Paul LEIBOVICI: La stâna lui nea Ion

Am pornit-o la drum de cu zori când șoseaua e mai liberă, aerul mai proaspăt și razele soarelui încep să se încălzească.

Satele Cozla și culmea Pleșului, ce se află la poalele a două culmi muntoase, din m-ții Bistriței, nu le-am cunoscut nici când. Prin aceste meleaguri trăiește o comunitate de oameni-oieri din tată în fiu,care respectă cu strictețe obiceiurile, tradițiile transmise din generație în generație. Stelian îmi povestise de boțurile de brânză ținute la păstrare în butoaie, de pastrama rumenită în fum de brad sau de înghițiturile de țuică care se scurg lin pe culoarele interioare și fac minuni sus unde se găsește spiritul .

Tot umblând ba pe cărări pietruite, ba pe străzi neasfaltate, am ajuns drept când se simțea parfumul de pâine coaptă, de-abia scoasă din cuptor și care te îmbia la o gustare. Cu toată vâltoarea de omenire care umplea drumul care ducea spre mijlocul așezării, am dat peste Ion a lui Leana roșcata, cioban din tată-n fiu. Omul nostru, cunoștință veche a lui Stelian, atrase atenția prin ceaunul de mămăligă ce bolborosea molcom și în care bădița Ion amesteca încetișor, încetișor cu făcălețul firicelele acelea ca steluțele de un galben-auriu care se transformau sub ochii noștri în mici buburuze. Lângă bădița s-au strâns grămadă de omenire, veniți din toate ulicioarele din jur, ș-acum urmăreau cu ochii ca cepele, mișcările încete ale mâinilor lui nea Ion. Stelian se tot băga, despărțind rândurile și trăgând după el pe orășanul a cărui privire ar fi vrut să imortalizeze, ca într-un foto, tot și pe toți cei adunați în jurul lui nea Ion a lui Leana roșcata. Se făcea, tocmai când eram la un pas de focul aproape domolit, mămăliga din ceaun din care se ridicau valuri de mirosuri îmbietoare ale brânzei de burduf în coajă de brad. Badea Ion ridică privirea spre noi cei care-l înconjuram, scoțând de sub mustața care-i acoperea și partea de jos a bărbiei, un zâmbet. Privirile noastre întrebătoare au găsit răspunsul în mișcările palmelor sale care, cu dibăcie pregătea porțile de bulz, spre satisfacția celor mulți cărora le curgeau balele și dădeau semne de nerăbdare.

-Uite frate-miu, bulz ca la stână!. Stelian îmi șopti: doar pe aici poți mânca astfel de bunătăți! Fiecare din cei ,,cască-gură,, din apropiere au primit câte un boț de mămăligă aburindă. Stelian desfăcu boțul cu îndemânare, iar eu, cu toate că degetele de orășan, mă frigeau, l-am desfăcut mai pe-alene.

Minunea se arătă în sclipitul privirii, care deslușea brânza care începuse să se topească. Stelian se aplecă și-i îmbrățișă corpul acoperit cu o bundiță. Era lucru de mână. Se putea mândri nea Ion, căci mâinile harnice, pricepute ale Ninei, nevastă-sa crease această tradițională și în același timp frumoasă lucrătură, a artistei .

Viața de oier a lui badea Ion o cunoșteau Stelian, precum și unii din cei din jur care ajunseră la târg încă din zori zilei. Gospodarul avea cam 500 de oi mari și câteva sute de cârlani. Oile mai erau pe vârful dealului, la vreo câteva sute de metri de gospodărie. Doru, băiatul ăl mai mic de vârstă dintre cei trei și Jenica, fata care-și câștigase faima prin țesăturile ei, era cel care de abia pe la începutul lui septembrie cobora cireada de oi acasă. Era pentru prima dată, când taică-său, badea Ion, îi încredințase cireada. Așa era tradiția. La împlinirea celor 12 anișori, băiatului –cel mai tânăr din familie, i se încredința cireada. Doru-era mîndru! Taică-său privea zi de zi spre vârful dealului. Iar mamei Nina, i se uscau lacrimile pe vremea ploilor, de grija ,,copilului!!

-Moștenesc oieritul din moși-strămoși și băieții o să mă moștenească.

Cu toate că specialiștii în prepararea brânzeturilor au început să dispară, nea Ion mai are succes. Marele secret constă în pășune.

Cei din jurul gospodarului erau numai urechi, ascultându-i vorbele povestirii. Curgeau lin ca apa pârâului care trecea prin mijlocul localității. Ploile cădeau prin aceste locuri ,adesea la vremea lor. Stropeau iarba cu blândețe, iar ea creștea cu firul ca de piatră și mirosul de brad. De aici, și gustul brânzei. Oile creșteau, se înmulțeau prin aceste locuri păstrate, îngrijite generații după generații. Cine aduce oi de caracul de peste hotare, se alege doar timpuriu cu faimă și gologani. Nu la Noi! Să știți că una e oaia casei și alta e cea de peste hotare. Una e oaia crescută la munte și alta e cea de la câmpie! Fiecare își trage seva din pământul care-l calcă.

-Ca și omul! Adăugă unul din jurul lui.

Cât despre oi aduse de pe alte meleaguri…e ca și omul care dacă-l răspământești, îl îmbraci cu aur, dolari…dar sufletul, pielea, ba chiar și obiceiurile le păstrează, până la mormânt.

-Da ce-ai spune nea Ioane dacă apa, care o beau oile colo în pădure, pe munte ți-ar aduce-o la stână cu utilaje moderne, camere igeniezate și tot felul de utilaje electrizate?

-La noi,apa de munte e curată ca mărgăritarul,proaspătă și pe gustul oilor. Am mâncat din brânza olandeză…e bună ,nu zic ba! Dar are alt gust, altă culoare. Ia privește dumneata în albul ochilor unui muntean de-al nostru, și privește în albul ochilor unui neamț..Ambi trăiesc în inima muntelui. Dar una e verdele bradului la ei și altul …Brânza noastră de burduf e căutată pentru gustul, mirosul specific. Noi o facem din lapte natural, nu adăugăm chimicale, mirodenii! Nu o …cum se zice..nu o pasteurizăm, adică nu-i adăugăm vreo chimicală.

