Corneliu NEAGU: Cărările ce duc spre luncă

CĂRĂRILE CE DUC SPRE LUNCĂ

 

Revăd din nou cărările ce duc spre luncă,

pe malul râului, sub pașii tot mai grei,

iar zarea-n depărtare-mi pare mai adâncă

când ochii-mi zăbovesc pe florile de tei.

 

Chiar glasul ciocârliei, dincolo de baltă,

se-aude, peste apă, parcă mai schimbat,

cu triluri rătăcite-n clinchetul de daltă

pe lacătul ce-mi ține dorul încuiat.

 

La asfinţit, când zarva de pe râu dispare,

eu încă te aștept sub plopii de pe mal,

dar timpul, evadat din vechile tipare,

mă cheamă peste râu c-un cântec de caval.

 

Rămân orfane-n luncă gândurile toate,

trec râul, mai în jos, prin vadul blestemat,

în fața mea aud doar dalta care bate

pe lacătul ce-mi ține dorul încuiat.

————————————

Corneliu NEAGU

24 februarie 2019

Nicolae BĂLȚESCU: Buchet liric

Luciferice flori

 

O, genii pustii, isteţ şi abil dichisiţi în materii,

Cărturari trăitori în imperiu cu strâmbe oglinzi!

Dezvelind fantezii în pompoase poeme-reverii,

Cinici, voi subestimaţi Creatorul. Urgisiţi apatrizi,

Pentru clipe de slavă deşartă nătâng vă străduiţi!

 

Dumnezeu e Perfect! Voi, brevilini în trupuri de lut,

Neam rătăcit, aţi creat Universul Ororii, arhinumeric

Lănţuiţi de spaţiu şi timp. Unelte de arhanghel căzut,

Renegând Măreţia, Atotputerea, Slava, himeric

Cutezaţi să susţineţi că au fost războaie şi-n Ceruri.

 

Războaie între îngeri şi Marele Tot? În Ceruri măcel?

Plăsmuire bolnavă, cuget intoxicat, ispitit luciferic,

Arogant şi trufaş; flori semănate de apostatul rebel,

Ce cresc în belşug pe tărâmul seminţiei umane, nemernic;

Substanţă a lumii în cădere, sedusă demonic şi fără iubire.

 

Depărtări enorme ne despart de Sfântul Dumnezeu…

Acolo, în Plan Divin, e cu neputinţă să apară gândul rău

La heruvimi, arhangheli, serafimi, şi nici pizma, ura.

În preajma Lui vibrează doar Voinţa Nedeformată, Pură,

Care pentru oameni, teluric, e de necuprins, de nepătruns.

 

Esenţa Răului a izvorât de mult, în negura vremii,

Încă atunci când Lumea, proaspăt plăsmuită, avea nevoie

De sprijin, de răbdare, de iubire slujitoare, aşa încât

Să se avânte spre Lumină prin maturizare, în voie

Vibrând, înnobilând cărări înspre Acasă, în Legi Sfinte.

 

Ziditorul încredinţase Misiunea Sfântă în botez –

Viitorul – strălucitorului arhanghel Lucifer, să pună

În temelia Lumii, spre dezvoltare, drept scut şi crez,

Iubirea altruistă, statornicia s-o întărească – să nu apună.

În ceas nefast… trufaşul se născu, sfidând Porunca Sacră…

 

Or, frumuseţea primilor copii, zidită grijuliu de Dumnezeu

După al său Chip şi-Asemănare, trezi protestul din Nimic,

Neîngăduirea, Răul în Narcis, nevrednicia întru o veşnicie.

Strivind grumazul pietăţii, Lucifer lăsă Iubirea şi în Hău

Alunecă, la polul opus Luminii, eternul perfid inamic,

Maestru al ispitei, prinţ viclean şi sumbru al pustietăţii.

