestitatea drept corectitudine, probitate integritate, cinste. Onestitatea decurge în mod firesc, după aplicarea întru totul a regulilor morale, dar mai ales, din înțelegerea și respectarea permanentă a poruncii creștine care spune să îți iubești și să respecți semenii ca pe tine însuți. Omul onest simte că trebuie să fie sincer în primul rând cu el însuși. A fi onest înseamnă a te comporta înțelept, înțelegând că în acest mod vei putea fi liniștit în interiorul tău, și vei avea parte de liniște și din partea celor din afara ta.
Această virtute numită onestitate te obligă să recunoști când ai greșit și să arăți unde ai greșit, de ce ai greșit, ce poți face pentru a îndrepta greșeala, pentru ca ceilalți să te înțeleagă, să poată cântări, sfătui. Cu privire la politicieni, Eminescu spunea: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”. Sunt unii oameni cinstiți care nu au curajul să se confrunte cu propriile lor greșeli, nu au curajul să le recunoască. A fi lucid și corect cu eul propriu, a recunoaște greșelile și superioritatea altuia, a nu fi orgolios și nici invidios, sunt calități care se subsumează onestității. Constantin Brâncuși spunea: „Să fii isteț este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr merită osteneala”.
Sunt consemnate atitudini folositoare în respectarea principiului onestității și printre acestea ar fi: Cultivarea unei stări de recunoștință, atât față de Dumnezeu, cât și față de oamenii care ne ajută, adică a aduce mulțumiri.
Sunt fapte care încalcă regulile onestității, precum: furtul; nesimțirea de a profita de lucrurile altuia, nerestituirea lucrurilor luate/împrumutate, manipularea oamenilor în interesul propriu sau al găștii neonorabile din care faci parte, minciuna, obrăznicia, păcălirea prin șmecherii, vicleșuguri și altele care lezează bunul simț al oamenilor.
Onestitatea și integritatea sunt absolut necesare pentru a reuși în viață și a fi sigur că nu vei fi acuzat și nu vei fi tras la răspunde de către oameni și în fața justiției.
Onestitatea se învață. Dacă ai sâmburele onestității, el poate germina, onestitatea poate fi dezvoltată. Nu întâmplător se spune că sămânța, în somnul ei sub așternutul cald și umed al pământului, visează să devină o minunată plantă cu flori.
În timp, odată cu maturizarea și educația noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi și ne hotărâm să mergem pe calea onestității, să trăim onest în primul rând cu noi și apoi cu ceilalți. Sinceritatea stă la baza onestității. Se spune că nu trebuie să încerci să pretinzi că ai sentimente pe care nu le ai; să nu înlocuiești nevoi și dorințe adevărate cu unele false indiferent cât de greu este; să recunoști că ceea ce-ți dorești cu adevărat este momentan indisponibil; să nu adopți obiective și viziuni care nu sunt ale tale asimilându-le prin furt; să nu aderi la precepte și dogme pe care nu le înțelegi, care nu te conving, în care nu crezi, doar pentru că tradiția, curentul cultural dominant sau inerția maselor te îndeamnă să fii și tu unul de-al lor; să nu spui că drumul tău este ușor când de fapt este greu și invers; să nu susții că un lucru îți provoacă plăcere când de fapt îți este complet dezagreabil și invers; să nu înfăptuiești lucruri fără o intenție clară în minte; să te asociezi în diferite proiecte cu acele persoane care privesc în aceeași direcție cu tine; să ai curajul să te afirmi; să admiți că e posibil să greșești pentru a putea să înveți; să accepți hopurile drumului și să-ți continui drumul către acel ideal care corespunde conștiinței tale.
Omul onest nu tânjește după ceea ce nu i se cuvine, nu minte sau folosește diferite șiretlicuri pentru a lua, a-și însuși ceva. Astfel, având sufletul generos și nu egoist, vei reuși să-ți manifești onestitatea față de cei din jurul tău, iar ei îți vor răspunde în același mod. În acel moment vei simți că oamenii au încredere în tine, că societatea te respectă. Acesta este un sentiment care îți generează o stare continuă de bine, de gândire pozitivă și creatoare.