Și uite așa, din vorbă în vorbă ne-am așezat pe banca de stejar proptită pe butuci priși zdravăn în pământ. Gospodina Nina a adus paharele, Stelian a scos din geantă o sticlă cu vin și gospodarul Ion cât ai zice Hop! A învârtit cu melesteul făina cu apă și sare, după care a pus în mijlocul mesei o mămăligă din care ieșeau aburii parfumați. Iar noi am frământat în palme brânza și cât ai zice hop!am amestecat-o cu brânza de burduf a lui nea Ion…

S-a întins o masă ca-n povestirile lui moș Creangă! Iar oaspeții, s-au lăsat plecați spre casele lor odată cu apusul soarelui.

—————————–

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

8 martie 2019

Dorel SCHOR: Nimic deosebit (schiță)

În perioada dintre întâi şi cincisprezece ale lunii trecute, în blocul nostru nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afară de ce a păţit vecinul Marcu pe data de unsprezece când a alunecat pe trepte şi a rămas lat.

Nu era nimeni acolo cu excepţia lui Leopold Gurnişt care s-a cam zăpăcit, neştiind ce să facă şi cum să procedeze. Noroc că Marcu şi-a revenit repede, s-a ridicat şi a declarat că poate să mişte capul în toate direcţiile, dar îl cam doare.

Domnul Leopold l-a sfătuit să se ducă imediat la un doctor, dar Marcu nu a vrut să-l asculte, a spus că e un fleac şi o să ia, după nevoie, una sau două tablete. Cu asta s-au încheiat evenimentele din ziua respectivă şi nimeni nu a bănuit ce va urma. Dar chiar a doua zi, în loc să se trezească devreme, să-şi facă la repezeală o cafea cu lapte şi s-o întindă rapid la slujbă, Marcu a zăbovit în pat până după ora nouă, apoi a intrat la pubul Central unde a comandat trei mici şi o bere. A rămas acolo peste o oră, citind ziarul, fără să se grăbească. Noi am crezut că e în concediu medical, dar nu era…

Două sau trei zile după aceea, Marcu ajunsese de nerecunoscut. De unde noi îl ştiam cam otova, adică puţin cam negljent şi neatent la amănuntele exterioare, deodată ne-am nimerit cu el că poartă cămăşi elegante şi pantaloni ultramoderni, pantofi excentrici şi chiar o brăţară groasă, că se piaptănă nu ştiu cum şi îşi lasă mustaţă.

– Cum te simţi? l-au întrebat prin rotaţie, ba unul, ba altul dintre vecini.

Şi el, referindu-se desigur la micul accident de pe scări, îi asigura pe toţi că aproape a şi uitat de căzătură, că are o mică umflătură, un cucui fără importanţă, care o să-i treacă. Bun, numai că cineva l-a văzut pe Marcu intrând sau ieşind de la sediul unui partid politic, altcineva putea să jure că, exact în acelaş timp l-a zărit la cinematograf sau la concert, exact când trebuia, în mod normal, să fie la servici…

Leopold a fost delegat de către comitetul de locatari să-i facă o vizită inopinată, sub un pretext oarecare, la o oră onorabilă. Şi ce credeţi? I-a deschis o coniţă necunoscută, o blondă între două vârste, destul de sumar îmbrăcată, cum s-a exprimat Leopold, adică „prea intim pentru un interior în care nu locuieşti”.

Domnul Gurnişt a presupus, pe bună dreptate, că duduia e vreo rudă care se simte ca acasă, în timp ce Marcu e plecat la lucru, Dar nu era aşa, Marcu nu era plecat nicăieri, dimpotrivă, era foarte prezent şi întreba din baie cine a venit şi ce vrea. Apoi a apărut cu un obraz bine săpunit şi cu unul nu, era foarte bine dispus şi i-a spus omului:

– Intră, intră, faceţi cunoştinţă, Leopold! Şi Raimonda!

Leopold i-a întins femeii mâna, a zâmbit descumpănit şi s-a retras strategic după câteva momente, în timp ce Marcu, n-o să mă credeţi, tră- lă- lăia o melodie, iar Raimonda l-a condus amabil la uşă şi i-a spus „Mai treceţi pe la noi!”.
Ei, nu! Că asta chiar că era prea de tot…

Doamnele din bloc au analizat situaţia, dentistul Kleinergrois s-a exprimat, ca specialist, că ceva s-a întâmplat cu vecinul şi prietenul nostru şi că trebuie de văzut neapărat care ar putea să fie cauza. Abia marţi, acum câteva zile, lucrurile s-au elucidat. Marcu, la fel de elegant şi de bine dispus l-a întâlnit în lift pe Menaşe şi i-a spus:

– Ştii că mă însor? După aproximativ un veac de singurătate, am decis să mă însor…

Şi Leopold, care fusese martor la ce i se întâmplase lui Marcu pe data de unsprezece, a declarat: „Nu v-am spus eu că a căzut în cap?!”.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

7 martie 2019

Taeko UEMURA: Cercelul rămas în palma mea

Johannes Vermeer

***

cercel rămas în palma mea

Neîncetat le-am ascultat
Firavul glas, ușor șoptit

Dar nu l-am confundat
Cu propriile mele suspine.

Urechile, duios atinse,
Cu gingășie i-au purtat

Însă cândva, când s-au decolorat
Într-un moment de excitație intempestivă

Unul din ei s-a rătăcit în ocean
Iar cel de-al doilea mi-a rămas în palmă.

E amintirea unui anumit cercel perlat
Pierdut în iureșul unei nopți agitate.