 

Devenind Satan, prin undele ispitei otrăvi lumina în

Smerenii. Sfidare şi fală a plantat în oameni, trezind

Puterea slăbiciunii în femeie, fermecate capcane viclene,

În bărbat cădere în mrejele râvnei de ea, sălbatec avânt

Şi dorinţe nebune într-o salbatică goană după averi.

 

Satan sporea aroganţa din oameni, grăbit, nemăsurat.

Zilnic înfăşându-i în veşmintele trufiei, a semănat febril

Seminţele de măr şi, îndemnându-i să dea uitării Porunca

Sfântă a Lui Dumnezeu, a revărsat eresuri. Pe pământ fertil

Au răsărit din belşug flori luciferice: viclenia, lăcomia,

Ura, asuprirea… care, înmulţindu-se, s-au tot împrăştiat.

 

26.11.10.

Chişinău

 

Ispita

 

Ispita, sămânţă implantată în oameni încă în Paradis,

Născută din voinţa unui înger căzut, forţă mare, mereu

Atrăgătoare, dulceag mângâietoare, îmbietoare de proscris,

Putere impulsivă pe unde nevăzute, îndemn spre rău.

 

Irezistibilă, tentantă, pătrunzătoare, tăria Evei a străpuns

Statornicia lui Adam, sădind mai-marele blestem al lumii,

Cel dintâi zidit în fundamentul omenirii şi care a ajuns

Cu hărnicie să prăsească floarea veche, floarea mumiei,

Primluciferică, ce bântuie neîntrerupt, cu infamie

Civilizaţii fără Dumnezeu, lăsate peste prag de veşnicie.

 

Prin raze dulci, seducătoare, trezi ispita în femeie:

Prinsori ţesute în mrejele de farmec, voite în puterea

Slăbiciunii; plăsmuite căderi, râvnite, dorite să încheie

Ciclul pe pământ, prin alergări după comori, prin poftele

Bărbatului, crescânde, de-a o avea pe ea, şi… bogăţii.

 

Plini de îngâmfare, purtaţi pe valurile Beznei, nu lăsară

Copiii ce dinăuntru îi priveau să tindă spre Lumină!

Legându-se de timp, de spaţiu, ei Universul Patimii creară,

Regate de asupriri, minciuni şi ură. Posedaţi de Lucifer,

Robi ai ispitei, pierzând dumnezeirea, ei merg în Nicăieri.

 

30.11.10.

Chişinău

 

Aroganţa

 

Aroganţa – dezgustător comportament, extrem de sfidător,

Superlativ teribil al mândriei şi trufiei luciferice. Adânc

Pătrunsă-n matriţa umană, a declanşat în lanţ devastatoare

Urgii în Univers şi pe Pământ. Sentiment barbar, nătâng,

Esenţă de înger căzut, ce fierbe sălbatec, zelos împătimită

În pământean, din vina sa, proscris.

 

 

Omul singur şi-a provocat, cu obstinaţie, această izgonire.

Nevrednic să primească, smerit şi simplu, Graţia Divină,

Dintr-o zăludă, ţăcănită înfumurare şi o pornire deplasată,

În prostia lui nemărginită, el năzuia să ajungă Creator, voia

Năvalnic să supună voinţei sale pământeşti… pe Dumnezeu!

Să-L facă manechin-marionetă!

 

 

Şi – culmea! – el visa să se cocoaţe, făcându-l pe grozavul,

Deasupra Operei Superbe, să-I dirijeze Mecanismul, care-i era

Lui însuşi total necunoscut! Câtă bravadă şi obrăznicie!

O, brevilin de lut! O, creatură, saltimbanc, bufon! Lipsit de orice

Gratitudine, nechibzuit, plin de grandomanie aiurită, ai cutezat

Să-nfrunţi pe Creatorul tău, pe Cel ce te-a făcut?

 

 

Nimic n-a ajutat să-ţi disperseze aroganţa sădită în adâncu-ţi

De îngerul stigmatizat, cărui te-ai dăruit unealtă pentru rele.

