Adina POPESCU: Scrisori din Țara de Mătase (4)

FASCINANT AR FI

 

Fascinant ar fi să nu știu ce va fi mâine, aș vrea să ascult divină chitară în Mexic zburând, s-o ascult și ,, Casablanca ,, pe ochi picurând,

Samuel s-o ascundă în umbră, duh de lilith,

Să nu știu că exiști curcubeu aruncat, culori  în derivă ,amurg peste  sufletul meu

Omenirea, frumoasă și tânără, cântă ,,je t `anime,, Lara  Fabian plânge, mie îmi umblă  macii prin sânge, și nu , n-aș vrea să te mai știu, perlă suavă prinsă în  pânza sufletului meu!

Ce viață e-n miezul de floare

Aș scrie pe toate zidurile ,nu împușcați trandafiri, în vreme de soare, chiar de sunt ciori

Și pe aripile lor sunt zâmbete ascunse în negre culori!

 

E ATÂTA LINIȘTE

 

E atâta liniște încât culorile fluide  își regăsesc un vad în absolut, de ce cred eu că pod îți sunt de flori

Și trupul meu, trup de lumină, o ramură-nflorită  pe pământ, copac din rai cu lemnul sfânt

De-mi este inima  fărâmă!

Nu  te-am cerut dar fiecare fir de iarbă îmi este atât de cunoscut pe-aici de ai trecut,

Nu simți un strai de-azur prea strâmt cum nu te lasă să respiri când mâna mea vrea să-ți atingă un bob  de  rouă suspin, clopot în vânt în care mă-nvelești și cânt,

Ce legământ!

Nu vezi cum  râul stă în loc  să-ți simtă mirosul   de sulfină

De ce-mi zâmbești nostalgic plutind peste lumină?

Nu poți să fii mereu ce vei să fii , îndrăgostit de macii frânți sub soare, sub sărutări de fluturi    când rătăcești prin câmpuri să-ți rupi și din răchite scuturi ,nici nu te strig,

Amară salcie te înconjoară,

Și raiului zăvor să-i pun la stele, când visezi

Ci doar cu flori pelin să-ți ningă adevărat  să-mi fii și nu de-argint!

O! Și  dacă-Ți spun cât mi-e de frică…

———————————-

Adina POPESCU

26 martie 2019

Dorel SCHOR: Ședința locatarilor (schiță)

Ieri, cam spre seară a avut loc şedinţa locatarilor din blocul nostru pentru alegerea noului comitet. Noul comitet ales în unanimitate era exact vechiul comitet, de care noi ne-am declarat foarte mulţumiţi, mai ales de preşedintele Boris Israelovici Glazpapier. L-am felicitat călduros şi nu am contenit cu laude la adresa lui, până ce măgulit, Boris a scos o sticlă cu vodcă şi nişte biscuiţi, pe care îi pregătise pentru orice eventualitate.

– Dragi vecini, a spus Boris, vă mulţumesc pentru încredere, dar trebuie să ştiţi că funcţia de preşedinte de bloc este un fleac pentru mine. Unora dintre voi le-am povestit că am fost preşedinte de sindicat la o fabrică de textile cu vreo două mii de muncitoare în trei schimburi. Aveam biroul meu, câţiva subalterni şi era destul să dau un telefon la forurile de conducere şi se rezolva orice problemă. Ăsta eram eu!

– Da, a intervenit dentistul Kleinergrois, alte timpuri, alte condiţii. Eu, pe vremuri lucram la un spital universitar, eram şef de clinică, mi se spunea dom’ profesor şi plecam la congrese ştinţifice internaţionale, ba la Viena, ba la Barcelona, o dată am fost şi la Los Angeles cu escală la Madrid… Iar lucrările ştiinţifice mai importante le publicam în Anale.