TAEKO UEMURA, Japonia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***
Din “Duet of Mirrors” (”duet de oglinzi”)
JUNPA, Kyoto

Monah IUSTIN T.: Ce spunem într-o îmbrăţişare

Există puteri în noi care nu sunt întrecute de nicio forţă de pe lume. Şi există ştiinţe pe care le ascundem în pieptul nostru, fără să explicăm de unde le ştim. Puteri pe care nu le-am dobândit, şi ştiinţe pe care nu le-am învăţat. Mintea nu poate pune mâna pe ele şi asta o frământă. Căci ele n-au nicio legătură cu timpul, nici cu locul nostru. Şi nici măcar cu lumea aceasta. Ele sunt ce avem noi din altă lume, deşi suntem toţi născuţi şi crescuţi aici. Şi această limbă misterioasă pe care o vorbim – fără să ştim de ce – ne face pe toţi, preţ de minute sau secunde, nepământeni şi locuitori ai unei alte lumi. Căci trăim aici, mai mereu, dar, câteodată, nu suntem de aici.
Fiindcă în pieptul nostru se ascunde acea inimă gânditoare, pe care părinţii Bisericii au numit-o “nous“. Ea nu se supune creierului şi nici inimii de carne, deşi foarte aproape de aceasta din urmă. Şi această inimă gânditoare – sediul fiinţei şi locul de vizită al lui Dumnezeu –, spune cele mai neauzite lucruri despre lume şi despre oameni. Nişte secrete pentru minte, care i-ar fi rămas secrete cu veacurile, fiindcă nu sunt rezultatul niciunei metode şi niciunui proces logic discursiv. Această „altă inimă” a bătut în piepturile Mariei şi Elisabetei când s-au îmbrăţişat, şi Elisabeta a spus, parcă de nicăieri: „binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42). Tot aceeaşi inimă i-a spus bătrânului Simeon cine era Pruncul pe care îl ţinea în braţe: „acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2, 28-29). Această inimă are ochi peste tot, ca heruvimii, vede şi pătrunde în locuri pe care mintea noastră raţională nu le-a „cartografiat”. Sunt din afara „hărţii” ei. Mintea nu le va putea pricepe. Dar, dacă e înţeleaptă, le va crede.
Aşadar, ce ştiinţă misterioasă are inima, când îmbrăţişăm un alt om? De unde află, de unde pune cap la cap datele „neînregistrate” ale cuiva?… Şi de unde (re)compune esenţa acelui om, ca şi cum ar reconstitui o moleculă dintr-un cristal perfect? Căci, la rezultat, asta a ieşit: o mostră, un fel de metaforă incredibilă şi precisă a acelui om…
Dar să trasăm limitele a ceea ce vorbim. Îmbrăţişarea nu e orice îmbrăţişare. Nu e îmbrăţişarea prea deasă, consumată într-un soi de nesiguranţă. Nu e orice îmbrăţişare între soţ şi soţie, sau părinte şi copil, deşi are şansa să fie. Nu e orice îmbrăţişare de rămas bun şi nici orice îmbrăţişare de bun venit. Acestea conţin adeseori aşteptări, orizonturi de timp şi de griji, care le fură potenţialul adevărat. Nu e îmbrăţişarea îngrijorată, bineînţeles. Nu poate încăpea nici un fel de teamă, niciun fel de incertitudine. Nu suntem sub radarul emoţiilor care se schimbă. În sfârşit, nu e îmbrăţişarea simulată sau de complezenţă. Căci politeţea n-are putere să spună altceva despre om decât credibilităţi binevoitoare. În fapt, politeţea e amânarea perpetuă a întâlnirii cu persoana omului.
Îmbrăţişarea adevărată este îmbrăţişarea lipsită de „miza” personală a vreunui mesaj, a vreunui interes sau ataşament aparte, de aşteptările rudeniei sau chiar şi de confirmarea prieteniei faţă de cel îmbrăţişat. Toate astea sunt aşteptările rezonabile ale lumii. Mintea poate pune mâna pe ele. Dar aici vorbim de îmbrăţişarea pe care mintea şi lumea nu o încape. Cumva, e ca dragostea care nu se supune niciunei legături omeneşti. Dragostea care nu depinde de legături. Ci – minune! – dragostea care face ea însăşi legăturile…!
Aşadar, lăsând toată ştiinţa lumii, ce spunem într-o îmbrăţişare adevărată?
Căci atunci ceva – sau cineva – din noi, se ridică şi vorbeşte pentru prima oară cu acel om total necunoscut… Nu-i vorbeşte nimic din biografia lui, din circumstanţele lui sociale, nu-i ia la rând problemele, nu caută rezolvări… Dar, într-un fel de curată nebunie, le închide pe toate într-un arc de boltă, deasupra. Şi omul din noi tace şi spune ceva omului din celălalt. Pieptul şi inima noastră gânditoare vorbeşte pieptului şi inimii lui (ei) gânditoare. Şi-i spune tainic, în trei feluri, acelaşi lucru:
Te ştiu.
Te ştiu dintotdeauna. Dinainte să te naşti. Te ştiu din gândul din care ai venit. Înţeleg că trebuia să fii, că nu se putea să nu fii, că nu se putea să fii decât tu. Că nu se putea să fii decât aşa, cum numai tu poţi fi. Tu eşti acela (aceea). Ştiu cum te numeşti şi nu mă aşteptam să ai alt nume decât numele tău. Nici nu mă mir că eşti… Mă mir cum se putea să nu fii, că nu se putea să nu fii. Şi să ştii, iarăşi, că eu te ştiu de mereu, şi nu a fost odată să nu te ştiu, şi eu şi tu să nu fi fost. Fiindcă eu te ştiu de când am fost, şi tu eşti de când am fost. Nu eram vreodată fără să fii tu. De când te întâmpli pe lume, eu te ştiu. Nu aveam cum să nu te ştiu.
Îţi ştiu locul pe lume.
Te ştiu pe tine în locul tău. Cu tot cu locul tău. Când ai venit pe lume, ai venit şi cu ştirea despre locul tău pe lume. Căci tu eşti un loc pe lume anume, şi niciun alt loc nu este asemenea locului tău! Aşa cum numai tu poţi fi… tu, numai locul tău putea să fie… locul tău. Şi între atâtea locuri, locul tău e parcă singurul. Căci tu eşti de parcă ai fi singurul fiu (singura fiică) a Dumnezeului tău. Şi odată cu tine, Dumnezeu a făcut un singur loc pe lume: locul tău. Şi în acel loc al tău e tot ce trebuie ca să fii, şi Dumnezeu parcă a creat toată fericirea odată cu locul tău. Şi nu mai e nevoie de altă fericire, dacă eşti tu! Locul tău e destul pentru fericirea tuturor, destul să încapă fericirea tuturor celor care sunt. Nu se putea un loc mai bun ca al tău.
Eşti din Părintele meu.
Dacă te ştiu pe tine, şi-ţi ştiu locul tău, nu poţi să te tragi decât din Părintele meu. Şi de unde te-aş şti, dacă n-ai fi din Părintele meu? Fiindcă am sentimentul că precis eşti tu… Fiindcă El te ştie precis că eşti tu. Şi cum ar putea două tulpini să se recunoască, dacă n-ar fi din aceeaşi rădăcină? Eu şi tu suntem de când ne ştim. Şi te ştiu de când suntem. Fiindcă vorba asta – „de când suntem” – nu e un timp. Fiindcă suntem „de când” Părintele. Părintele e „de când”, şi de fapt orice „de când” înseamnă Părintele nostru, şi nu e nici un alt „de când” în afara Lui. Şi parcă ne-am trezit amândoi din Părintele, şi nu eram nici unul fii şi fiice fără Părinte. Fiindcă Părintele are un Fiu, care şi El e „de când”, şi parcă deodată cu El, toţi suntem cumva… fiii şi fiicele Părintelui. Şi cum ne-am trezit fiii şi fiicele Părintelui, parcă ne-am trezit, mai întâi, fraţi şi surori mai mici cu Fiul Părintelui. Fiindcă Părintele a vrut să avem un Frate mai mare, ca să nu ne fie frică, când ne trezim pe lume numai noi, fraţi şi surori mici… De-aia să ştii că eşti fratele mic (sora mai mică) a Fratelui mai mare al meu. Care e din Părintele nostru, al tuturor. Şi…
…şi aşa, povestea continuă.
Şi aşa, în îmbrăţişarea adevărată, inimile gânditoare urzesc gânduri noi, la nesfârşit… Căci asta e îndeletnicirea de care mintea inimii nu se satură niciodată! Să descopere şi să desfăşoare taina persoanei la nesfârşit. Şi să nu transmită dragostea personală a ei – aici, inevitabil limitată şi vulnerabilă –, ci să împartă cu celălalt dragostea Creatorului şi Părintelui. Fiindcă Părintele, de fapt, a îmbrăţişat prin noi. Şi noi am simţit îmbrăţişarea Părintelui, şi trăim ca una.
Deci dacă credem că ştim ce se întâmplă când îmbrăţişăm pe cineva, să nu fim prea siguri. Căci încă nu ştim nimic. Dar avem o veşnicie să aflăm…
Exerciţii fără capăt şi primăvară frumoasă!

