Irina ALEXANDRESCU: Versuri

Am obosit să te caut, iubite !

 

Am obosit să te caut, iubite
Plecat printre alte orașe,
Pierdute sub lucruri știute
Sub gratii de gânduri ocnașe .

Am obosit să te caut, iubite
Când plouă în zorile coapte
Și cumpăr iluzii dosite
În cicluri de urlete-șoapte.

Am obosit să te caut, iubite
Și nici nu mai cred ochii tăi
Când vinzi precupeței cuvinte
Ce n-au căutare în NOI !

Am obosit să te caut, iubite
Prin ploi și balcoane și vers,
Mi-s toate acum relative
În fostul, pierdut, Univers!

 

Și trebuie să moară toți poeții!

 

Și trebuie să moară toți poeții
Ca poezia să mai poată azi vorbi
„De dulce” mai îngână doar ereții
Stigmatul unei nude poezii!

Și trebuie să adunăm silabe
Sub scaunul ce ni-i ocară vie
Ce să călcăm sub urma unei „talpe”?
Căzute triluri sub o poezie!

Și trebuie sa moară toți poeții
Când gândul este lumânare la apus
Suntem sperietoare, toți vrabeții
Ce ne ciugol pe cordul negru, dus!!!

Ce vrajă surdă este primăvara
Peste un corp pierdut în vocativ
Un umblet surd se pierde vara
O inimă cu stend.. Laitmotiv!

Da! Trebuie să moară toți poeții
Și loc să dea unei prea prinse sorți
Eu îmi alung din vers, pe veci mistreții
Ce au oblâduit în strană , vieți!

——————————–

Irina ALEXANDRESCU

Craiova

5 aprilie 2019

 

 

Ioana CONDURARU: Ale mele gânduri

Mă privești cu lașitate
Și îmi spui că nu-s bogat!
Eu nu vreau eternitate,
Mi-e deajuns că sunt sărac.
Sărăcia nu-i rușine,
Nu-i Golgota unui gând,
Este frumusețea firii
Înflorită în cuvânt.
Rana mi-o alint cu mirul,
Dăruit din sfânta rugă
Și mă-mbăt cu trandafirul,
Ce surâde drag pe luncă.
Tu mă ispitești cu legea
Arătându-mi bogăția!
Eu înalț spre ceruri ruga
Pentru Maica România.
Să pătrunzi cu-nverșunare,
În a găndului mister
Îți dorești, dar nu-ai răbdare
Să vezi purul adevăr.
Sunt aici la mine-acasă
Cu un trai decent și simplu,
Nu doresc viața bănoasă
Ce înegură pământul.
Ale mele gânduri dragi
Le depun spre adorare,
Pentru oameni minunați
Ce- înfloresc mărgăritare.

———————————-

Ioana CONDURARU

9 aprilie 2019

Elena TUDOSA: Poeme

Aștept

 

Aștept și așteptarea mult doare,
Și crunt îmi este-al meu destin,
Chiar dacă-mi doresc o schimbare,
Mi-e teamă să nu gust iar din venin.

 

 

Mi-a fost prea tare înegurata soarta,
Și-ncrederea de mult eu am pierdut,
Inimii de – un timp i-am inchis poarta,
Cu lacătul tăcerii, sufletu-am zavorat.

Astept și multe gânduri ma-nfioara,
Destinului de azi mă voi supune,
Sperând ca soarta asta a mea amară,
Se va schimba cândva-n zile senine.

Aștept și chiar nimic nu mai pot face,
Îmi port pe umeri anii singurătății,
Atât dă-mi Doamne liniște și pace,
Și luminează-mi drumul vieții.

Aștept și chiar nu știu ce mai aștept,
Uneori pași-n viață – și mai pierd urma,
Când mai simt frematind fiori în piept,
Încerc să mi-i sting pentru totdeauna.

Aștept și ce – aștept nici eu nu mai știu,
O primăvară port din nou în suflet,
Deși în mine totul simt că e pustiu,
Aștept pe fața mea un strop de zambet.

 

Remușcare

 

Pe bolta neagră nu-i urmă de nici o stea,
Privirea mea rătăcește pierdută astă seară,
Mai retrăiesc și acum ultima plecare a mea,
Când ne-am îmbrățișat pentru ultima oară.