– La Madrid eu aveam o legătură, spuse firavul domn Ghezuntertoit. Pe vremea acea eram director la Vinexport şi aprobam sau nu absolut toate partidele de vin care plecau în străinătate. Vă închipuiţi că toată lumea vroia să fie în relaţii bune cu mine, chiar şi primarul, directorul filarmonicii sau şeful de la spitalul de urgenţe.

– Noi, la Cernăuţi, declară doamna Gurnişt, eram în relaţii de prietenie cu conducerea. Nu are importanţă cu care conducere, nu e cazul să vă explic. Soţul meu era responzabilul unui mare depozit de cherestea şi de cherestea aveau nevoie toţi oamenii importanţi din regiune. Şi cum o mână spală pe alta, noi eram foarte spălaţi, mai ales că toţi apreciau faptul că Leopold nu vorbeşte în plus.

– Tot aşa eram apreciat şi eu, intră în discuţie domnul Biton. Este adevărat că acum am o tarabă în piaţă şi, slavă domnului câştig binişor, dar înainte jumătate din şukul celebru de la Marakeş era al meu, cu zazavaturi, condimente, fructe şi tot ce îţi doreşti, chiar şi susan găseai la mine, falafel şi burecas cu cartofi prăjiţi. Eram negustor mare, mare domnilor!

Numai prietenul meu Menaşe stă într-un colţ şi nu spune nimic. Bea din când în când un păhărel de vodcă, mângâie grijuliu un căţel pe care vrea să-l dea copiilor lui Eli Iliescu şi ascultă zâmbind. Şi numai când Boris Israelovici îl întreabă direct dacă nu are nimic de spus, spune:

– Eu ca eu, dar vedeţi căţelul ăsta micuţ şi slăbănog ?! Nu că vreau să mă laud, dar înainte, eh înainte, era ditamai dobermanul…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

26 martie 2019

Mariana POPAN: Jurnal de suflet

Sunt suflet adunat pe-o floare,
Din zori cu apă mă stropesc,
Cu razele de soare dau viață
Familiei pe care o iubesc.

 

Sunt sufletul căuș în mine,
Un pescăruș zburând printe copaci.
Zorit de clipele neobositei vremi,
Alerg, alerg, cu suflețele-mi dragi.

 

Sunt sufletul cu cer senin-răsare,
Spre care, printre pomii înfloriți,
Alerg și nu știu în ce zare
Mă voi opri, căci timpii-s infiniți.

Sunt sufletul zburând prin aer,
Cu mii de păsărele mă-ntâlnesc,
Ne salutăm și-apoi zburăm în stoluri,
Spre-naltul nesfârșit ceresc.

Sunt suflet feonizat de-arome
De flori, împodobind natura.
Privesc în jos și nu mă satur timpii
S-admir pădurea, înverzind armura.

Sunt suflet înâlțat în ceruri,
Văzduhul îl străbat în lung și-n lat,
Prin zboru-mi, parcă e un vis feeric,
De-acolo sus, nicicând n-aș vrea să scap.

Sunt sufletul ce poate să mai creadă
Ca dacă ieri poate a fost nebun,
Azi va uimi o lume-ntreagă
Cu multe gesturi cugetate, rău sau bun.

Sunt sufletul privind în apa mării,
Oglinda clară a sufletului meu,
Revăd în ea sute de sentimente
Ușoare și plăcute, ori un sac de stâncă greu.

Sunt suflet încărcat de sentimente,
Plăcute sau amare, după sens,
Sunt retrăiri și retrăiri în vreme,
Mai îndulcite, în miere sau condens….

Sunt sentimentele în sufletu-mi pereche
Un rege pregătit de bal,
Nu știe că pe drum caleașca-i
După ploaie, ar putea aluneca la mal.

Sunt sentimentele de bucurie
Ce –ndrumă sufletul armonios
Pe aripa de pescăruș în feeria
Oceanului, cu chipul cerului frumos.

Sunt sentimentele de încântare
Ce luminează cu soarele căsuța mea
E sufleul chip dalb de floare
Cu forma inimii, un ciob micuț de stea.