————————————————-

Monah IUSTIN T.,

9 martie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Împărăţia Cuvântului

Împărăţia Cuvântului

Literele nu numai că sunt de genul feminin
dar au o delicateţe intrinsecă,
o candoare zglobie,
un şarm cu totul aparte
şi-l au pe vino-ncoa,
de aceea treptat ne îndrăgostim de ele
şi le iubim întreaga viaţă.

Literele ne sunt mamă, fiică, soţie…,
toate unite sub oblăduirea cuvântului
care ne este Tatăl.

Cred că a venit timpul
să facem o cerere
pentru mutaţie definitivă
în împărăţia Cuvântului,
în liniştea căruia să ascultăm
trilurile străvechi ale limbii.

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

9 martie 2019

Marin BEȘCUCĂ: 07 de Mărțișor a lui 2019 – Filă de poveste!

07 de Mărțișor a lui 2019 – FILĂ DE POVESTE !!

… mi te-am visat azi-noapte, mamă,
o lacrimă ţi se scurgea pe sub năframă,
de unde-ai fi ştiind cum sufeream !?
de unde, mamă,
noaptea străjuia în gem !
din negrul ei chinuri m-au doborât,
de unde, mamă, toate-ai fi simţind !?
şi cum mă împietrea din totu-mi pieptul,
şi aerul, mamă,
parcă nu mai vrea să-mi intre,
doar dorul pentru viaţă, mamă, îmi străjuia sub chin,
în rest,
din tot eram doar piatră şi suspin,
şi negurile,
trimbulinde-n sforăit !
m-ademeneau să ies din nedormind,
şi pofta -tot mai mare ! – pentru respirat,
mi se părea că-n neguri, mamă, parc-ar fi plecat …
doar dorul, mamă,
dorul îl mai am fidel,
cu el colind şi taină, şi clipă, şi mister …
mi-e, mamă, dragostea, prin dor, tot mai măiastră,
de mult nu se mai dăinuie prin lumea noastră !
mereu privesc, pierdut, prin ceruri, mamă,
de parc-aş vrea senin sălaş,
tentaţii de nebun, iubită mamă !
sub chinuri nu mai simt când mă supun,
şi caut bucurii prin deznădejdi,
parcă mă şi văd, mamă … taină de poveşti !
norocul meu că-n neguri, mamă,
afar-de tu,
mai nimeni nu m-ar plânge,
şi iară,
mă scobor, cu lacrimă cu tot, sub chinuri,
de unde totdeauna mi te scot din visuri,
şi-n toate, mamă,
îmi apari mereu mai tristă,
şi suferinţa-mi trece din caznă în vetustă,
şi-n nebăgarea negurii în seamă,
îmi fac,
de fiecare dată !, mamă,
suspinul în vioară,
şi cânt la lume mamă,-n felul meu,
prin vers !
spaimă şi chin tot mai prezente în rotundu-mi univers,
şi curcubeu din dorurile-mi prea flămânde fac
din el, tot cerul nopţii, mamă, să-l îmbrac,
doar flamura-mi lipseşte-n boţ de lumânare,
lumina, mamă,
mereu mi-a fost, mereu mi-a fi o încântare,
dar de mă simţi mereu prin noapte,-n chinuri,
tu, mamă,
lacrima să nu ţi-o tulburi,
nu mamă,
în limpede s-o laşi să-ţi taie faţa,
cum limpede ţi-am fost şi eu în toată viaţa,
şi când apusu-mi-ar veni, din noapte, ori în faptul zilei,
tot limpede-mi va fi şi dorul, mamă,
dorul de iubire şi frumos ce simt cum mă destramă,
şi-n chinurile întunecate-n neguri,
te simt atât de-aproape, mamă,
simt cum-mi-arde dorul,
şi ţip,
în neguri, mamă,
ţip de spaimă !
mereu din miezul lor ceva mă cheamă …!
dar azi, mamă,
07 de Mărțișor, a lui 2019, ușor trecut de nămiaz,
scânteia ți-ai stins,
eu să nu mai aud cevaul ce mă cheamă …
eeh, mamă !
doar două zile-n urmă ne-am vorbit
și-mi cereai să nu-ți port grija,
să mă știi că lupt să rezis, să las tot și toate,
să rezist !
și iată-mă-s,
durere durută se reînvie-n mine,
acum să mi te dau poveste:

MARIOARA LUI NIȚĂ AL LUI DOBROGEANU !!
născută la 20 de octombrie a lui 1936, în Corabia.

… dacă n-aş şti că am carnea
şi sângele mamei de-mprumut,
aş zice că trup mi-e din trupul Dunării,
sânge tăcerea peştilor,
cântăreţul de sunt,
cântă cu şipotul ei,
nici taină nu i-aş fi,
mă simt văzut,
mă simt auzit,
încă nu mă ştiu ştiut …
în palme port sărutul dorului ei,
alături de durerea mamei,
pe care o văd încordată,
aşteptând pe banca de la drum,
să vină poştaşul …
dar el trece de atâtea ori
pe lângă ea,
ridicând din umeri …
o simt cum intră în casă,
ascultând tăcerea zidurilor …
nimic ?!
părea că-l audea pe tata …
dar ea se făcea că nu-l aude,
nici acum,
singură fiind …
şi fierbe în ea o Dunăre
din al cărui trup,
trup îmi voi,
fără să uit împrumutul de la mama …
şi dorul mi-e rană,
mama și-a făcut din cer năframă,
de acum știu că ea va fi cea care mă cheamă !

dinspre margine de suspin,

Marin BEȘCUCĂ

Ileana Cornelia NEAGA: Patruzeci de Sfinți

Patruzeci de Sfinți

Când îs patruzeci de Sfinți, pe la sate-n zori de zi

Nanele cu basma neagră, zău, încep a zdrăngăni

Din lanțuri și din cârceie*, întorcându-se tot roată

Înconjoară iertaoane* cu jar aprins pe lopată.

Strâng gunoaie, greablă frunză, să ardă cu vâlvătaie

Să piară năcazul iute și răul în bobotaie*.

Cheamă binele-n ocoale* că îi Postul Paștilor

Bombănind vorbele-n grabă pe-nțelesul babelor.

Peste focuri sar copiii, veselia să se nască

Să plece frigul degrabă, pământul să se-ncălzească,

Și tot azi se-ascute plugul, pregătindu-l de arat

Se încheie ciclul lunii, pogoară lumina-n sat.

Bunele frământă coace*, de pomană să le deie

De sufletul celor morți, iar bărbații or să beie,

Numa` doară patruzeci, de pahare cu vin, mici

Și-o să mânce toată lumea, unși cu miere, mucenici!

Regionalisme: iertaoane – acareturi; cârceie – lanț scurt, gros, cu zală pentru prins lemne mari; bobotaie – foc cu flăcări mari; ocoale – bătătură; coace – plăcinte coapte!

——————————-

Ileana Cornelia NEAGA

9 martie 2019

Melania RUSU CARAGIOIU: Note de lector și de sărbătoare – La Antologia ,,SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI” de Ligya Diaconescu, Editura ,,Olimpias”, 2018

Am în mână o carte. Este un buchet de mici cărți deschise din sufletul a patruzeci și doi de autori, poeți și scriitori contemporani, între care și autoarea care a adunat cu migală florile de cuget ale acestora, Doamna Ligya Diaconescu, Directoarea Revistei ,,STSARPRESS-USA-Canada-România, dar trebuie să subliniem că însăși editoarea, Doamna Olimpia Sava este printre noi, nu numai spre a da la lumină această Antologie ,, Scriitori în Sărbători” , ci și participând efectiv cu partea sa de pagini oferite cărții, din spiritul său creator.

Iată-ne dar, în fața unei Antologii compusă din optimism, speranțe, viziuni poetice vizând abstractul sau materialul. Ca o explozie binefăcătoare de entuziasm , de împăcare, de calm, și veselie ne apar imagini care oglindesc într-un conglomerat aceeași fațetă de sărbătoare a cugetului, a limbii scrise, a sufletului nobil și deschis spre artă al românului.

Arta creatoare a românului este izvorâtă din efervescența plămădită în plaiul carpatin și din care au zburat spre lume descoperiri, idei mărețe, dăruiri, noi românii având suflet larrg, având multe genii în palmaresul creației și o mare dragoste de a ne bucura împreună cu alții de ,,bucatele” de pe masa noastră bogată. Noi creem perpetuu valori spirituale și materiale , dar nu le păstrătăm numai pentru noi, ci cu mult drag împărtășim și altora din ele, în altruismul nostru legendar.

De ce ? Fiindcă noi crem continuu, fiindcă suntem pașnici, cu sufletul deschis spre speranță, credință și iubire și voim ca peste tot și peste toate să planeze acel suflu care se numește bine.

Într-o culegere deosebită, această Antologie adună flori spirituale și ele sunt așezate într-o îmbinare floristică spre a alcătui un buchet, prin cugetarea și mâna Directoarei, scriitoarea și poeta Ligya Diaconescu.

Ca să ne cunoaștem- iar și iar- și ca să ne arătăm părticica noastră de suflet, am adăugat fiecare dintre noi, câte o imagine fotografică și câte o prea scurtă fișă de autor, care este cartea nostră de identitate scriitoricească și cu mici penelări am amintit despre fiecare, persoana care a înfăptuit acei pași de grație divină în literatură.