Din Început n-ai vrut s-asculţi de nimeni, căci tu le ştii pe toate

Şi le cunoşti mai bine. Din scrântită îngâmfare, nu te-ai plecat

Cuvântului Adus, Profeții, Cei Chemați, Trimiși din Lumină…

Ân dezgust, durere, suferință – au părăsit Pământul. Nu au putut

Nicicum să înțeleagă a  aroganței tale nebunie! O, pământean

Nesocotit și depravat!

 

 

De-a lungul de existentei tale, Bunul Dumnezeu, în Marea

Lui Iubire, mărinimos ţi-a acordat atâtea şanse de a te schimba,

Dar numai aroganţa ta – bolândă şi prea atoateştiutoare –

Nu te-a lăsat să le accepţi şi… le-ai ratat. Priveşte, în urma ta

Amurgul se aşterne: războaie, suferinţe, neîndurare, ură!

Secată seacă de iubire eşti, potrivnică făptură!

 

 

 

 

O, pământean semeţ, eşti unica fiinţă creată în Univers

Ce împiedică Eternul Mers şi evoluţia! Oare nu vezi?

În Cotitură Cosmică ai şi descins! Marele Ciclu se încheie,

E pe sfârşite în Necupins! Altă – cu Celestă rouă – marcantă

Cotitură cu sine aduce cerinţa absolută, trebuincioasă pentru

A-L recunoaşte smerit pe Dumnezeu! În aroganţa ta, trăsnită,

Nu vei renaşte spre o viaţă nouă!

 

16.06.11.

Chişinău

 

Trufia

 

Ispitind statornicia, cercând

Tăria prin unduiri nefaste,

Otrăvind smerenia,

Măgulind „grandoarea”

Seminţiilor umane, Lucifer

Le-a cultivat pentru o veşnicie

Trufia, primordială floare,

Floare infernală, lăsându-le

Fără Dumnezeu…

 

Trufia, floare blestemată, a cultivat-o vrăjmaşul apostat

Din Începuturi. În ţarina fertilă a-ntregii seminţii umane

Bobul fecund al primei Lumi a încolţit de cum fu semănat.

Evuri în şir de atunci tot înfloresc, rodesc preasaturate

Fructele satane.

 

Bărbatul, ameţit de vrăjile femeii, s-a pomenit atras

De-a ei putere, ce-o taină nedeschisă a rămas! În goană

După bogătii, trufia plantată înlăuntru se tot umfla, cras

Învelind (femeia) cu valori din lut, strălucitoare. Lansă

În semeni asupriri, prigoană.

 

Agonisind comori, trufia clocotea în ei, născând acerb

Zădărnicia, setea nebună de putere şi materii. Pe pământ

Urgia coborî: viclenia, ura, lăcomia! Uitară toţi de Verb,

Cel îmbrăcat de Domn în Adevăr, Dreptate şi Iubire.

Nu-şi aminteau de datul legământ.

 

Trufaşul e plin de răutate, izvor de certuri e şi de dispreţ,

Şi de războaie. Din vremuri de demult, stând în sălaşul

Lui Mamona şi în târla gloriei deşarte, cu nedreptăţi

Tot împânzeşte Terra: de atâtea lacrimi, sânge, suferinţi,

O fac să-şi piardă supărată glasul.

 

Trufia este primul – cel mai urât, mai grav – păcat al lumii,

Un semn fără iubire, lipsit de Dumnezeu, cu schisme

Între oameni, care Grădina nu i-au preţuit. Ei datul nume

Şi l-au pângărit! Preaplini de răutăţi, au provocat

Dezastre, confuzii, cataclisme.

 

Trufia-i lepădare de Dumnezeu, e luciferică capcană –

De bunăvoie acceptată, – ce duce o lume rătăcită în abis.

