Luciferice flori
O, genii pustii, isteţ şi abil dichisiţi în materii,
Cărturari trăitori în imperiu cu strâmbe oglinzi!
Dezvelind fantezii în pompoase poeme-reverii,
Cinici, voi subestimaţi Creatorul. Urgisiţi apatrizi,
Pentru clipe de slavă deşartă nătâng vă străduiţi!
Dumnezeu e Perfect! Voi, brevilini în trupuri de lut,
Neam rătăcit, aţi creat Universul Ororii, arhinumeric
Lănţuiţi de spaţiu şi timp. Unelte de arhanghel căzut,
Renegând Măreţia, Atotputerea, Slava, himeric
Cutezaţi să susţineţi că au fost războaie şi-n Ceruri.
Războaie între îngeri şi Marele Tot? În Ceruri măcel?
Plăsmuire bolnavă, cuget intoxicat, ispitit luciferic,
Arogant şi trufaş; flori semănate de apostatul rebel,
Ce cresc în belşug pe tărâmul seminţiei umane, nemernic;
Substanţă a lumii în cădere, sedusă demonic şi fără iubire.
Depărtări enorme ne despart de Sfântul Dumnezeu…
Acolo, în Plan Divin, e cu neputinţă să apară gândul rău
La heruvimi, arhangheli, serafimi, şi nici pizma, ura.
În preajma Lui vibrează doar Voinţa Nedeformată, Pură,
Care pentru oameni, teluric, e de necuprins, de nepătruns.
Esenţa Răului a izvorât de mult, în negura vremii,
Încă atunci când Lumea, proaspăt plăsmuită, avea nevoie
De sprijin, de răbdare, de iubire slujitoare, aşa încât
Să se avânte spre Lumină prin maturizare, în voie
Vibrând, înnobilând cărări înspre Acasă, în Legi Sfinte.
Ziditorul încredinţase Misiunea Sfântă în botez –
Viitorul – strălucitorului arhanghel Lucifer, să pună
În temelia Lumii, spre dezvoltare, drept scut şi crez,
Iubirea altruistă, statornicia s-o întărească – să nu apună.
În ceas nefast… trufaşul se născu, sfidând Porunca Sacră…
Or, frumuseţea primilor copii, zidită grijuliu de Dumnezeu
După al său Chip şi-Asemănare, trezi protestul din Nimic,
Neîngăduirea, Răul în Narcis, nevrednicia întru o veşnicie.
Strivind grumazul pietăţii, Lucifer lăsă Iubirea şi în Hău
Alunecă, la polul opus Luminii, eternul perfid inamic,
Maestru al ispitei, prinţ viclean şi sumbru al pustietăţii.
Devenind Satan, prin undele ispitei otrăvi lumina în
Smerenii. Sfidare şi fală a plantat în oameni, trezind
Puterea slăbiciunii în femeie, fermecate capcane viclene,
În bărbat cădere în mrejele râvnei de ea, sălbatec avânt
Şi dorinţe nebune într-o salbatică goană după averi.
Satan sporea aroganţa din oameni, grăbit, nemăsurat.
Zilnic înfăşându-i în veşmintele trufiei, a semănat febril
Seminţele de măr şi, îndemnându-i să dea uitării Porunca
Sfântă a Lui Dumnezeu, a revărsat eresuri. Pe pământ fertil
Au răsărit din belşug flori luciferice: viclenia, lăcomia,
Ura, asuprirea… care, înmulţindu-se, s-au tot împrăştiat.
26.11.10.
Chişinău
Ispita
Ispita, sămânţă implantată în oameni încă în Paradis,
Născută din voinţa unui înger căzut, forţă mare, mereu
Atrăgătoare, dulceag mângâietoare, îmbietoare de proscris,
Putere impulsivă pe unde nevăzute, îndemn spre rău.
Irezistibilă, tentantă, pătrunzătoare, tăria Evei a străpuns
Statornicia lui Adam, sădind mai-marele blestem al lumii,
Cel dintâi zidit în fundamentul omenirii şi care a ajuns
Cu hărnicie să prăsească floarea veche, floarea mumiei,
Primluciferică, ce bântuie neîntrerupt, cu infamie
Civilizaţii fără Dumnezeu, lăsate peste prag de veşnicie.
Prin raze dulci, seducătoare, trezi ispita în femeie:
Prinsori ţesute în mrejele de farmec, voite în puterea
Slăbiciunii; plăsmuite căderi, râvnite, dorite să încheie
Ciclul pe pământ, prin alergări după comori, prin poftele
Bărbatului, crescânde, de-a o avea pe ea, şi… bogăţii.
Plini de îngâmfare, purtaţi pe valurile Beznei, nu lăsară
Copiii ce dinăuntru îi priveau să tindă spre Lumină!
Legându-se de timp, de spaţiu, ei Universul Patimii creară,
Regate de asupriri, minciuni şi ură. Posedaţi de Lucifer,
Robi ai ispitei, pierzând dumnezeirea, ei merg în Nicăieri.
30.11.10.
Chişinău
Aroganţa
Aroganţa – dezgustător comportament, extrem de sfidător,
Superlativ teribil al mândriei şi trufiei luciferice. Adânc
Pătrunsă-n matriţa umană, a declanşat în lanţ devastatoare
Urgii în Univers şi pe Pământ. Sentiment barbar, nătâng,
Esenţă de înger căzut, ce fierbe sălbatec, zelos împătimită
În pământean, din vina sa, proscris.
Omul singur şi-a provocat, cu obstinaţie, această izgonire.