Răsfoim ordonat, prezența și un vers sărbătoresc, al fiecărui coautor, spre a face un mozaic de suflet, așa cum am învățat de la Mihai Eminescu, prezent și aci, chiar începând de pe coperta Antologiei, precum și în tot ce scriem noi.

Întâlnim o mare varietate de stiluri, sentimente, talente, inspirații, gândiri de valoare, un întreg florilegiu, cum am mai subliniat. Am recurs la stratagema enumerării autorilor și a prezentării domniilor lor, numai sub definiția strictă a sărbătoririi unui eveniment, redării unui fragment, a unei mici informații, deși paginile abundă de nenumărate fațete și realizări de maestru.

Volumul se deschide cu Prefața alcătuită de Domnul Președinte al Ligii Scriitorilor, Al. Florin Țene. Domnia sa spune, citez: ,,Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcașurile zeilor…În căutarea luceafărului poetul își străbate în felul său viața. Ceeace ne dezvăluie nouă este prin forța sa de a stăpâni Pegasul la modul sublim, daca stie să-l facă să poposească, pentru contemplația a ceeace zărește, sau dimpotrivă de a-l îndrepta să galopeze năpraznic într-un vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel își realizează Eminescu, partea sa de magie…!” ( AL. Florin Țene, din Prefața volumului)

Citând, fac o pajiște, cu flori , care puse alături ca un colaj, redau atmosfers de sătătoare a volumului.

Autori și citate din Partea I, Poezie

… /,,Păzitor al luminii am devenit /simt o ușoară atingere, / Un înger îmi trimite iubirea. / Asupra mea se revarsă ”/… ( Mariana Popa, din: ,,Poveste de iubire”).

… /,,Ziua scrie cu lumină în brazde poezie, / Holda aurie, mai trece și-n povești, / Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie / Imn Transilvaniei, Molovei și Țării Românești ” / ( AL.Florin Țene, din: ,,Dumnezeu, Țara Domnului o mirunge…”).

… / ,,Aș vrea să mă plimb prin pădurea străveche / Visând să găsesc chiar acolo / Stejarul ce mi-a zis că este poet / Îmi place să-i aud frunzele cântând… / Să iau și să port această zestre cu mine.” /… ( Melania Rusu Caragioiu, din: ,,Poet Român”).

… /,,Frunzele-mi de vânt luate hoinăresc / Răzlețe, cu alte frunze se-ntâlnesc, / Se îmbrățișează cu altele-n văzduh, / Dorurile mele cu ele se duc… ”/ (George G. Echim, din: ,,Voi visa…”).

… /Din zări, Crăiasa Nopții apare / Urcând mereu câte un pas / Aducând a nopțiior răcoare, / Privind rece, fără de gând. / Lasă în urmă norii zglobii / Admirând zbuciumatul Pământ, / Privește spre visătorii copii, / Care-i închină un cânt ” /… (Elena Jucan, din: ,,Trece luna prinre nori”).

… / ,,E viața cosmică-ncercare, / Tandem de vorbe: naște, moare, / Metafora zilei fecunde, / Vibrația unei secunde.” /… (Constantin Iordan din ,, Pascale/Triumful vieții”).

… / ,,Citesc și azi bădiță, versurile tale / Limpezi și clare ca unda de izvor: / Găsesc în ele pacea unei catedrale / Și pururea de tine-mi este dor !” /…(Victor Burde din ,,Omagiu bădiței Mihai”

… /Pune-mi, Doamne / scâncet lângă scâncet / aripă lângă aripă / balada colțului de suflet / ce-am rămas / să urce-n noi pârguită / ca o notă încrustată-n cerul gurii / ca un bob de strugure / înainte de sacrificiul viei Tale” /… Camelia Florescu, din: ,,Baladă pentru Fiul Tău”).

… /,,În seara aceasta de Crăciun / Și gândul și-l îndreaptă sus / La Pruncul Sfânt, chiar la Isus / Se mângâie că-n suflet spun / Colindul sfânt și bun.” /… ( Ovidiu Jucan, din: ,,Căci asta-i seara de Crăciun”).

… /,,Zarea-și închide pleoapele impure / Și trandafirii-și scutură potirul, / Mai tainic se aprinde-n mierle trilul, / Așchii de cântec zboară sub secure”. /… (Rodica P. Calota, din: ,,Cântare”).

… / ,,E veselie și colind /Iar viața o găsim frumoasă / Se-aud paharele ciocnind / În seara asta drăgăstoasă” . /… (Florin-Cezar Călin, din : ,,Anul nou”).

… / ,,O cioară se face umbră pe perete / Fața-i filtrează riduri,lunare / Sertare cu nimicuri / drapează praf peste ceea ce a fost / și ceeace ar fi putut să fie” /… (Mariana Zavati Gardner, din: ,,Eternitatea- un alt vis”).

… /În vechime când veneau / Sânzâienele, căci ele / Sunt considerate cele / Mai aproape soarelui, / Preotese ale lui / Multe semne s-au păstrat / Că demult au existat / Ritualuri mai avan / Pe masivul Călimani, /… (Olimpia Sava, din: ,,Legenda Sâzâienelor”).

… / Să aveți sufletul cald, / Plin de multă veselie, / Pe cer zilnic soare bun, /Paradis pe întreaga glie”. /… ( Victor Manole, din: ,, De An Nou”).

… / Zice-om horea tot cu hire, / Pe strunuca cea subțire, /Pentru tine, măi fârtat, / Să se-audă peste sat”. /… Vasile Bele, din: ,,Muzicantul (I)”).

… / ,,Dar eu nu am ce vă da ! / ,,Nu face nimic , bătrâno ! / Ți-am adus câte ceva, / Ai un coș plin cu de toate / Să mănânci pe săturate… (Alina Sorinela Didu, din: ,,Darul de Crăciun”).

… / ,,O pasăre în zborul ușor / Carpații și marea veghează / O inimă în mugur extaz / Cu România pulsează”. / (Mioara Oprișan, din : ,, La Balcic”).