Iar lumea, indolentă, neînţeleasă în nebunia ei avană,

Nici în cădere nu se-ntreabă care-o fi sensul sau menirea:

Urmează calea rebelului proscris!

 

 

Trufia, floare blestemată, a cultivat-o vrăjmaşul apostat

Din Începuturi. În ţarina fertilă a-ntregii seminţii umane

Bobul fecund al primei Lumi a încolţit de cum fu semănat.

Evuri în şir de atunci tot înfloresc, rodesc preasaturate

Fructele satane…

 

06.12.10.

Chişinău.

 

Discordia

 

Discordia, buchet al demoniei, suită luciferică diseminată

De mărul cel de aur al lui Eris, pe o vecie. Unduiri nefaste

În al urgiei spectru pe Pământ: neînţelegeri, ceartă,

Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Buchet liric”

Paul LEIBOVICI: Dragostea

,,Omul în contradicție cu celelalte creații nu se maturizează de-a lungul vieții”. 

Freud

 

Omului îi sunt necesare sentimentele și să iubească, să fie iubit pe întregul parcurs al vieții. Exemplele de iubire a unor animale care ne emoționează pătrund adânc în inima noastră. Animalele nu se întreabă care este rostul vieții și care e sensul existenței.

Numai ființa omenească își pune întrebări până la sfârșitul vieții, deoarece de-a lungul acestei existențe, rămâne copil. Toată viața păstrează urmele sufletului  copilăriei. Omul ajunge la sfârșitul vieții, fără să pătrundă în mod practic la răspunsuri, chiar dacă și le-a pus cândva. Încă din copilărie întrebările erau-fie la un anumit grad mai simple sau mai complicate, mai specifice sau mai adânci.

Problemele și întrebările adânci niciodată nu au o soluție finală. Desigur, odată cu maturitatea, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual ,,omul rămâne un fel de copil până la sfârșitul vieții”. Din această pricină dragostea va fi mai profundă. Cu timpul, omul simte necesitatea dragostei. Deoarece, cât trăim ,nu ne maturizăm într-atât, încât să nu depindem de alții și niciodată nu putem ,,trăii singuri”. Simțim necesitatea într-o măsură sau alta ,la o mângâiere. Omul simte această necesitate, mai mult decât ori care altă ființă, căci niciodată nu putem, într-adevăr, să trăim singuri, independenți.

Și din punct de vedere spiritual, dragostea ne ajută să uităm depresiunile, care ne întâmpină. Omul se maturizează, dar nu va putea da răspunsuri pe care și le-a pus încă din copilărie. Când e tânăr caută să găsească soluții la întrebările vieții. Caută aceste răspunsuri la părinți.

Dragostea și alintarea au umplut ceea cei lipsea. Acestea îi umpleau golul prin răspunsuri clare, limpede. Mintea nu a luminat toate necesitățile sale, prin răspunsurile părinților. Nu se poate pătrunde în toate intimitățile, secretele-cu toate că întunericul a devenit lumină, prin dragostea și încurajările părintești. Acestea fiind din adâncul sufletului lor.

Necesitatea copilăriei, este o necesitate de împuternicire, prin descoperirea dragostei mângâietoare, fină. Dar aceasta crește odată cu maturizarea, în răspunsurile la întrebările create și omul speră la o soluție. De aceea cu cât ne maturizăm, avem necesitatea și speranța de a găsi soluția. Cu toate că neîmplinirile, în ceea ce privesc esențialul adânc al vieții,noi, din zi în zi căutăm răspunsul la cei ce ne înconjoară. Uneori, numeroasele necesități omenești vin să ne satisfacă prin evenimentele pozitive familiare.  Acestea  oferă atât copiilor cât și părinților un prilej de îmbinare reciprocă în timpul vieții.