Sunt sentimentele trăite cu plăcere,
Zburând prin congruente zări,
Intersectând cu vântu-n adiere,
Și care reunește feerii în mări.

Sunt sentimentele plăcute, prea plăcute,
Un zâmbet pe buze-mi el dictează;
Plăcere nesfârșită este clipa
Care se scurge printre fire ca pe-o rază.

Sunt sentimentele frumoase, rătăcite
Prin sufletul, o sferă de cristal,
Ce-n uraganul vieții istovite,
Se zguduie de stânc-accidental.

Sunt sentimentele surprizei nedorite,
De un oftat adânc întâmpinat,
Ce mă afundă în adâncuri pe fotoliu,
Îmi taie aripi, mă izbesc, însă eu tac.

Sunt sentimentele de jale și durere
Tristeți ce mă ucid încet, încet,
Dar raza soarelui cu fir de aur
Din trecătoare jale mă-nvie în prezent.

Sunt sentimentele de disperare
Până ce soarele va reveni,
Un amalgan de uragane-asurzitoare,
Ce răscolesc pământul într-o zi.

Sunt sentimentele un fulger de blesteme,
Cu vocea lor te ard în bătătură.
Ar vrea să te înjure, în iaduri să te cheme,
Să-ți coase buzele suave de la gură.

Sunt sentimentele furtuni îngrozitoare,
Distrugătoare de natură,
Dar marea cu a cerului chemare
Le –adună în adâncuri de frântură.

Sunt sentimente ce răsar din fapte,
Cu mâinile pe suflet adunate,
Sunt mâinile tale sentimente,
Renasc prin mângâieri, suave șoapte.

 

Copilăria din amintire…

 

Privesc pe străzile pustii,
Unde cândva zburdam zglobii…
Eram copii între copii…
Ce amintiri, ce bucurii…

Din aerul azurului,
Ce-n ochii lui atunci priveam,
Zburdam cu raza soarelui,
Semne pe cer îi desenam….

Şi animalele-n păduri,
Ca falnici zmei şi feți frumoși;
Noi ne liptam voinici prin crânguri,
Ei ne-admirau prin brazi pletoși…

Prin munții ce-i cutreieram
Neobosiți, veseli, zglobii,
În taină mare așteptam
Nespuse alte bucurii…..

Sunt ce gândeam, plăngeam, zămbeam,
Precum un soare după ploi.
Când alergam nu oboseam,
Între copacii din zăvoi.

Cu mândre flori cununi făceam
Sub cerul păcii, liniștit.
Și cu nesaț noi ascultam
Cântând frumosul cri vrăjit.

A fost… frumos, … a fost un vis ;
Mărețul rai de bucurii….
A fost un timp… Acum s-a stins…
Ca macii roșii din câmpii.

… Eternă viață-ntr-altă viață,
Trăiesc și azi în amintire,
Mă-ndeamnă toți. îmi dau povață…
Dar EU, rămân ce-am fost în fire…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

25 martie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Flori de măr pe Trup de Cruce

Flori de măr pe Trup de Cruce

 

Flori de măr pe Trup de Cruce
Peste umeri arşi de soare.
Roze peste frunte duce,
Pică Sânge şi sudoare.

Coroniţă-n spini croită
Pentru necinstita ură,
Viaţa-n chinuri e trăită
Pentu Cel ce-n veci ne fură.

Toata patima din fire
Şi durerile din noapte,
Dăruind numai Iubire
Cu Vin dulce, Pite coapte…

Unde lucrul pus pe grabă
Nu-şi găseşte rod în veci,
Unde tu nu-ţi cauţi treabă
Cum vrei lucrul să-ţi începi?!

Cum poţi crede că din vorbe
Spui că eşti Fiu de Pământ?!
Eşti doar blidul plin de ciorbe…
Nu eşti Vinul din Cuvânt!