Și ca niciodată încercam mai mult
Să te țin, aproape în brațele mele,
Nu aveam să știu că acel ultim sărut,
Va fi cel din urmă strivit cu dor și jele.

Astă seară sunt teribil de tristă,
Abia-ți zăresc silueta printre gânduri,
Doar amintirea în suflet apasă, încă există,
Încerc s-o retrăiesc scriind-o în rânduri.

Ce mult îmi lipsești, o lacrimă amară curge,
Credeam că dacă timpul va trece, te voi uita,
Dar rău în inimă spinul durerii străpunge,
Liniștea sufletului nicicând nu o voi afla.

Mă întreb nedumerita, de ce tocmai mie?…
Mi-a fost dat să beau acest pahar amar,
A suferinței ce-o port când mi-e noaptea pustie,
Așteptându-te să te întorci în zadar…

O remușcare ca un foc mereu o să mă ardă,
Mai rugat să nu mai plec, cu tine să rămân,
Ca un vierme în suflet neîntrerupt o să roadă,
Îmi va mistui sufletul cu dor în crunt chin.

Astă seară amintirea ultimului nostru sărut,
Mi-e remușcare iubite mă doare atâta de mult!

Continue reading „Elena TUDOSA: Poeme”

Carmen MITRACHE: Poesis

„Curgerea zgomotoasă a râului, îmi aduce linişte. O linişte înfiptă în sentimente adânci. O linişte ce mă rupe în bucăţi de amintiri unice.

Privesc cu sufletul râul. Îl ating cu inima. Îl mângâi cu ochii, dansez pe ritmul freamătului  lui.

Mă învolburez cu el, ca el, apoi curg lin, iubesc, urăsc, mă înalţ şi cad, lovesc şi mângâi…

Un tumult de antiteze, asta sunt.

Dar, mai presus de toate, sunt un izvor de iubire… „

 

Carmen Mitrache (Mihăilă Filofteia)

 

***

Ape şi stânci

 

Azi plouă-n mine. Timpul mă alungă.

Azi nu mai văd. Azi nu mai simt. Azi tac.

Mă-nchid în cercuri care mă obligă

În stânca rece, tristă, să mă-mbrac.

 

Şi stau acolo, împietrită-n timp

Cu zâmbetul zbătându-se să iasă

Şi cu picioarele înfipte-adânc

În lumi ce nu mai vor să mă primească

 

Şi trag de mine cele două stări

La poluri diferite de cuvinte

Eram doar foc, acum, sunt doar pământ,

Doar şoapta râului vrea să mă alinte.

 

Un râu ce-ncearcă să strecoare-n mine

Timpuri străvechi, cu patimi prea adânci.

Un drum săpat cu sete.  E o taină.

Ştiută doar de ape şi de stânci.

 

Voi nemuri în peştera creată

De chinul apei care a străpuns

În ani şi ani o inimă în piatră.

Dar şoapta râului, nu mi-e deajuns.

 

Şi am ales să tac. Deşi vorbeşte

Primejdia de a mă prăbuşi.

Căci râul este rece şi loveşte

Mai repede decât pot eu trăi.

 

Îngusta lume dintre apă-stâncă

Mă strânge-n orizonturi fără zbor.

 

Azi nu mai simt. E noaptea prea adâncă

Şi norii cad pe mine. Dar nu mor.

 

Nu mă mai zbat. Îmi accept neputinţa

Încerc să m-adaptez în noul corp

Eu am plecat. Astăzi îmi ştiu sentinţa.

Dar încă sper, iubind, să mă întorc.

 

Strigăt

 

Tăcerea aşternută, îmi sparge timpanul.

Dansul tăcerii-i violent şi crud.

Nu-mi găsesc locul, tot din juru-mi ţipă,

Doar pasul tău, indiferent, e surd.

 

Cândva, noi desenam cu gândul fluturi

Viu coloraţi, zburând mereu, mai sus.

Acum s-a colorat în noi războiul

Cu arme grele, de purtat, de dus.

 

Nu pot să strig, căci vuietul tăcerii

Acoperă în inimi focul. Arde stins.

Mă rătăcesc în vânt şi simt cum timpul

În liniştea aşternută, s-a extins

 

Fără muzica inimii tale nu exist.

Fără iubirea ta plutesc în haos.