Dragostea reciprocă atît a bătrînilor cît și a tinerilor se umple în atmosfera familiară. Atâta timp cât copii au trăit împreună cu părinții într-o atmosferă familiară. În timp ce părinții și copii au trăit împreună ca făcînd parte din aceeași lume (dacă alegem fiecare din noi să părăsim cuibul odată cu maturizarea generației tinere, trebuie subliniat, că procesul ieșirii începe chiar din copilărie ). Evenimentele familiare, în principiu, nu erau numai spirituale, părinții  nu sau referit numai la respectul pentru ei ca părinți sau ca îndrumători tradiționali, precum era obiceiul. Ei s-au comportat cu respect și atunci când îndeplineau misiunea de a fi administratorii sărbătoririlor familiare onorate și pline de entuziasm. Astfel, dragostea pentru copii lor îndeplinea o necesitate sufletească și tradițională. Această dragoste era făurită, adânc înfiptă în conștiința lor, nu numai ca un prim drept ci, ca o obligație firească a unui părinte. Părinții nu concepeau să fie despărțiți de copii lor; iar dacă această despărțire era necesară, o considerau drept un fapt negativ în calitate de creatori și educatori .

Cu toate că generația veche  nu putea concepe viața altfel decât era în tradiția familiară. În America s-a revoluționat cultura dând naștere la ceea ce se numește ,,cultura –tineretului”. Această cultură deosebită a vârstei de mijloc, dintre copilărie și tinerețe (maturizare) și aceasta pune accentul  pe adaptarea maturilor la noua concepție. ,,Cultura tineretului” nu întotdeauna se opune aprecierilor maturilor. Ea exprimă inadaptarea a numeroșilor tineri. Este necesar să aruncăm o privire în interiorul acestor tineri ca să observăm maturizarea lor.  Având în vedere aspirațiile acestor tineri, în  căutările lor, de a ajunge cât mai târziu posibil la ultima stație a vieții, ei încearcă să-și prelungească tinerețea la infinit. Dorințele acestora ca părinți din nou punctează căile vieții copiilor lor.

2

Ceea ce putem observa, sunt îndoielile generațiilor și descoperirea dragostei contemporane. Numeroase sunt scrierile (într-o formă sau alta) a tinereții însoțite de pofta trăirii intense din punct de vedere sexual și din convingerea de a se bucura din plin, poate mai mult decât alte evenimente. Plăcerile de moment fiind considerate mai importante. Părinții, care nu vor să se arate în fața copiilor ca pretențioși, neavând o limbă comună, prin care să se trădeze ca având concepții învechite, tind să primească noul mod de viață ,,cultura tineretului” precum ar fi a lor. Părinții probabil spun copiilor lor: dacă noi nu ne putem adapta vouă, dacă voi nu vreți să primiți felul nostru de viață, să ne străduim noi în a ne adapta. Dar acest joc (compromis) este o înfrângere. Noi urmărim viața copiilor noștri  fără ai putea, într-adevăr, cucerii.

Linia vieții societății noastre ajunge la apogeu în anii maturității. În timp ce noi suntem în putere și mai avem o înfățișare plăcută, care de îndată va începe o scădere și chiar intervenția doctorilor. În trecut cu cât omul îmbătrânea,cu atât se bucura de mai mult prestigiu și chiar poziția sa era mai respectată de societate. Bătrânețea omului, însemna cu alte cuvinte să te bucuri de mai multă autoritate în familie, care ținea seamă de părerile acestuia.  În loc să te îndepărtezi  din centrul vieții familiare , copii și nepoții ,în trecut se apropiau de centru familiar. Acest fapt determina, într-o mare măsură prin faptul , că dragostea nu era  activată superficial. Dimpotrivă, dragostea era îndreptată spre crearea încrederii continuu în familie, bazată și raportată la cinstea –prețuirea bătrâneții. Dragostea și onoarea erau gemeni.