Vaclav Havel – om de stat, scriitor și fost disident al Cehiei, ultimul președinte al Cehoslovaciei din 1989 până la dizolvarea Cehoslovaciei în 1992, și apoi prim președinte al Republicii Cehe în perioada 1993-2003 – era de părere că a avea intelectuali în posturi de răspundere nu este garanția unei conduceri înțelepte. E nevoie atât de rațiune, cât și de onestitate. Și un om onest, spun eu, poate fi și cel mai puțin școlit, dar cu calități importante ale conduitei. Cred, de asemenea, că prea ne uităm la diplome care pot fi și false, sau ingrat obținute, și nu ne uităm la ceea ce a realizat până în acel moment omul ales într-o funcție, fiindcă realizările certifică puterea de a-și respecta pe viitor obligațiile necesare oferirii unei vieți mai bune ale cetățenilor țării. Tot Havel se întreba: „Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atrași de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se prăbușește tot universul?” Iată că se poate, fiindcă dacă până atunci nu au realizat ceva solid, ceva care le-a oferit o experiență, acum, rămânând fără putere, nu știu să facă nimic. De aici vine și teama lor.
Idealurile de viață personală și publică creează reguli demne de a fi respectate. De aceea, chiar și atunci când îți urmărești, ca persoană, ca partid, propriile interese, poți să o faci dacă ești onest, respectând reguli.
Onestitate în politică înseamnă a înțelege în primul rând că politica nu este scop în sine, ci mijloc de a rezolva problemele comunității, utilizând comportamentul profesionist al celor care se angajează în rezolvare. Având în vedere că politica presupune respectarea anumitor reguli care sunt obligatorii, se va face în așa fel ca regulile acțiunilor să poată fi cunoscute de către oamenii diferiți cu care se interacționează și aceasta înseamnă a accepta că „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună trebuie să găsim soluția”. Înseamnă a respecta cuvântul dat pentru a fi considerat om de onoare. Trădarea onestității înseamnă a ieși de sub umbrela care te-a apărat până atunci de ploaia rece care putea să-ți dea frisoane, și a te expune ploii, a intra în conflict cu întreaga societate.
Se trăiește mult mai bine dacă se trăiește onest, onestitatea determină ordinea în societate, așa cum ne arată chiar exemplul democrațiilor exersate.
Părinții, profesorii din școală ar trebui să insufle copiilor și elevilor simțul onestității, ei înțelegând aceasta prin diferite exemple de comportament și luare de atitudine, altfel diplomele obținute nu atestă adevărul, onestitatea celui care a absolvit o școală.
Agramatismul, nerecunoașterea greșelilor, nesimțirea, înfumurarea, tupeul, prostia sunt tot atât de multe vicii ale politicienilor cu manifestări mitocănești, plăcute oamenilor vicioși, care aderă ușor la grupul mitocanilor inculți, necinstiți, lovind în caracterul nobil al unui popor, putând duce chiar la distrugerea lui.
Guvernanții, politicienii având patalamaua la mână – diplome false sau cumpărate – cred că-și pot permite să folosească un limbaj golănesc, un limbaj al mahalalei în care au crescut și s-au dezvoltat ulterior, încercând să-l inducă poporului prin diverse glume de prost gust, ironii sau chiar acuze false la adresa celor care îi incomodează. Aruncă învinuiri unor oameni cinstiți, educați, vini care de fapt le aparțin lor, vor să stăpânească subordonând instituții la conducerea cărora își pun oamenii lor, oameni care acceptă slugărnicia pentru a-și păstra privilegiile. Vor să-și impună stilul ticălos, mitocănesc de conducere, să-l impună drept model de conviețuire, prin care se coboară nivelul societății, ștergând comportamentul demn al oamenilor și înlocuindu-l cu unul de joasă și condamnabilă comportare.
Când s-a remarcat o ființă educată care s-a dăruit total profesiei de procuror, activității instituirii dreptății în societate, ea a fost și este în continuare „lucrată” ca pe vremea stalinismului aplicat în țara noastră, dorindu-se distrugerea pesoanei respective, din ură și răzbunare a hoților dovediți și condamnați.
Când un conducător onest a dorit să aducă țara pe făgașul normal al democrației prin apăratea adevărului, instituirea unui nivel de educație pierdut în anii trecuți, o administrare corectă a țării, o colaborare decentă cu Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite, ai căror membri suntem, i s-au tăiat și i se taie în continuare posibilitățile de a-și duce planurile la îndeplinire, tot din ură, invidie și mitocănie. Acestor mitocani le lipsește complet respectul ierarhiei.