Mergeam pe acelaşi ritm. Cum  ne-am pierdut?

Şi unde eşti? Mi-e dor. Te cer. Te caut.

 

Cum pot să mai respir când nu e aer?

Cum pot să merg când nici pământ nu e?

Sunt agăţat de amintiri la mijloc

Şi nu înțeleg de ce aşa?… De ce?

 

 

Şi dau cu pumnii în pereţi. Mi-e rece.

Mă zvârcolesc în cuşcă, violent,

Îmi sar bucăţi de vise ascuţite

Ce tot pătrund în mine, adânc şi lent.

 

Cu pumnii strânşi, îngenunchiat de clipă

Adun firimituri, încrâncenat.

Încerc să le lipesc şi sper, cu ură

C-o să revii. Că nu s-a terminat.

 

Dar pasul tău te poartă… Oare unde?

Nu mă mai vezi, nu mă mai vrei în gând

Noi am atins un vârf ce nu mă lasă

Să mă cobor. Şi tremur aşteptând.

 

Căci te voi aştepta de acum o viaţă

Nu vreau altă iubire. Tu eşti tot.

Tu mi-ai dat sens. Şi doar în sensul ăsta

Vreau să exist. Eu… fără noi… nu pot…

 

Puzzle

 

Vin şi pleacă. Dar  rămân amintirile.

N-am încă destul cer să mă înalţ

Nici aripi prea puternice să zbor

Doar… piese risipite pe asfalt.

 

Un puzzle fără rezolvare sunt

Căci s-au distrus în timp colţuri din mine

Nu se mai potrivesc şi se desprind

Nu pot forma tabloul. Nu mi-e bine.

 

Mă chinui, trist, să pun piese la loc

Şi reconfigurez imagini. Sper să iasă.

Sub greu covor de gânduri mă întorc

Chircită-n vise,  care nu mă lasă.

 

Încerc să fac un zâmbet, dar nu stă

Şi pun lipici pe colţuri, să dea bine.

Arunc cu sete piesele pe jos

şi le alipesc forţat. Aşa îmi vine.

 

Continue reading „Carmen MITRACHE: Poesis”

Dorel SCHOR: Idei puține (ziceri)

* Îţi trimit nişte schiţe umoristice… Citeşte-le numai pe acelea care îţi plac!

* Ca să ai simţul ridicolului, trebuie mai întâi să ai simţul umorului.

* Zece la sută din cei întrebaţi au dat răspunsuri greşite. Ceilalţi nu au înţeles întrebarea.

* Cei cu idei puţine dar cu buzunarele pline o iau înainte…

* „În sfârşit am răcit şi tuşesc zdravăn. Mă duc la teatru… Cât am aşteptat! (Adrian Grauenfels).

* De când cu egalitatea între sexe, nu numai ţapul e ispăşitor, ci şi capra.

* Adesea oamenii se „fac că plouă” deşi le plouă chiar în casă.

* Până la urmă cine învinge? Adevărul sau Sistemul?

* Ultima decizie nu e cea mai bună, dar vine după celelalte care au eşuat.

* Un idiot este un idiot. Doi idioţi sunt doi idioţi. Zece mii de idioţi sunt un partid politic (Franz Kafka).

* Când nu-ţi merge bine ai mai multe îndoieli.

* Cu cât pui mai multe întrebări, afli mai multe minciuni.

* O mână spală pe alta când sunt amândouă murdare…

* Unii mint cu neruşinare…. Alţii se jenează un pic.

* Hoţii îţi cer banii sau viaţa. Femeile le vor pe amândouă (Samuel Butler).

* Aceleaşi distanţe ne apropie şi ne despart.

* Pofta vine, mai ales, nemăncând.

* Decât să cumperi de la un prost, mai bine să-i vinzi…

* Scărpinatul şi împrumutatul ajută pentru foarte puţin timp.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 aprilie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: La Turnul cu ceas

La Turnul cu ceas

 

Ceas de primăvară-
umbre disperate
vise scăpărând
maluri fulgerând
roi de şoapte.

Istrul cu sclipiri –
valuri diamante
pietre amintiri
stele pe zidiri
Turn în noapte.

