Fiecare suflet are răstignirea lui pe soartă, și povara parcă doare când tăcerile vorbesc… Ni-s tristețile legate sus în cer, sub albă poartă, însă lacrima deschide rostul lor în nefiresc…
Cui să ceri să plângă roua peste temerile tale, dacă vorba nu-i decât…altă umbră-n calea ta? Cauți Nordul, rătăcind printre scorburile goale, ale inimilor care hotărăsc a judeca…
Pruncii și-au uitat părinții într-un jalnic amanet, se împiedică de doaga vârstei ce le e amprentă… În azil, pe bolți cărunte, scriu cu lacrimi alt decret, condamnați la neputințe și-o tăcere permanentă…
Rouă maci-singurătate peste cuiburi părăsite, frânt e zborul unor aripi, veșnicia-i doar o clipă… Luăm pietre-n dinți de lapte, și-aruncăm în om cuvinte, nepăsarea ne e artă…și de noi facem risipă.
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)
Foto: Lucian Dobârtă