Zenovia PRIBOI: În mine…

În mine…
 

În mine încă mai plutesc miresme din copilărie,
îmi mai miroase-a cozonac, a mere coapte-mi mai adie…
Mai simt acel fior gingaș ce ochii mi-i scălda în rouă,
când nu mă înduram s-adorm în brațe c-o păpușă nouă!

 

În mine încă se aude un cântec dulce de vioară,
nu pot scăpa de amintiri, ce mă ajung, mă înconjoară,
căci practic am rămas copil, stau lângă casa părintească,
tata-i plecat puțin să cânte, la o petrecere cerească!

 

În mine bântuie-ntrebări amestecate cu răspunsuri,
și declarații de iubire ascunse după mici surâsuri!
Aud copiii gângurind, mai apoi „mamă” ei îmi zic,
îmi aud lacrima căzând, în praful ridicat de-un dric…

 

În mine-acum se aud pași, unii ce vin, alții ce pleacă,
și în privirea mea e pace, e-o liniște rece și seacă…
Se mai animă uneori când mai găsește un prilej,
ce-o face viu să strălucească, într-al simțirilor vârtej!

 

În mine încă se aude tristețea ce-a-nvățat să cânte,
n-o pot opri, am încercat, am chemat chiar să mă descânte!
O să trăiesc așa cu ea, ne va fi bine? Cine știe…
În mine încă mai plutesc, miresme din copilărie!

————————

Zenovia PRIBOI

11 aprilie 2019

Elena NEAGU: O să mă cunun cu înstrăinarea

O să mă cunun cu înstrăinarea

                           „Toată viața, inima mea a tânjit după un lucru pe care nu-l pot numi;
                                                                       unii îi spun…fericire.” Andre Breton

 

Mai hoinărim străini de noi
prin poezie,
mai batem câmpii despre ploi,
cireșii-și plâng petalele
horite de furtuni,
mai doare încă, apa ta sălcie,
călcâiul iernii înfipt în noi
și toată neuitarea, genetică
dinspre străbuni.
A strigat prin noi potop
de săptămâni,
soarele e mazilit printre coperți,
beau doar sarea adunată-n pumni,
de la verile pe care nu le ierți
când strigam la capete de rânduri
viforul ce-mi sigila
iubirea-n muguri.
O să mă cunun cu înstrăinarea
și cu rugii murilor de pe poteci,
martori îmi vor fi
doar rănile și zarea,
ca să nu mai poți prin viața mea
să treci .

————————-

Elena NEAGU

Anatol COVALI: De n-aş visa

De n-aş visa

 

De n-aş putea visa ar fi totuna
cu a avea căluş şi-a-mi rupe struna.

Fără de vis
aş fi ca-ntr-un abis

unde n-ar fi nici soarele, nici luna,

ci doar, imens,
un întuneric dens

lipsit de sens şi-amar ca mătrăguna.

Cum aş putea
trăi făr’ de-a visa

că vii şi-atunci când şuieră furtuna

şi că râzând
de straniul meu gând

mă laşi să te zidesc, să-ţi pun cununa

plină de spini
pe care, fără vini,

s-o porţi de dragul meu tu, blânda, buna

ce-n multe-ai fost
desăvârşitul rost,

şi unică-ai rămas întotdeauna.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 aprilie 2019

Elena VOLCINSCHI: Amintindu-mi de tata…

AMINTINDU-MI DE TATA…
                                  (In memoriam tatălui meu-Ioan Volcinschi)

 

Încondeia furtuna cu lacrimile calme,
Rânjetul unui soare apatic, veștejit,
Când norii-și împleteau învolburarea-n palme,
Prin stele îndepărtate luna ardea mocnit

Din amintiri, eu încercam, să îl pictez pe tata…
Vroiam să plâng ca norii, dar mă-necam în plâns,
Convulsia tăcerii țâșnise dintr-o dată
Din pieptul meu firav, ce nu se voia-nvins.