Pelerin prin ani –
orele furate
zvon de regăsiri
zumzet de lumini
pe o carte.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU – DONARIS

Giurgiu

Din vol. La Turnul cu Ceas/Ed Amurg Sentimental, București

Miriam Nadia DĂBĂU: Atât de târziu…

Atât de târziu…

 

Te-am găsit atât de târziu
printre munții înalți ai sufletului,
Erai singur și pierdut
și sufletul tău cerea apă.

De unde să-ți dau?
Izvoarele sunt departe
Și drumul e greu…
Dacă voi pleca, promite-mi
că nu te pierzi!

Mă gândesc la tine, nu uita!
Îți voi aduce apă,
dar vreau să iubești din nou,
Să cobori din munți…
și să te rogi!

Iubirea mea, privește-n jurul tău,
Am nevoie de tine
într-o lume mizeră…
Și te-am găsit atât de târziu!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

13 aprilie 2019

Mariana GRIGORE: Vis!

Deodată,
am simțit apele curgând prin pântecul imaterial al întrupării
prelingeau crăpături de lacrimi în prăvalul unui tremur de zile fără nopți

Revărsau peste matca ce nu cunoștea începutul,
irosiri
ale eternului într-o căutare telurică de albastru
și rescriau acea eternitate care se îndoia de sensul prea exact al lucrurilor

Când fluidul topea umbra vie a formei
spirala unei falii desprinsă din flamboaiante gânduri,
arunca spre marea de iluzii
țărmul sacerdotal al unei ancore în căutarea apropierii de esență

Lemnul adus la malul apei de focul
ce pârjolea metalul tăierii de pământ
cioplea chipuri după asemănare unei ancestrale axiome scrisă la picior de axis mundi

Dintre stele cu mii de reîntoarceri pe altarul lutului modelat în suflet
ar fi vrut ca tu să mă simți ardere esențială
în cenușa focului tău

Să-ți ating întâia dumnezeire a numărului impar
cu facerea timpului ce se umple cu noi ca să ne întâlnească într-o altă curgere,
clepsidra clipei de destin.

—————————–

Mariana GRIGORE

13 aprilie 2019

Simon JACK: Versuri

Îngândurări

 

îngândurările mele sunt oglinzi paralele
ce se privesc cu ochii vitralilor mate,
peste ochii aceștia stau corbi albi
de nepăsare iernată în glugile
cerurilor ce s-au înecat
in sindrofii astrale,

hipnoză

pe patul de odihnă-n levitare inversă
își duc somnul saltimbanci
deghizați în temniceri,
sunt podeaua zăbrelelor fugii cu două
lacăte prinse la picior,
o îngândurare încă și mai mare
se face tavan deasupra unui colț fără
chenare,

și toți păianjenii din sufletul meu
pornesc în pelerinaj pe drumul din piatră
ce-mi arcuiește o coastă străină
ascunsă de-o mare strigare,
totul e pânză, totu-i fitil de-ngenuncheare
pe prăfuirea unui rug ce arde încă
mocnit, în hemostaze de lemn,
mirosind a carii de-ntrebare.

 

Sinusoidă

 

Oricât aș închina mâna stângă
la mâna dreaptă,
mâna dreaptă la cea stângă
aceeași aripă acelorași umeri înclinați
în raport cu talpa de sub umbra
pendulului uitat prin nepăsarea
gestului,
si un gând are o amiază
o seară are ochiul lui disperat închis
sub geană,
dimineața are rostul ei, îmbăierea aripei
în laptele prins al luminii
când umerii sunt de fapt doi gemeni
cu identități false,

fețele noastre,
a mea în stânga, a ta în dreapta
(sau poate invers! …)
același lut amestecat în țărână cu oase
de vânt,
măști înaintea infinitului ce în raport
cu inima noastră e o sinusoidă
rotundă la capete, pătrată în rând
cu umbra lui Dumnezeu
stând între unghiuri de ape!