Nu poti cere zori cu Soare,
Nici măcar un Răsărit,
Esti adâncul dintr-o mare
Sau un câine adormit.

Toate-s puse pentru tine
Intre ani şi ani de viaţă
Şi-l alegi pe cel ce-ţi vine
Doar trăgând un cap de aţă

Care se deşiră-n clipă
Ca un vis ce l-ai dormit,
Pierzi doar zile de risipă
Pe un timp ce-i doar un mit…

O poveste fără Taină,
Tristă slova-n părţi de Cruci,
Grea îţi e durerea haină…
Si mai greu când tu te duci.

Lasi pământului o pâine
Dintr-un trup ce-ngraşă huma,
Însă nu laşi pentru Mâine
Nici macăr să-ţi plângă muma…

Toată Facerea ta bună
Şi tot sânul plin cu fiere,
Ai fost, pentru lume, ciumă
Cand puteai ca să fii miere!
………………………….

Flori de măr pe Trup de Cruce,
Bate vânt pe la răscruce!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

25 martie 2019

Lilia MANOLE: Căsuța mea cea cu povești

Căsuța mea cea cu povești,
Departe ești de mine,
Mă dor mereu ochii cerești,
Că nu pot fi cu tine.

Acum, dacă mă vezi, că scriu,
Și ție, aș vrea să-ți dau
Cerneala anului pustiu,
Ce-ntroienit mi-l beau.

Atâția ani secați de dor
S-au scurs în tine, frate,
Sătucul meu, sătuc de zbor,
De ce ești prea departe?

Te-am moștenit, să mă auzi,
Când fi-voi prea bătrână,
Ducând pe umeri pașii surzi
Și scara -nspre fântână.

Te-am moștenit, să mă –nțelegi,
Sã nu mã tot încerci,
Că ți-a plăcut să mă alegi,
Să –ți fiu poet în veci…

Sătucul meu, cu căi abrupte,
Și cu o seamă de vâlcele,
Cu multe vii, tăiate, rupte,
Și –o parte a vieții mele.

Copilărind la tine, atunci,
De-un veac nu te găsesc,
Acum și –n timpul, când te duci-
Spre mine, înțelepțesc.

Tu- mă aștepți îngăduit,
Să mă așezi la masă,
Să-mi pui picioarele-n pământ,
Să intru-n a ta casă.

Căci am zburat, și-i prea destul,
De dincolo de mine,
Sătucul meu, tu ești mai bun,
Dacă –nfloresc cu tine.

Și cât cu flori vom veșnici,
Și cât ne –om da binețe,
Să știi, că ești, oriunde-oi fi,
Popas la bătrânețe…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

25 martie 2019

Elena VOLCINSCHI: O rază, care doare…

O RAZA, CARE DOARE…

 

Pe-o pătură de frunze, ce zac demult uscate,
Calc pașii unui dor de prea mult timp plecat.
Am obosit mințind, ș’-am prea multe păcate
Aș vrea alte tentații lipsite de păcat…

Mândria-mi joacă feste, în liniștea ciudată
Vreau doruri ce-am uitat din vechile trăiri.
Orgoliul doar e forța aptă să mă abată,
Să nu cad în ispite, deși, vreau noi iubiri.

Mă mângâie neștirea în rătăciri de noapte,
În patul alb ca neaua seducătoarea clipă,
Ca un surâs șăgalnic discret ieșind din șoapte,
Undind adorarea dorul-durut își țipă…

Mă lasă-nțelepciune să mă ascult pe mine,
Măcar pentru o clipă mă ia din rătăcire
Învăluie-mă în liniști, așa cum știi mai bine
Să simt că și-n amurg pot retrezi simțirea…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpurim, 2019)

 

Nicoleta GORDON: Poesis

EXPERIENTIA DOCET

 

Încolonăm soldați în sticle mate,

Când generalii oștilor de frunze,

Mai cred în Dumnezeu și în dreptate,

Dar mor cu necuvintele pe buze.