Destinul i-a fost frânt în vara lui de jele
Când nu și-a mai rotit, alt cerc peste tulpină,
Doar se usca încet, și se îndoia de șele,
Până s-a prăbușit în neguroasa tină.
……………………………………………………………..
Contur afla-ntunericul cu încheieturi de zid,
Cuprins în adâncimea, unor-nnegrite sfere,
Căderi de aer proaspăt alunecau în vid
Un astru își strălucea… Lumina de Înviere!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,La margine de amurg’’, 2014)

 

Anna-Nora ROTARU: Călătorii astrale

CĂLĂTORII ASTRALE…

 

M-am înălțat spre stele prinzând pletele lunii,
De pe pământ în zboruri, pe faldurile nopții,
În urma mea lăsând întunericul genunii
Și pulberea de stele în vidul văgăunii,
Printre nebuloase ciocănind la ușa sorții,
Fugind de umbra morții…

Cu pieptul mă avânt spre talazul de lumină…
Din neguri spațiale prind cometa despletită…
Mă ducă-n loc de taină l-acea sfântă grădină,
Unde-auzi parc-o sonată a sferelor, divină
Și-unde domnește pacea, ca marea liniștită,
Neîncretiță de-o ispită…

E straniu, încremenit-a timpul sau, nenăscut…
Singurătatea-i glacială, sângele-mi un cheag…
E-un loc măreț, plin de sfințenie, necunoscut,
Nu știu de vie sunt, am murit, m-am renăscut,
Nu văd pe nimeni să dea secretul în vileag…
Am ajuns pe ce meleag ?

Plutind ca gândul, ca o taină-n miez de noapte,
Mă las purtată fără teamă pe aripi eoliene…
Ca fulg de nea, silfidă sau miezul unei șoapte,
Spre steaua polară strălucind la miazănoapte
Și, prinzând luminii unda, mă-ntind pe ea alene,
Clipind mărunt din gene…

De sus privesc Pământul, e-atâta de frumos !
De culoare albăstruie, când norii se destrămă…
Îmi vine dorul de întors, e raiul meu cel luminos,
Că-n ochi nu-mi pot reține un zvâcnet lăcrimos…
Văd casa mea parcă, cineva în prag mă cheamă,
Făcând semn cu o năframă…
Parc-aud glasul de mamă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

12 aprilie 2019

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Poeme

PROSCHINITARUL DUHULUI MEU

”Spre geana orizontului

mi-am trimis gândul,

să preîntâmpine

plecatul

și sositu-mi

Duh”.

”Văd licărul sfințeniei

în trupul bătrân,

prin copilăria

sufletului de copil”.

 

”Pe muntele Sfântului,

porumbelu-i așezat,

să mijlocească

reîntoarcerea

Îngerului”.

 

”Proschinitarul duhului meu,

dinspre Carpații athonici

primește sfințenia

cugetului

străbun”.

 

”Sunt mulți necăutați”

spune Dosoftei,

”Și stau în colibe

și-au înger

păzitor”.

 

”Din grădină un porumbel

veni pe umărul meu,

avea ochii limpezi,

și-n ei

lacrimi”.

 

I-am mângâiat fruntea,

ardea  încet-încet;

i-am umezit chiar ciocul,

de cântător Poet”.

 

PRIMĂVARĂ, PRIMĂVARĂ!

 

Primăvară, Primăvară,

Tu ne scoți în luncă iară,

Ne întinzi covor de iarbă,

Și pui râul ca să fiarbă!

 

Un izvor l-ai pus să sune,

Cântul cel mai drag din lume,

Mugurii pe crengi crăpară

L-al tău ordin Primăvară!

 

Flori, parfum, cântări, arginturi,

Fac din dealuri labirinturi,

Când un soare lucitor,

L-ai chemat în ajutor!

 

El țesu Natura-n aur,

Cu un ac de meșter faur,

Iar din pântece de glie,

Salți a Firii melodie!

 

Primăvară, Primăvară,

Tu ne scoți în luncă iară,

Cu pluguri și cu semințe,

Și ne-ndemni la biruințe!

 

PERLELE SUNT SCUMPE!