… / ,,Doamne, fă-mă primăvară, / fă-mă stea în prag de seară, / fă-mă umbră-n zi cu soare, / fă-mi iubirea mărțișpare !” /… ( Sorin Micuțu, din: ,,Mărțișor, Dar deosebit”).

…/ ,,Încercăm să te păstrăm / Cât putem, în minți curate, / Nu doar când aniversăm / Anii tăi, trecuți în moarte”. / (Carmen Pasat, din: ,,Luceafărului”).

… / Ușor- ușor devine văzduhul o albăstrea / De sus se revarsă parfum primăvăratic și floarea /Albastră, cu bucurie-n inimă cântă ziua de față. /Pe Dumnezeu îL cântă natura blândă și măreață.” / Elena-Alina Grecu, din: ,,Sărbători, sărbători”).

… / ,,Așa-nțelegem ce ni-i dat, / Ce suntem noi în mersul firii / Sensul iertării și iubirii, / Rostind: ,, HRISTOS A ÎNVIAT !” /. (Teona Scopos, din: ,,Hristoa a Înviat”).

… / ,,Când e a MAMEI – zi de sărbătoare. / Și vreau să fiu iarăși cu seamă, / Să-i spun ca și bunica-i cea mai bună MAMĂ,” /… (Bianca Georgiana Bele, din: ,,Ființei dragi, azi îi mărturisesc”).

/ ,,Limba noastră cea română / E un tril de ciocârlie. / E cusută de-orice mână / De româncă, pe-a ei ie”. /… (Iuliana Ciubuc, din: ,,Limba noastră”).

…,,Verbele au devenit icoane sfinte, / transformate în izvoare, să le sorbi, / iar dorul urcă înspre zei, / redând vederea celor orbi…” /… (Titina Nica Țene, din: ,, Eminescu înveșnicind Limba română”).

… / ,,Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cândva / Când nu știam de timp și de altcineva / Când plămădeam lumini în ochii ce vor fi / Din dragostea eternă a Lui, se vor ivi.”… (Doina Guriță din: ,,Te voi iubi mereu”).

… /,,Vom construi un pod al poeziei / Noi care avem legate mâinile de societate / Vom construi un pod de metafore / Noi care avem pe limbă gustul libertății de sare.” /… (Ionuț Țene, din: ,,Podul poeților”).

… / ,, Lumina doare / în curcubeul răstignit / pe fiecare lacrimă / prelinsă / către cer / spre / infinit.”/ ( Ionela Flood, din: ,,Curcubeul”).

… / ,,Eu am în suflet un dor dulce / Iubitul drag îmi e plecat / Și vine-o seară, ca-n poveste, / Pe-un mândru cal alb-naripat / Și poartă-n ochi marea albastră / Și în priviri doar gânduri bune, / Mă cam topesc când i-aud glasul / Și-mi spune-ntr-una, doar… ,,minune” !” , (Ligya Diaconescu, din: ,,Eminesciana… în taină”).

PARTEA a II-a. PROZĂ

Terezia Bolchiș Tătaru: ,,Un gând din inimă pentru Luceafăr”, (pag.82-87),

Constantin Zavati: ,,Boboteaza de altădată”, (pag.87-89),

Nadia Urian: ,,Rătăceam într-o grădină”, (pag. 90-92),

Magdalena- Eugenia Albu: ,,Eminescu – Identitatea asumată a poporului român”, (pag.93-95),

Vasile Szolga: ,,Dealul”, ,,Lumânarea”, (pag. 95-96),

Lucia Ciupercă: ,,Regăsire”, ,,Semne de întrebare”, ( pag. 97-98),

Lucia-Elena Locusteanu: ,,Sentimentul patriei și al istoriei în opera eminesciană”, (pag.99-102),

Victor Manole: ,,Dragostea de țară și politica”, ,,Din ale vieții”, ( pag. 103-105),

Ecaterina Chifu: ,,Dor de Mihai Eminescu, pentru universal”, (pag.106-108),

Nicolae Dina: ,,Iartă-mă, prietene!” , (pag.108-110),

Damiana Weinberger Zeana: ,,Autointerviu”, (pag. 11-112),

Scopos Teona: ,,Ritual de iarnă la Ciurea”, (pag.113-115),

Camelia Florescu: ,,Dansul cu fata în ziua de Ignat”, ,,De ce tocmai bunica?”, (pag.116-118),

Zenovia Zamfir: ,, Nașterea Domnului, bucuria nemărginită a omului”, (pag.118-120),

Maria Barnareanu: ,,Cugetare”, ,,De te-aș prinde”, (pag.120-122),

Rodica Ghinea: ,,Doamna Limbii Române”, (pag.122-124),

Constantin Mănescu: ,,Întreita semnificație a zilei de întâi ianuarie”, (pag.124-127).

Acest grupaj sărbătoresc – internațional, pot spune – de gânduri și suflet al coautorilor acestei Antologii alcătuită de scriitoarea-poetă Ligya Diaconescu, ,,Scriitori în sărbători”, exprimă multa varietae a preocupărilor scriitoricești, care toate converg spre acea afirmare a culturii, erudiției și dragostei de frumos a celor care și aci reprezintă neamul românesc. Zona de inspirație este plaiul nostru mioritic, universul, viziunea spre viitor, omagii, cercetare istorică, evenimente, Luceafărul poeziei-Mihai Eminescu, sărbpătorile religioase tradiționale, bucuria vieții, pacea, împăcarea și multe altele, nenumărate, concrete și abstracte. Posibilitățile de realizare sunt de maestru, fiecare autor întrecându-se pe sine în varietatea de stiluri și bogăția metaforelor. Este multă filozofie. Este și decantarea experiențelor vieții, tematica educațională, spicuiri din tradiția satului românesc. Ca gen găsim toate genurile literare, exceptând genul dramatic. Ca formă de poezie întâlnim poezia în vers alb și poezia în vers clasic, excelând, sonetul.

Totul este o strădanie, o afirmare plină de succes a ,,Creșterii Limbii Române”.

ST.CONSTANT(Quebec), Canada, februarie 2019

————————–

Melania RUSU CARAGIOIU

8 Martie 2019

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme dedicate mamei

Icoana mamei

Crapă icoana, trupul mamei moare
Dar iti rămâne mama înrămată,
Şi-o porți cu tine mama-i călătoare
Pentru acum .. și pentru viața toată.