Cum a jubilat președintele partidului conducător la ascultarea discursului stalinist, al trădătorului partidului Național Țărănesc Creștin Democrat! Cum i-a încremenit „mustața erdoganiană și zâmbetul perfid putunian” al feții! Știe acest țărănist câte bătăi și câtă umilință au îndurat studenții țărăniști în Închisoarea de la Pitești, pe vremea comuniștilor? Dar, va mai trece ceva timp, omul se va maturiza și va spune cum a spus Petre Țuțea care în tinerețe se afirma ca un marxist convins, iar mai târziu spunea: „Cine la 20 de ani nu este de stânga, nu are suflet! Cine la 40 de ani mai este de stânga, acela este imbecil”. Acum, eu nu știu ce vârstă are țărănistul respectiv, dar poate cunoaște altă afirmație a înțeleptului Petre Țuțea: „Stânga nu poate guverna, Când vine la putere, e pustiu”.
Mitocanii instruiți și susținuți creează dezbinare și haos de care se bucură vecinul de la Răsărit. Oare nu pentru a demonstra la un moment dat că țara este neguvernabilă și are nevoie de intervenția puterii răsăritene? Când țările civilizate s-au oferit și se oferă în continuare să ne ajute să dechidem bine ochii, li se întoarce spatele. Dureros este că anumiți politicieni și guvernanți au acceptat să slujească interesele acaparatorilor țării noastre din vremurile trecute. Oare pe gratis? S-au uitat toate? „Cine uită, nu merită!”, spunea Nicolae Iorga.
Manifestările de „mitocănie” au devenit atât de frecvente în viaţa cotidiană, încât trec drept normale şi neobservate în cele mai diverse domenii; grav e că nu se mai manifestă doar în atitudine şi limbaj, ci şi în cele mai diferite modalităţi de acţiune.
Mitocănia s-a întins şi în sferele instituţionalizate ale statului, acolo unde totul se subordonează politicului, din păcate – cea mai joasă modalitate de degradare fiind. Este zona în care se valorifică imoralitatea, josnicia, mitocănia, bădărănia, impostura, chiar şi prostia ascunsă în şmecherie „harnică”, cu acea acuză a poporului: „pe repede-nainte!”, având o conotație ironică, graba fiind prezentată ca superficială, rău intenționată, ascunzând intenția adevărată. Avansarea în ierarhia publică se face acum printr-o decădere în omenie, atribut indispensabil mitocăniei.
Mitocanii au terfelit Justiția în care ei nu au nici o încredere și vor să-și impună legile lor. Vor să anuleze totul, vor „punctul zero” adică să nu-i mai întrebe nimeni de ce, cum și cât au furat și să le ceară ca furtul să fie poporului înapoiat.
Poporul este revoltat, fiindcă există suficienți „oameni pe care nimeni nu-i poate nici minți, nici înfrica, nici cumpăra”, după cum a spus Petre Creția, când mai multe personalități s-au exprimat din balconul Universității, numit pe atunci „Tribună a democrației”, cu ocazia demonstrațiilor anticomuniste din perioada post-decembristă.
Existența mitocanilor în societate dovedește criza morală a vremurilor noastre. Ei pot! Și dacă pot, își permit!
————————————-
Vavila POPOVICI
Carolina de Nord
1 aprilie 2019
Ei bine prietene, ai transformat anticul în modern! – Douanier Roussseau, atunci când a văzut Rugăciunea, Sărutul și Cumințenia pământului. – 1907
S-au studiat cu de-amănuntul izvoarele filosofice şi religioase, germane sau brahmanice, din care Eminescu şi-a tras seva amară a unor versuri caracteristice pentru atitudinea lui faţă de lume şi viaţă. Din punctul nostru de vedere, care e desprinderea cât de cât a feţei spirituale din personalitatea marelui poet, aceste izvoare interesează mai puţin. Originale sau însuşite din lecturi, ideile sale ne preocupă în măsura în care ele au devenit convingeri, determinând o fizionomie spirituală. Şi trebuie să mărturisim din capul locului că întreprinderea nu e tocmai uşoară, de vreme ce, mai ales în latura numită filosofică a inspiraţiei sale, întâlnim nepotriviri ce sfărâmă unitatea unei ţinute spirituale. A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească. Gândul cercetătorului se află în faţa unui echivoc, care îl opreşte confuz între negaţie şi afirmaţie. În orice casă nu trebuie reeditată aserţiunea simplificatoare a unora, care vor să facă din poet un budist pur şi simplu, adică un om care nu vede dincolo de această lume altceva decât neantul amorţit al Nirvanei. Lăsând la o parte vâna lui cum e superba pagină cosmogonică din Scrisoarea I, care e versificarea unui imn din Vedele brahmanice teiste, altceva, deci, decât budismul ateist.
De cate ori în viaţa asta