 

Perlele sunt scumpe

Pentru că în ele se topesc

Ființe, vieți ce-n taină-și împietresc

Durerile iubirilor ce cresc!

 

Perlele sunt scumpe

Pentru că-n ele idealuri,

Stratificate de-ale iubirii haruri,

Stau prinse-n lacrimi de mărgeanuri!

 

Perlele sunt scumpe,

Chiar de-s din dulci cuvinte,
Când vor să-ți lumineze cărarea dinainte,

Zidind înțelepciune și o frumoasă minte!

——————————————

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

11 aprilie 2019

 

Dorel SCHOR: O sută de dolari (schiță)

– Dragă domnule, dacă matale ai avea cinci minute pentru mine, ți-aș povesti o istorioară adevărată care mi s-a întâmplat chiar mie personal.

– Cu plăcere, domnule Glazpapier. Chiar și zece minute!

Boris Israelovici Glazpapier își suflă nasul într-o batistă enormă, sovietică, ca pentru a-și face curaj

-Am o ruda în Canada. Nu ma întreba exact cum mi-e ruda, că nu știu. Un om foarte cumsecade, ceva mai în vârstă, are un restaurant chinezesc la Montreal. Restauratul se numește Fay-Bysh. De ce? Foarte simplu, pentru că pe el îl cheamă Faibis…. Și într-o zi, cam acum un an, primesc de la unchiul Faibis o sută de dolari. O sută de dolari sunt ceva, nu? Oricând si oriunde, fie criza cât de rea, o sută de dolari rămân o sută de dolari. Ce să-ți spun, ne-am bucurat grozav…

– Înțeleg foarte bine, îl asigur. O sută de dolari sunt…

– Exact! Și atunci îmi spune Liuba, nevasta-mea, de luni de zile  nu mi-am cumpărat o pereche de pantofi mai ca lumea, ce-ar fi să profităm  de ocazie și să mă încalț și eu mai modern, că m-am săturat de sandale marca „Talpa lui Ilici”. Ce puteam să-i spun? Aveam o sută de dolari la care nici nu m-am așteptat, așa că i-am dat pe niște pantofi italienești. Nu trec două zile și vede nevasta-mea la super un serviciu  de cristal. Nici nu știi, îmi zice, de când îmi doresc  eu așa un serviciu  de cristal, ca madam Brodiciche are tot așa unul și-mi scoate sufletul de câte ori vin la ea în fiecare zi. Spun eu, e mai bie sa nu te duci la ea, decât să aruncam banii  pe sticlăria asta  care e bună numai s-o ștergi de praf.  Pe scurt, ca să n-o mai lungim, am adus eu argumente foarte sănătoase și până la urmă am cumpărat serviciul.  Dar nu m-am amărât prea tare, vorba aia, dacă nu primeam o sută de dolari și  primeam cadou un serviciu de cristal, ce era?!

– Calul de dar…

– Exact! Și peste vreo două săptămâni îmi spune Liuba, știi ceva, am o idee. Chiar în clipa când mi-a spus ca are o idee, am simțit asa un junghi ușor în stânga, dar n-am vrut s-o sperii. Tot am primit o sută de dolari la care nu ne-am așteptat, zice ea, ce-ar fi să-mi cumpăr o haina de piele modernă?!

– Înțeleg foarte bine, și-ați cumpărat haina de piele.

– Exact! Dar să știi că nu m-am omorât. Ce era dacă nu primeam cadou o sută de dolari?  Ce era dacă primeam un pachet  cu o haina de piele din Canada? Nu mă bucuram? Mă bucuram, noi să fim sănătoși, alții au necazuri mai mari…

– Ferească Dumnezeu…

– Da, dar nu m-a ferit pentru că după o pauză de, hai să zicem o lună, ce crezi că-mi zice Liuba? Ai văzut ce lănțișor cu diamante are madam Gurnist? Ea își poate permite și noi nu? Vreau și eu așa ceva. Mama dragă, i-am spus, ce rost are să cumperi la fel cu ea?

-Bun argument.