Părerile noastre despre dragoste și prețuire au determinat această poziție, prin care vârsta bătrâneții noastre s-a transformat cu timpul în neglijență și singurătate. La fel cum tinerii trăiesc în afara evenimentelor familiare, ei petrec bătrânețea, viața pe marginea evenimentelor familiare. Bătrânii își petrec viața pe marginea existenței familiare. Femeia, de exemplu, adeseori este iubită chiar dacă nu are merite suficiente. În aceiași măsură și bărbatul.  În societatea contemporană poate exista ca văduv(ă), zece-cincisprezece ani. Rareori i se propune de către membrii tineri –căci de când a văduvit,-ea (el) neîndrăznind să pretindă –să locuiască cu ei.; ea ,pe când era tânără iubită și apreciată (nici când nu a pretins ceva) ridicolă și respinsă într-o izolare a bătrâneții. Timpul apasă greu pe umeri. Bătrînețea se resimte din zi în zi, e obositoare. Ea speră că timpul acesta să treacă, căci nu e o altă cale pănă ce va muri.

3

Dacă dragostea nu ar fi fost  decât o ceremonie, un eveniment al simțurilor-precum dragostea sexuală-ar fi putut să ne ajute să trecem cu mai multă ușurință peste amenințările timpului. Am fi putut ajunge la bătrînețe fără amenințările timpului. Am fi putut parcurge anii bătrîneții ,fiind conștienți că putem să continuăm înconjurați de rude și prieteni,care întotdeauna ne-au fost apropiați. Adesea auzim plîngeri al singurătății în anii bătrîneții,oful soartei care amintește cu întîrziere timpul-părinților,copiilor,bărbaților și femeilor-ceea ce am pierdut în ceasul în care credeam că l-am cîștigat. Această problemă e dureroasă, am înțeles că nu o putem  singuri rezolva:atnci care e prețul unei noi dragoste?

În timpurile acestea, concentrarea la o dragoste sexuală nu e întâmplătoare. Ea s-a născut ca rezultat al ruperii de trecut,care încuraja tendința extremistă a lui Zigmund Freud,în contradicție cu natura omului. De altfel, Freud susținea, el nu este tatăl unei noi concepții. El nu s-a alăturat nici unei mișcări religioase  sau filosofice. Practic el a avut rezerve asupra multor teorii căruia i se atribuia. Freudanismul devenind cu timpul o nouă religie a necredincioșilor, a căror credincioși ortodocși s-au luptat adeseori învingând . Teoria sa devenind o vindecare ,mai mult decât un medicament sufletesc. Principala învățătură se baza pe aceea a recunoașterii, omul nu poate să se bazeze pe sine din punct de vedere al simțului, el nu e stăpân integral din punct de vedere al mediului înconjurător. Investigațiile câtorva cercetători asupra sentimentului ,,dragostei”  nu ar fi fost luate în considerație ci doar pentru că ele au fost obiectul de cercetare a lui Freud. ,,Omul are unele defecte din punct de vedere al simțului, el necesită o cantitate mare de satisfacții și plăceri. Al elibera în mod discret de acuzația care i s-a adus și care-l obsedează, îl demoralizează și îl urmărește”. După unii cercetători ,,numai teoria Freudiană” ar fi răspunsul potrivit ,,generației temătoare” care acuză omul. Pentru a salva sufletul omului se recomandă o comportare demnă, tradițională.

—————————–

Paul  LEIBOVICI 

Rehovat, Israel 

24 februarie  2019

Zamfira CIOBANU: Astăzi este Dragobete

Astăzi este Dragobete

 

Iar s-aude un fluierat
Se pun câinii pe lătrat
Ionică vesel trece
E voinic cât ar fi zece.

Un păun așa se pare
Umblă pe la fiecare
Și tot strigă și le-ntreabă
Un sărut n-ai vrea in șagă?

Cată fetele din sat
Să le dea un sărutat
Cică-i zi de Dragobete
Băieții sărută fete.

Fetele toate-i zâmbesc
Și se pare că-l iubesc
Numai una-i norocoasă
Cea care va fi aleasă.