 

Secătuim de vlagă rădăcina,

Cenușa poartă clopot prin noroaie,

Și ne mirăm, apoi, că și tulpina

Sub sternul lașității, se îndoaie.

 

Obedienți, lăsăm furtuni de zahăr,

Să-mprăștie în fals și promisiuni,

Prin miezul stacojiu al unui nufăr…

Aripa smulsă deltei, plâns de Luni.

 

Coloana-și plânge, tristă, infinitul,

La capăt de vertebre fracturate,

Călugării nu se mai roagă-n schitul

În care crucile erau nevinovate.

 

Încercuim doar nopți în calendare,

În suflete primăvărim doar ierni.

Plâng Evele în rosturi lapidare

Se pierd Adami în sâmburii materni…

 

ÎNTÂIUL DAR

 

Mi te-a adus ninsoarea într-o iarnă, cu fulgii ei, copii de-un anotimp,

Un mugure ce-abia-l țineam în palmă, lăstar lăsat de zeii din Olimp.

Tocmai când Luna își chemase raza, și-a Soarelui lumină cobora,

Cerut-au cerului să-ți fie paza, și mie să rămân aripa ta.

 

Un înger ți-a pus ochilor culoare din blândul nopților din galaxii,

Și macii în obraji a lor culoare, în plete scorțișoare arămii…

Tu, pâine aburindă-n colț de suflet, dospită din iubirea-a două stele,

Pe portativul clipei primul sunet, prima silabă plânsă-a vieții mele…

 

Trecut-au ca un vis de albe șoapte, vreo câțiva ani și tot atâtea ierni,

Încă mai simt mirosul tău de lapte, mi-e dor cu fruntea ta să îmi așterni

Pe tâmple, anotimpurile toate, și-n suflet nesfârșită primăvară,

Să-mprăștii toate frunzele uscate, la poarta inimii să-mi lași o scară…

 

Să nu te rătăcești prin labirinturi, cu roua bunătății să te ștergi,

De Iuda și iubirea sa de-arginturi să te ferești, mândrii să nu culegi!

Să nu te-ndoaie brațele furtunii, cu adevăr să scrii, copilul meu,

Ispită de-ți vor fi prin glasuri unii, să-ți amintești de cer și Dumnezeu!

 

Plecând genunchii-n rostul rugăciunii, îi mulțumesc că mamă îți sunt eu!

 

INECHITABIL

 

Un rest de priviri, mătuindu-și cristalul

În cioburi de iriși luați cu-mprumut,

Înnoadă la capăt de arșiță…valul

Izbit de speranțe, de iarbă și lut.

 

Regretu-i doar rană prin riduri adânci

De scoarță cuprinsă-ntre greu de coperți…

Când sângeră lacrimi din miezuri de stânci,

Ți-e sete de OAMENI și-nveți să te ierți.

 

Anostă e umbra ce calcă azi șchiop

Pe marginea strâmbă a drumului drept…

Mai sunt prizonieri, reținuți fără scop

În gol de trofee ce-și poartă la piept.

 

Lăuze bolnave țin alți prunci la sâni,

Din plin de orgolii ‘nfiați deunăzi.

Minciuna și falsul…noi slugi, ei stăpâni,

Biserica-și vinde lumina pe străzi.

 

Continue reading „Nicoleta GORDON: Poesis”

Ella IAKAB: Nu-mi vând tristețea

NU-MI VÂND EU TRISTEȚEA

Nu-mi vând eu tristețea, că-i singura care,
Mă rupe și-mi coase pe înalt răzvrătiri
E prima ce-nvie din valul de mare
Sau cruci ce zidesc din tăceri mănăstiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să cadă
Pe mine tot cerul perturbat de nesfinți…
Să am frumusețea îngropată-n zăpadă
Cu depresii pe urme și dor de părinți.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să-mi plece
Din piept adevărul cu tot ce mi-ai fost
Să-mi fie rugile, blesteme aztece
Și Iisus să-mi conjuge realități cu anost.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să ard
În mine Lumina și-n lipsa ei să adorm
Pe un petic de moarte sau nor de hazard
Și prezentul să-mi aibă la nas Chloroform.