Și-o tot îmbraci în rochii de mireasă
Și de-ți vorbește, ori de n-are grai
Ori de e-n cer, a norilor aleasă
Ori de-a plecat de-a pururi dup-un crai.

Caută-n suflet, ori ți-o inventează,
Icoana sacră , pune-o înapoi !
Și las-o -n minte poate-ți guvernează
Speranțele de trupuri din noroi.

Și spune-i mamei de te treci prin grele
Ca ea e pentru tine cer, pământ,
Iar de te duci s-o întâlnești prin stele,
Icoana ei, te urcă-n cerul sfânt .

Mama

Cu păr zăpadă-n zi de sărbătoare
E Crișul Alb pe umeri ce-ți coboară
Pe ochii negri, întuneric, seară
Se-aprind de-un veac, mărgăritare.

Iubirea ta-i un lac, ori poate-i mare,
Iar dragostea din suflet îți vibrează
Prin dorul , de departe-ți scânteiază
Şi-ți rupe, și te sapă , și te doare…

Ești mamă poate-o veșnică fântână
Cu trup zidit din stânci in brazda moale,
Din apa ta beau oi… spirituale
Și-apoi se strâng că noapte-n porți la stână.

In zori aștepți copilul să-ți apără
Așa ti- e datu-n viața milenară
Prin timp, și timpuri, vară, după vară,
Și din lumini și pân’ se lasă seară.

E ziua ta

E ziua ta măicuță, hai suflă-n lumânare
Iubirea strălucindă , ți-o stingi prin strănepoți
Te-ai asfințit pe cale, și-n noi , și peste toți
Dar ai sadit-o-n mine, și-n el , și-n fiecare.

E ziua ta măicuță, ce-i dacă-mi ești batrână
Iar parul tău prin timpuri, ca luna lui Brumar
Nu vezi cum trece timpul, prin noi și călindar
Ca ieri eram eu țâncul ce îl strangeai de mână.

E ziua ta măicuță, mai știi povești cu zmei ?
Și soba proaspăt arsă, prin care urla focul ?
El e nepotul mamă, sositu-mi-a norocul ,
Să-i poți spune pavața… și omenia ce-i. ..

E ziua ta măicuță, ai treburi prin ogradă ?
Pune-ți catrința nouă și poalele brodate ,
Și cozonac pe masă, cum stii tu, toate, toate
Și lasă-ti strănepoții… să vie să te vadă !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

8 Martie 2019

Mia UNGUREANU: Poeme

O gură de rai

Privirea spre țară aruncă și vezi,
În soarele cald al visării,
Ogoare cu grâne, păduri și livezi,
Întinse la marginea zării.

Din falnici Carpati din ape cuminți,
Din câmpuri și văi însorite,
Din plaiul cel sfânt, din omul de rând,
Din tot ce acoperă Cerul,

Din aste minuni , prin Cuvântul cel Sfânt
Poate cine știe? Chiar noi căutând,
Sus acolo în stele, sau jos pe Pământ,
Am putea descifra misterul cel crunt.

Dumnezeu ne-a trimis aici dedemult .
Într-o țară frumoasă , cu soare și vânt.
Cu iubire înzestrați, zămisliti din pamant
Și udați de o lacrimă Sfântă.

Ne-am născut cu-n destin , venerând ce-i frumos.
Păstrători de credință și datini cu rost.
Din adâncul trecut, din legende stravechi ,
Descifrând peste vremi , o istorie ștearsă,

Să ne-aducem aminte , a țării sorginte,
Să iubim sfânta glie , să clădim prin cuvinte.
Să traim cu mândrie de neam si de rasă ,
Să păstrăm demnitatea și – o simțire aleasă.

Creatoru-mi trimite un mesaj prin Cuvânt:
* Are aripi de șoim , sta pe-o creastă de vânt
Cu heraldica-i STEMA , luminează vazduhul .
ROMANIA , e vatra iubirii oricând*

Mioriticul plai, cel râvnit de ochi reci ,
Este DACIA veche , inspiratul Cuvânt,
Este țara înaltă ca Cerul.
E țăranul smerit, conectat la pământ,

ESTE * GURA DE RAI* – Ce ascunde misterul.

Dacă aș fi

Dacă -aș fi un pițigoi, aș ciripi prin zăvoi.
Le-aș șopti la turturele toate păsurile mele.
Dacă -aș fi un vultur sur, în înaltul cerului
M – aș roti jur împrejur, pe câmpii senine,

Aș pluti deasupra mării, peste valuri line.
Aș alunga vânturile, moartea care vine,
M – aș preface într-un altar, la marginea zării,
Să sfințesc pământul drag, hotarele țării.

Dacă -aș fi un mic pârâu, m – aș preface într-un rău.
” Dunăre ” m – aș denumi, colindând munți și câmpii.
Din susurul apelor, ar clipoci cântecele ;
Doinele românilor , fluierul străbunilor,

Ce-au trăit pe-acest pământ, apărându-l cu dor sfânt.
Val de-aș fi la țărm de mare, m – aș preface într-o chemare,
Și -n vuietul mărilor, aș glasui zărilor .
Le-aș zugrăvi prin cuvânt, călător pe val și vânt ;
„Nebunia -tristă, goala, ce se-așterne peste țară .”

Dacă -aș fi o stea pe cer, înger m -aș preface.
Aș zbura în lung și -n lat, către zări opace.
Aș deschide căile, către lumi mai bune
Și -aș vorbi cu Dumnezeu, despre crezul meu.

Însă sunt un suflet trist, plin de -a ta iubire
Și mă -ntreb încet în gând :”ai uitat de mine? ”
Nici n- aș putea să exist, pe a mea peluza,
Dacă n-aș simți de sus a ta călăuză.

Și umil așa și mic, mă întorc la tine.
Cred într -un tată ceresc, care ne veghează,
Știu că n-ai uitat de noi.
Ești :”Lumina trează „.

Continue reading „Mia UNGUREANU: Poeme” →