– Te cred. Chiar și Liuba mi-a dat dreptate. Ai dreptate, mi-a spus, noi o să cumpărăm ceva mult mai grozav! Tot am primit o sută de dolari pe daiboje, o s-o înebunim pe madam Gurnist…Așa că am cumpărat un pandantiv cu diamante, de atunci am rămas cu un sughit care ma apucă la serviciu. Și ca sa mă liniștesc, îmi spun: ce era dacă nu primeam cadou o sută de dolari?  Divorțam?  Nu divorțam, cine are acum putere să divorțeze?  Și când gândesc așa, sughițul mă lasă…Acuma, hai să-ți spun sfârșitul. Ieri am primit încă o sută de dolari. Am o mare rugăminte la matale. Eu îi schimb în sekeli israelieni, ți-i dau matale și când  o sa fim împreună cu Goldita, aranjăm noi treaba asta, te rog să-mi împrumuți niște parale, îmi plasezi banii și gata!

– Și la ce o sa ajute?

– Cum la ce? Să știe Goldita ca am datorii pana si la unul ca dumneata, isi mai poate permite s-o faca pe cucoana?

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 aprilie 2019

Florica PATAN: Poesis

Lupa Exupéry

Ni se părea că totul era static

timpul era o dimensiune observabilă

prin repetiția dimineților cu altă rouă

așezată lacrimă pe suflet

zborul nu-l vedeam, aveam nevoie de

o lupă, aceea a sufletului

– după Exupéry –

dacă vrei pot fi eu lupa ta

eu sunt numai suflet născut pentru

tine, privește-te prin mine și

vezi-te, mă voi strădui, îți spuneam, să respect

voința ta să fiu o oglindă dreaptă

știu

călătoriile tale se termină

în niște spații de nedefinit

te atrage mirajul potențial al unui vortex

ce deschide porțile energetice ale cerurilor

de peste padină

am simțit impulsul acela

am citit despre asta pe undeva

dacă sufletul tău

se poate privi printr-o lupă magică

precum sunt eu

atunci înseamnă

că sufletele noastre sunt simetrice și

noi trăim în aceeași dimensiune

 

Pandantiv

 

îmi pare că

simt semnele scrierii

criptate

de pe tăblițele de la Tărtăria

de-acum opt mii de ani

nu-mi sunt străine…

una dintre ele

a fost dintotdeauna a mea

pe găurica aceea treceam un fir și

mi-o atârnam la gât

microcosm sub raze de lună

pe valea Mureșului –

rostogolire prin ere

scrise pe suflet

 

Pasul Lui

 

În zbor de vultur

pe cerul încrederii noastre

dureri nemărginite și

pericole…

pasul Lui

Continue reading „Florica PATAN: Poesis”

Valeriu DULGHERU: Continuăm să excelăm în arta de a ne hărțui

Vino, maica mea cea dragă! / Brațele mi le dezleagă?/

Spală-mi rănile de sânge/ Și la sânu-ți cald mă strânge,/

Că de-un veac tot rod cu dinții / Lacrimile umilinței,/

Dar nu pot scăpa de ele, / Că-s prea mică și sunt grele!…”

(Liuba Dimitriu. Chemarea Basarabiei. Ciucur-Mingir, 1920)

 