Nu-mi vând eu tristețea, nu-i puls de urgie
Nu-mi este o zeghe, nu-mi este jugană…
Nu ea îmi perindă menirea-n orgie
De lacrimi sfințite din pleoapa de Ană.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să plângă
Profetice surse cu-ale noastre trăiri…
Iubirea să-și poarte minciuna la dungă
În drumul spre grota cu albastre simțiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine să iasă
Din mine esența de a-ți fi apogeu
Mai bine să stau cu demența la masă
Și pe Belzebuth să-l cred a fi Dumnezeu.

Nu-mi vând eu tristețea, nu ridic vreun altar
Unor alte pretexte de-a gusta împliniri
Mi-e de-ajuns lipsa ta devenită calvar
Să mă-nvețe-a vedea… provizoare iubiri.

Nu-mi vând eu tristețea, mai bine îmi vând
Într-o piață cu gloabe al șaptelea zbor…
Ne-ntâmplați pân’ la opt, am rămas ca și când
Ai dat șpagă uitării să nu simți că te dor.

——————————

Ella IAKAB

26 martie 2019

Foto: internet

Irina ALEXANDRESCU: Poeme

Liane smulse

 

O zaream cu cozi de fată întorcând în carte – o filă
Între vârsta cu botine și durerea de sub bolți
Nu mă amăgeam vreodată că ar mai fi fost copilă
O iubeam fără cuvinte și mi-o dezveleam în nopți…

Chipul alb sub părul negru și – l apropia de soare,
Ochii și – i ținea sub pleoape cu o geană de durere
Mâinile se strângeau ruga, străvezii în aer, boare…
Nu știam ce înger poarta-i, rânduielii în cădere!

Câte – o zi pe săptămână se impodobea cu flori
Și din trupul alb și negru, curcubeie punea – n zâmbet
Sub cea mască viorie, ochii – i străluceau doi sori
Și avea o proză – n versuri pe sub talpa fără umblet.

Așteptam bolnav de friguri să zăresc atunci bărbatul
Ce trezește dintr-o moarte, o năluca de femeie…
Și – am mirat cu mine ochii, pași voioși de baietandru..
Ea și – l ridică în brațe și – i sorbea lumini – crâmpeie!

E adusul ei pe lume, am gândit, dar fără zâmbet ,
O durere ascuțită îmi intrase printre oase..
Poezie fără proză îmi părea tot pasu – i umblet
Și ghiceam cascade – n plânset sub tavanul unei case.

Îmi părea o altă ființă ce umplea în palme mici
Clopoței de râs năvalnic dintr-un plâns șoptit de soartă,
Roze și garoafe albe o stafie între frici
Căci Mirona, ea, năluca, zăcea în sicriu, o moartă!

Care Dumnezeu, ce înger cu aripile murdare
Fură viața unei mame și o frânge sub o cruce?
Peste moaștele dorite, azi se scaldă o duhoare
Și mi-s mâinile căzute și din ochi îmi curge sânge!

Noi netotii de iubire care jucăm viața – n zaruri,
Aruncăm cu pietre surde în durerea unui om…
Tu, Mirona cu codite, ai primit pumnale – daruri
Și ocari de precupete din Sahara unui pom…

Plânge într – un colț de lume sub tăcere, un copil
Care ține în mânuțe poza unei mame duse,
Între viata lui duruta, curge lacrima tiptil
Și speranțele micuțe sunt acum liane smulse!

 

Așa se ajunge pe lună, domnilor !!!