Nevrednic să primească, smerit şi simplu, Graţia Divină,
Dintr-o zăludă, ţăcănită înfumurare şi o pornire deplasată,
În prostia lui nemărginită, el năzuia să ajungă Creator, voia
Năvalnic să supună voinţei sale pământeşti… pe Dumnezeu!
Să-L facă manechin-marionetă!
Şi – culmea! – el visa să se cocoaţe, făcându-l pe grozavul,
Deasupra Operei Superbe, să-I dirijeze Mecanismul, care-i era
Lui însuşi total necunoscut! Câtă bravadă şi obrăznicie!
O, brevilin de lut! O, creatură, saltimbanc, bufon! Lipsit de orice
Gratitudine, nechibzuit, plin de grandomanie aiurită, ai cutezat
Să-nfrunţi pe Creatorul tău, pe Cel ce te-a făcut?
Nimic n-a ajutat să-ţi disperseze aroganţa sădită în adâncu-ţi
De îngerul stigmatizat, cărui te-ai dăruit unealtă pentru rele.
Din Început n-ai vrut s-asculţi de nimeni, căci tu le ştii pe toate
Şi le cunoşti mai bine. Din scrântită îngâmfare, nu te-ai plecat
Cuvântului Adus, Profeții, Cei Chemați, Trimiși din Lumină…
Ân dezgust, durere, suferință – au părăsit Pământul. Nu au putut
Nicicum să înțeleagă a aroganței tale nebunie! O, pământean
Nesocotit și depravat!
De-a lungul de existentei tale, Bunul Dumnezeu, în Marea
Lui Iubire, mărinimos ţi-a acordat atâtea şanse de a te schimba,
Dar numai aroganţa ta – bolândă şi prea atoateştiutoare –
Nu te-a lăsat să le accepţi şi… le-ai ratat. Priveşte, în urma ta
Amurgul se aşterne: războaie, suferinţe, neîndurare, ură!
Secată seacă de iubire eşti, potrivnică făptură!
O, pământean semeţ, eşti unica fiinţă creată în Univers
Ce împiedică Eternul Mers şi evoluţia! Oare nu vezi?
În Cotitură Cosmică ai şi descins! Marele Ciclu se încheie,
E pe sfârşite în Necupins! Altă – cu Celestă rouă – marcantă
Cotitură cu sine aduce cerinţa absolută, trebuincioasă pentru
A-L recunoaşte smerit pe Dumnezeu! În aroganţa ta, trăsnită,
Nu vei renaşte spre o viaţă nouă!
16.06.11.
Chişinău
Trufia
Ispitind statornicia, cercând
Tăria prin unduiri nefaste,
Otrăvind smerenia,
Măgulind „grandoarea”
Seminţiilor umane, Lucifer
Le-a cultivat pentru o veşnicie
Trufia, primordială floare,
Floare infernală, lăsându-le
Fără Dumnezeu…
Trufia, floare blestemată, a cultivat-o vrăjmaşul apostat
Din Începuturi. În ţarina fertilă a-ntregii seminţii umane
Bobul fecund al primei Lumi a încolţit de cum fu semănat.
Evuri în şir de atunci tot înfloresc, rodesc preasaturate
Fructele satane.
Bărbatul, ameţit de vrăjile femeii, s-a pomenit atras
De-a ei putere, ce-o taină nedeschisă a rămas! În goană
După bogătii, trufia plantată înlăuntru se tot umfla, cras
Învelind (femeia) cu valori din lut, strălucitoare. Lansă
În semeni asupriri, prigoană.
Agonisind comori, trufia clocotea în ei, născând acerb
Zădărnicia, setea nebună de putere şi materii. Pe pământ
Urgia coborî: viclenia, ura, lăcomia! Uitară toţi de Verb,
Cel îmbrăcat de Domn în Adevăr, Dreptate şi Iubire.
Nu-şi aminteau de datul legământ.
Trufaşul e plin de răutate, izvor de certuri e şi de dispreţ,
Şi de războaie. Din vremuri de demult, stând în sălaşul
Lui Mamona şi în târla gloriei deşarte, cu nedreptăţi
Tot împânzeşte Terra: de atâtea lacrimi, sânge, suferinţi,
O fac să-şi piardă supărată glasul.
Trufia este primul – cel mai urât, mai grav – păcat al lumii,
Un semn fără iubire, lipsit de Dumnezeu, cu schisme
Între oameni, care Grădina nu i-au preţuit. Ei datul nume
Şi l-au pângărit! Preaplini de răutăţi, au provocat
Dezastre, confuzii, cataclisme.
Trufia-i lepădare de Dumnezeu, e luciferică capcană –
De bunăvoie acceptată, – ce duce o lume rătăcită în abis.
Iar lumea, indolentă, neînţeleasă în nebunia ei avană,
Nici în cădere nu se-ntreabă care-o fi sensul sau menirea:
Urmează calea rebelului proscris!
Trufia, floare blestemată, a cultivat-o vrăjmaşul apostat
Din Începuturi. În ţarina fertilă a-ntregii seminţii umane
Bobul fecund al primei Lumi a încolţit de cum fu semănat.
Evuri în şir de atunci tot înfloresc, rodesc preasaturate
Fructele satane…
06.12.10.
Chişinău.
Discordia
Discordia, buchet al demoniei, suită luciferică diseminată
De mărul cel de aur al lui Eris, pe o vecie. Unduiri nefaste
În al urgiei spectru pe Pământ: neînţelegeri, ceartă,
Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Buchet liric” →