Se duc bătrânii noștri, se duc. Se duc fără ași vedea visul împlinit. Este și cazul regretatului profesor Virgil Mândâcanu, care a plecat dintre noi mistuit de dorul de Patria, în care s-a născut. Este cazul miilor de unioniști de vârsta a treia, care s-au săturat să tot aștepte clipa Reunirii. Iar noi ce facem? La ce suntem buni asta e în arta de a ne hărțui. O artă adusă la perfecțiune de Iuda Roșca. Cu publicarea unor broșuri gen „Falșii amici…” (editate pe bani românești!), cu publicarea unor „liste de colaboraționiști”. Și el a ajuns la groapa de gunoi politic, mai corect la treuca cu lături a noului stăpân.  A bătut în colegii de dreapta (de fapt pentru mulți devenise clar cui îi slujește) până a distrus totul. De la el vine această patimă de ai suspecta pe toți de colaboraționism. Î-l avem pe pseudopreședintele turist Dodon, care ne vinde cu tot cu măruntaie rusului. Î-l avem pe păpușarul Plahotniuc care a oligarhizat și capturat statul. Îl avem pe hoțul de miliarde Șor. Îi avem pe valeții lor. Avem mulțimea de lichele de care, din păcate, nu ducem lipsă. Avem cu cine ne lupta pentru a realiza Unirea, dar continuăm să ne cotonogim unii pe alții. Citeam zilele trecute rândurile scrise de un stimat profesor care m-au întristat mult: „N-am crezut niciodată că blocul ACUM va avea viață lungă…Am rămas surprins că partiduțele unioniste se vor întâlni așa de rapid într-un Bloc, dând o lovitură zdrobitoare celor două partide din ACUM!… I-a pus ștreangul la gât Blocul Unioniștilor”. Este trist, este foarte trist că nu ne învățăm din propriile greșeli. Cât se poate să călcăm pe aceeași greblă. La ce ne-a adus lupta fratricidă pe viață și pe moarte între Ghimpu și Filat? La atotputernicia oligarhului Plahotniuc. Unde sunt cei doi acum? Unul la pușcărie, altul – la groapa de gunoi politic.

Ceea ce mă întristează mult este această retorică deosebit de dăunătoare realizării visului nostru de veacuri – Reunirea cu Patria mamă. Să ne punem întrebarea: oare suntem noi, unioniștii, în stare de unii singuri, fără aliați, să realizăm unirea în viitorul apropiat? Nu am reușit să fim nici măcar reprezentați în parlament de o formațiune unionistă cu acel minim de 6%. Clovnul hoț Șor a luat de vreo patru ori mai mult decât toți unioniștii! E o rușine, o mare rușine. Cu ce ochi ne privește moș Ion? Ce a arătat scrutinul recent? Că suntem o turmă fără baci. Având un suport de peste 35% de unioniști cum l-am folosit? Ne-am dat mari și tari (fiecare în ocolul său), ne-am ciondănit, ca până la urmă să intrăm cu fundurile goale într-un scrutin dur, luând rezultate de râsul găinilor, dându-le „argumente” dușmanilor noștri în slăbiciunea noastră. Pentru acești dușmani suntem mulți dar… vorba lui Lăpușneanu. De aceea suntem atacați, umiliți, pângăriți de niște ivani fără neam, fiindcă știu că nu vor primi riposta cuvenită.