 

încerc de câteva zile să adun oameni,
să-i văd cu palmele una lângă alta, deschise ,
să facă o punte de trecere de la un urlet la altul…
părinții nu-și pot abandona copiii, copiii nu știu ce-i urletul greu
…dar bătrânii
vin! unul câte unul…
stau la coadă
unul câte unul….
vor o cartelă pentru acest urlet ,
vor să știe că se aude!
am chemat toate televiziunile ,
se transmit știri în lume !
ospiciile sunt cele mai voluntare…
aici urletul zace de mult timp
în cămăși albe…
le-au pus papioane de sânge la spate
și râsul isteric
în eprubete…
orfelinatele…
prezente ! fără mame de doi lei,
doar copii
cu hrană puțină, păpuși de ghips
și biscuiți vechi,
râncezi !
ei vin cu pumnii închiși
în ei.
Îi conving să-i desfacă…pentru pod ?!
„NU! noi nu avem palme decât pentru nuiele,
noi ne spălăm cu pumnii strânși
și cu ei la ochi
dormim coșmaruri…”
un grup de clovni îmi atrage atenția.
și-au pus mânuşi albe
ca pentru o ceremonie
și doar jumătate de față este pictată,
cealaltă plânge fără fișa postului ,
plânge că așa plânge
ca la toate spectacolele …ca după toate spectacolele…
zeci, sute, mii de femei cu buze cusute,
cu mâinile îndoite a cruce
au ochii măcelăriți sub palme nedeschise.
își arată podul…
podul cu linia vieții lor
chinuite ,
podul pentru alt pod!
Azi chem la mine toți oamenii
care urlă durerea în ei…
Pentru un pod de palme
deschise…îl ridic…
nu veți mai lansa rachete!
Aşa se ajunge pe lună, domnilor!!!
Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Poeme”

Elena TUDOSA: Poeme de dor

De ce nu-mi vii?

 

Mai stau și-acum cu gândul dus,
Privind la bolta îmbrăcată-n stele mii,
Parca aștept un semn sau un răspuns,
Și – n sine mă intreb:de ce nu-mi vii?

 

Văd cum s-a desprins din carul mare-o stea,
Și a căzut frângăndu – se în cioburi mii,
Privirea-i pironita acolo, sus spre ea,
Sunt tristă și mă -ntreb uimita:de ce nu-mi vii?

Luna în noaptea oarbă, încearcă să se-ascundă,
Dup-o perdea țesuta din nourii cenușii,
Întreb, cuget, dar nimeni nu e să imi răspundă,
Când eu nedumerita intreb:de ce nu-mi vii?

Cad stele rând, pe rând, în cioburi mii se sparg,
Se-aud cum urlă-n colț de lună înfometați lupii,
Unde ești steaua mea, tu îngerul meu drag,
Taci și nu imi răspunzi :de ce, de ce nu-mi vii?

Mută e noaptea asta și cerul parcă plânge,
Cum stelele se sparg(sting) când se ivesc zorii,
Ca de-un pumnal înfipt simt rana ce îmi frânge
Inima, când privesc ceru-ntreband:de ce, de ce nu-mi vii!?!

 

Dor,

 

Gândul curat rătăcește,
Cauta disperat amăgiri,
In sufletul meu atât mai trăiește,
Speranța mult doritei noastre întîlniri.

Timpul ce trece apasă
Peste ființa mea, tot mai amarnic,
Dorul de voi și de casă,
Inima-mi face ,să bată năvalnic.

Ochii ce-au plâns parc’au secat,
Așa cum seacă o mare involburata,
Atâta tristețe și dor în mine am adunat,
Căci nu cred că voi mai surâde vreodată.

Mă -nchin și mă rog,atât mai pot eu,
Să fiți sănătoși ,de bine să aveți parte,
Singură, doar cu ajutor de la bunul Dumnezeu,
Încerc să răzbat în pustia străinătate!

Continue reading „Elena TUDOSA: Poeme de dor”