Din picături sunt toate
Din mişcarea gândurilor apar emoţiile,
plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,
răspunsurile te-aşteaptă,
iluzii sunt,
în urmă foşnesc gânduri, emoţii,
stări, ataşamente,
în vârtejul lor nu eşti tu,
în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.
Dacă a vedea înseamnă a crede,
oare, este şi adevărat?
În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,
intri înăuntru, în mister,
trezeşti focul
şi tot ce descoperi e golul.
Acel gol este El, Dumnezeu.
Acolo nu există timp, nu există formă,
la periferie se rotesc formele,
nu în centrul tău,
în cercul acela se-adună trecutul,
cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri,
în acel gol, doar nimicul.
De stai cu spatele la viitor,
privind, în urmă, vezi
cum se risipesc toate astea.
Tot ce există în exterior
sunt produse de minte,
chiar şi “iubirea” oamenilor.
Totul. Se întinde în trecut ( memorie)
sau în viitor ( fantezie),
niciodată în prezent.
Natura minţii
nu poate sta în acest timp.
Viaţa este doar prezent. O infinitate
de momente prezente
ce-n realitate sunt doar Unul,
Totul-în-acelaşi-timp.
Un singur, identic, moment.
Simţind, nu gândind,
nu încetinind mintea,
simţind
sau a fi prezenţă în Acum.
Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,
doar acea fiinţă există, nu formele din jur,
iluziile apar, dispar, mor, renasc,
o scară ce duce la infinit.
Universul este în noi.
Acel acum este mereu neschimbat,
identic nimic, de necuprins.
Doar aceea este iubirea.
Compasiunea
şi bucuria ei curgătoare
va lumina întreg templul tău.
Las-o să strălucească
în centrul fiinţei tale!
Dumnezeu se ascunde în tot
şi lasă iluzia că formele ar exista.
Când înţelegi asta nu poţi
să nu râzi. Pare absurd.
A-L cunoaşte nu este să ajungi
la un drum, un vârf, un ţel,
ci o renunţare
la a te identifica cu forma.
Un văl se ridică, trepte spre lumină,
văl după văl se ridică,
acel nimic este identic
în tot ce există,
în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,
intrând în El se intră în Tot.
Atâta pace, atâta iubire
şi-atâta bucurie la un loc!
Cine e celălalt? De eu intru acum
şi o faci şi tu, cine suntem?
Nu suntem noi, ci El,
suntem Unul, uniţi cu El,
suntem aceiaşi, parte din întreg,
eu, tu, co-creatorul
propriei vieţi,
o singură fiinţă măreaţă, eternă,
în mişcare şi-n înţelegere.
Din picături sunt toate…
Pentru o vreme, totul e o consolă
Totul este atingerea clipei,
curcubeu arcuit de culoare,
efemerul se transformă-n veşnicie.
Când calde, când reci,
când cântece, când mute,
când vesele, când triste,
rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului.
Avem nevoie de noi, ne căutăm
şi ne găsim în cei ce ne simt,
renunţi la tine
pentru a te regăsi în mine.
Acolo mă vei afla!
Când te vezi nu mai poţi pleca,
aşa cum răspunde apa la faţă,
aşa răspunde
inima inimii celuilalt,
ai nevoie de cineva
care vede bine,
fiind atât de aproape.
Frumos dar nepreţuit,
atinge-i inima
şi vine cu tine oriunde!
În orice zid poate creşte o floare
prin crăpăturile formate,
sărutul luminii prinde viaţă.
Aşezată-n palma ta,
sunt dincolo de tine,
şi totuşi, trăiesc înlăuntrul tău,
în tine mă pierd şi m-adun,
trestie-femeie din infinit întregită
– zăpadă în flăcări -,
o forţă ne frământă,
ne ţine legaţi, unindu-ne,
ne-aşază pe scara cerului,
ducând cu noi mesajul îngerilor.
Ca-ntr-oglindă, poveştile sunt scrise
în licăriri de stele.
Mereu ai avut senzaţia
că undeva te risipeşti în tine,
căutai oglinda
să vezi pe unde-ai rămas,
rămăşi goi, ca la-nceputuri,
mi-ai simţit adâncimile
– izvor îmblânzit de pietre,
de dor, de durere şi şoapte -,
greutatea pune-n mişcare
un univers lăuntric,
un vânt ce poate s-adie,
dar poate să mute şi munţii.
Lasă iubirea să curgă
acolo unde este nevoie,
se va-ntoarce la tine,
nu ştii de ce şi pentru ce,
sunt visul tău, e-acolo mereu,
trăieşte-l şi iubeşte-te,
în tine suntem ascunşi,
în toate suntem!
Pentru o vreme, totul este o consolă
şi tot noi rămânem apoi.
Strigătul
În cădere,
cu braţele întinse
spre cerul liber, în flăcări,
un copac
îşi strigă departe,
puternic, sfâşietor, durerea.
Întins, galben, abandonat
– erou căzut
privind la stele -,
trupul spectral
a cedat
roua lacrimilor
şi-o îmbrăţişare
acestui pământ tăcut.
În zori,
printre frunzele verzi,
mugurii cântă renaşterea.
În urma noastră
Adânc, în lumina lunii
şi-a ceţii curgătoare-n valuri,
un gând legănat persistă,
invadând strălucirea amintirilor
din oglinzile de-argint.
Peste ţărmurile mării,
ecoul cântecului lunecă
interludii romantice ale dansului,
lumină aurie în priviri,
spirală de zâmbet,
tresărire rămasă, urme de paşi
şi fiecare clipă-i de vis,
noi constelaţii
fără bariere în inimile noastre.
Durerea cercului
îşi caută lumina rotundă,
blocată în lupta
născută din dragoste şi pasiune.
Într-o mare de suspine,
rochia mea neagră ca noaptea
te bântuie din nou,
corabie plutind hieratic
dincolo de orizont,
în căutarea unui port
unde să-şi ancoreze sufletul.
Prin inflexiunile vântului,
sunetul dorului tău
a pătruns aici,
uimitor precum misterul
căutării braţelor tale
prin mare
şi-atingerii mâinilor noastre.
În urma noastră încă vibrează
dansul cântecului, viaţa.
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Lumină-n veşnicie (poeme)” →
Sâmbăta trecută am fost invitaţi la prânz de nişte prieteni. Au mai fost câteva familii pe care nu le cunoşteam, oameni foarte simpatici de altfel, aproape toţi ardeleni. Eu despre ardeleni nu ştiu prea multe, exceptând câteva anecdote nostime pe care nu am avut însă curajul să le povestesc. Dar nici nu a fost cazul pentru că gazda, o gospodină de excepţie, aducea fel după fel, numai delicatese gastronomice. Până când a servit o tocăniţă de ciuperci.
Într-o noapte ploioasă și bătuți de un vânt rece și pătrunzător, plutonierul Făcăleț împreună cu sergentul Țăcălie stau oblojiți sub o streașină unde încearcă în zadar ca să se adăpostească de stropii de ploaie reci care i-au pătruns până în măduva oaselor. În cele din urmă, Făcăleț care are o fire mai bătăioasă și mai voluntară își ia inima în dinți și răbufnește:
DE ZIUA TA
Plopii