De ce nu ne-am unit în vara anului trecut toate așchiile unioniste? De ce D. Chirtoacă, în care am investit atâtea speranțe, nici nu a încercat să adune împreună măcar așchiile liberale, desprinse de la PL, și apoi să se avânte în scrutin? De ce s-a avântat în acest scrutin, încurcând mai mult și demonstrându-și goliciunea în văzul tuturor? Desigur, dacă unioniștii ar fi reușit să se unească, în parlament am fi avut poate o altă situație. Blocul ASCUM nu ar fi fost de unul singur în fața triadei Plahotniuc+Dodon+Șor. Împărtășesc bucuria domnului profesor că, în sfârșit, pe dreapta „căpățânele înfierbântate ale partiduțelor unioniste” se vor întâlni într-un bloc. Dar de ce să contrapui acest lucru blocului deja existent ACUM? Oare unioniștii nu au nevoie de aliați în realizarea programului său de Reunire? Cum au reușit marii înaintași de la 1918 să canalizeze toate curentele politice (de la liberalii naționaliști P. Halipa, S. Murafa până la socialistul C. Stere) spre un singur țel, cel al Unirii cu Patria mamă? De ce să bați în cei care, în situația inactivității totale a dreptei, s-au angajat în luptă cu regimul și au reușit ceva: I. Iovcev, O. Țâcu, I. Munteanu, M. Ciobanu, Iu. Reniță, L. Carp, V. Munteanu, I. Țurcanu, I. Terguță, P. Frunze (primar de Puhoi, semnatarul nr. 8 al Declarației de Unire cu România și câștigător în fața democratului I. Sula și socialistului milionar N. Pascaru), să iei în derâdere opțiunea lor, care a fost una corectă? Tocmai grație blocului ACUM în parlament au acces și câțiva unioniști. De ce să bați în blocul ACUM, care a făcut ce a putut, în pofida furturilor și găinăriilor electorale, și a unei presiuni enorme din partea binomului Plahotniuc+Dodon? În blocul ACUM acum bat toți cărora nu le e lene: bat Plahotniuc, Dodon, Șor și valeții lor; bat ultraunioniștii. Trebuie să te simți incomod, aflându-te de aceeași parte a baricadei cu Triada. Personal nu mai cred că unirea o pot face, o vor face, doar „unioniștii adevărați”. Să admitem că astăzi dreapta ia maxim posibilul, cele vreo 35% câți unioniști sunt. Dar pentru a declara Reunirea de la tribuna parlamentului ai nevoie de 50%+1. Deci avem nevoie de aliați! Înclin tot mai mult să cred în cei care fac Unirea, nu doar o declară. Cred mai mult în unionismul pldm-stului Marcel Snegur, care a avut curajul să spargă gheața semnării declarațiilor de Unire cu România. Cred în „democratul” Nicolae Tudoreanu, care a fost nr. 2 în lista primăriilor semnatare, continuând procesul în sudul Basarabiei. Cred în majoritatea primarilor care au semnat Declarația de Unire. Cred mai mult în ei decât în liderașii partiduțelor unioniste care timp de 30 de ani au vorbit mult dar au făcut puțin pentru apropierea celor două maluri de Prut.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Continuăm să excelăm în arta de a ne hărțui”

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Și totuși

Și totuși te iubesc ca-n prima zi
Și pleoapa ți-o sărut ca pe un flutur,
Și totuși vise peste tine scutur,
Și totuși suntem îngeri și copii…

Și totuși te îmbrac cu zori de zi
Și nudul ți-l îmbălsămez cu rouă,
Te modelez cu mâinile-amândouă,
Îți sunt olar, tu amforă-mi vei fi.

Ca Hamlet strig:,, A fi sau a nu fi…”
Aceasta-i întrebarea capitală…
Fac țăndări legi și calc pe ea morală
Și totuși te iubesc ca-n prima zi…

 

 

De câțiva ani

                            ,, Eu sunt ce n-am fost niciodată și-un sfert din ce era să fiu. ” I. Minulescu

 

De câțiva ani mă iau mereu la trântă
Cu viața și cu moartea și cu toate,
Că prea e multă criză de dreptate
Și prea ades aripa-mi este frântă.

Mă desfrunzesc din ce în ce de clipe
Și fire de argint adun în barbă,
Privirea-mi e din ce în ce mai oarbă
Și-n oase prind dureri să se – nfiripe.

Tot mai încet aud privighetoarea
Și cucul an de an mai scurt îmi cântă,
Reume-n oase albe se împlântă,
Mai strâmtă și abruptă-mi e cărarea…

Văd în oglinzi un om cu fața suptă
Ce-ar renunța la tot… dar nu la luptă.

 

Femeie

Ești giuvaer…
Ochii îți sunt cer,
zâmbetul curcubeu,
Iar pântecul sfânt
îți este pământ…
De ce Dumnezeu
a lăsat
să îti fie sufletul floare
pe care
s-o calce-n picioare
nătângul bărbat?

 

Potop

Și când adeseori în mine plouă
Mă răstignesc în fiecare strop,
Biet Noe înspre zări privind miop
Având ca streșini mâinile-amândouă,

Iar inima în piept se zbate parcă
Ar vrea să ia la bord măcar un vis
Dar cerul e cu lanț de nori închis
Iar sufletu-i neputincioasă arcă…

Și între două fulgere-arcuite
Din când în când cu Dumnezeu mă cert
În timp ce nori se bulucesc alert
Bătând pe-alei albastre din copite…

Îmi curg în vene fluvii de revoltă
Când curcubeu, te arcuiești pe boltă…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

12 aprilie 2019