————————–

Simon JACK

13 aprilie 2019

Dorel SCHOR: Scufița roșie (repovestită)

Cineva mi-a reproşat că scriu tot felul de poveşti aproape necunoscute, în timp ce chestii absolut celebre, cum ar fi basmul cu Scufiţa Roşie, le las mai la urmă. Ceea ce nu e adevărat. Eu am încercat să fac publică întâmplarea cu fetiţa asta simpatică şi cu lupul, dar am fost mereu întrerupt de diferite persoane.
   – A fost odată o fetiţă care se numea Scufiţa Roşie…, am început eu.
   – De ce, mă rog, roşie…? Înţeleg că nu aveai încotro pe vremea comuniştilor, a precizat un domn din Frontul Unităţii Naţionale. Dar acum avem culorile noastre patriotice. Unde sunt tradiţiile noastre milenare? Simbolurile noastre permanente? Nu s-a mai găsit o culoare locală adecvată pentru o fetiţă şi o scufiţă? Propun…
   – Bine, am acceptat. Într-o zi, mama fetiţei îi spune: „Ţi-am pregătit un coş cu bunătăţi ca să i-l duci bunicii”…Bunica locuia în partea cealaltă a unei păduri, după un deal, într-o căsuţă mică…
   – Halal, m-a apostrofat o doamnă din Organizaţia pentru Respectarea Vârstnicilor. Ce învaţă din fragedă copilărie cititorii acestei naraţiuni? Ce? Că locul unei bunici e cât mai departe de ginere sau de noră, dacă se poate într-un azil sau într-o căsuţă mică, prăpădită, cu igrasie, la dispoziţia bandiţilor, instalatorilor şi violatorilor. Şi un coş cu bunătăţi primea numai de sărbători, de ochii lumii…
   – Nu era nici o sărbătoare, am încercat cu timiditate să iau cuvântul. Era o zi obişnuită, o invitau pe bătrână la masă în fiecare săptămână, dar pentru că tocmai telefonase că nu se simte prea bine… Destul de frumos că nu o uitaseră şi i-au trimis…
   – Evident, i-au trimis… Ce puteau să-i trimită? strigă un domn plinuţ din mişcarea „Să mâncăm sănătos”? Brânzeturi cu lactoză,  carne procesată, mezeluri dubioase, cartofi prăjiţi, scrumbie sărată, ouă cu colesterol? Special ca să-i scurteze speranţa medie de viaţă!
    Nu m-am emoţionat prea tare şi am continuat povestea:
   – Cum mergea alene prin pădure, fetiţa începu să culeagă flori şi rămurele, făcu un buchet mare, risipi o parte pe cărare…
   – Stai! mi-a interzis o voce de stentor. Sau, mai bine zis, opreşte-o pe ea. Fetiţa asta este o adevărată nenorocire. Noi, cei de la Fondul de împădurire ne dăm sufletul şi alte eforturi pentru a crea o opinie de păstrare, de cruţare, de protejare a fiecărei frunze şi flori, a celui mai mic copăcel. Şi vii dumneata cu această poveste imposibilă şi ce le bagi în cap tinerelor elemente care sunt în creştere? Că e voie să rupi, să-ţi faci cheful risipind flori şi rămurele. E antimoral!
   – O.K., am oftat. Important este că la un moment dat a apărut lupul cel rău, s-a apropiat de blânda copilă şi a ademenit-o.
   – Eroare! a greseiat decisiv un tip cu părul vâlvoi. Ca reprezentant al Societăţii pentru protecţia animalelor, vă pot preciza la modul cel mai autorizat că nu lupul este rău, ci omul. Lupul atacă numai pentru a se hrăni, pe când omul ucide din plăcere, precum vânătorii, pescarii,  autorii de romane poliţiste şi măcelarii… Animalele nu ademenesc pe nimeni, în schimb se cunosc cazuri când oamenii, mă iertaţi, nu doresc să intru în amănunte din cauza minorior şi a doamnelor care au plecat…
   – Bine, am acceptat. Deci lupul cel cumsecade a luat-o pe scurtătură, şi-a schimbat vocea şi a cerut bunicii să-i deschidă uşa. „Intră, i-a spus bunica, nu e încuiat”…
   – Foarte greşit! Absolut neindicat! s-a pronunţat reprezentantul Poliţiei. Conform tuturor regulamentelor şi ordonanţelor în vigoare, uşa trebuie zăvorâtă. Verificarea se face prin vizor şi se apasă pe butonul de alarmă în cazul persoanelor neidentificate. Vă rugăm să vă risipiţi imediat, circulaţi pe dreapta, vedeţi-vă de trebă. Dumneata vii cu mine să declari în scris de unde ai scos povestea asta…
   Aşa că de aia am lipsit o vreme. Vă rog să mă scuzaţi…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 aprilie 2019