Oare cine o să fie
E Maria de la vie?
Sau Ileana din poiană,
Dulce ca o cosânzeană!

Ionică chiar-ar vrea
S-aleagă pe pofta sa
Inimioara lui doar știe
Care poate să-l mângâie.

La sărut se cam pricepe
Și mereu se tot întrece
Cu băieții cei din sat
Ca să-i fie de urmat.

Cântă-n uliță răsună
Larmă și-e voie bună
Fetele ies pe la porți
Să vadă dacă au sorți.

Flacăii urma le poartă
Fiecare are-o fată
Purtată in inimioară
Într-o tainică comoară.

Înserarea-i pe aproape
Și norocul cât se poate
Fete sunt pentru-un sărut
Numai să fii priceput.

Orișice băiat juvete
Poate fi un Dragobete
Dacă inimioara-i saltă
Ca să bată într-o poartă.

Ionică zău că-ntrece
Un ștrengar ce se petrece
Tânăr e boboc de floare
Pregătit de sărbătoare.

Și la horă e tot primul
Stârnește mereu pelinul
De drăguț lumea îl știe
Că-e om de omenie.

După ziua asta mare
Își alege mândra care
S-o ducă la el acasă
Fată bună de mireasă.

Să facă nuntă aleasă
Cu a inimii crăiasă
Și-o să fie pe-ndelete
Cel mai mândru Dragobete.

—————————–

Zamfira CIOBANU

22 februarie 2019

Imagine:Internet

Dunia PĂLĂNGEANU: Dor de primăvară

Dor de primăvară

 

Un Anotimp
cutreieră prin mine,
cu şerpii viselor
susurând la tâmple,
deschizând cărările,
descântând florile,
topind întunericul
prelins în fântâni
de rugăciune,
albastre petale
ochi magic de zare
peste câmpie…
apă ce suie,
corăbii de dor
nopţi ferecate
paşi prin cetate
aripi şi pace,
iarna se stinge
drumul mă-nvinge.

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

23 februarie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Mi-e dor de tine mamă

Mi-e dor de tine mamă

 

Să ştii mama mea dragă,
Că zilnic mi-e dor de tine,
Mi-e dor de vorba-ți caldă,
De brațele tale să mă aline

Mi-e dor de a ta privire,
De sfatul ce mă încuraja,
Învătăturile date cu iubire,
În viață să mă poți proteja

Te iubesc mamă dragă,
Te vad în tot ce e frumos
În florile din lumea largă,
În şoapta valului spumos

Eşti vântul ce mă mângâie,
Eşti foşnetul lin al frunzelor,
Cântecul vrajit de ciocârlie
Lumina de pe aripa razelor

Să ştii mama mea dragă,
Că zilnic mi-e dor de tine,
Te am în suflet ca icoană,
Mergi peste tot cu mine

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

16 februarie 2019

Anna-Nora ROTARU: Mulțumiți doar cu amintirea…

MULȚUMIȚI DOAR CU AMINTIREA…

 

Amintirile-s bucăți de suflet, bune, rele-mi aparțin,
În desagă-s adunate și-o cotrobăiesc când vreau…
La-ntâmplare scormonind, una-mi sare și-o rețin,
Din fărâme adunată, să-mi mai stea în gând puțin,
Mai trăind-o inc-o dată, din ea clipele să-mi beau,
În năvală când răzbeau…

Aș vrea ceasului să-i-ntorc limbile spre început…
Rupte foi din calendare să le-adun, să le lipesc…
Ca pășind spre înapoi, treaptă, treaptă spre trecut,
Să fac tot ce n-am făcut, n-am știut sau priceput,
Să îmi dau răgaz la vise, fără gând să mă pripesc,
Dar nici clipele să-mi risipesc…

Pe atunci, neștiutoare, n-am fost timpului pândar,
Infinit crezând că-mi e, n-am putut la timp socoate,
C-ar putea trece ca fluviu peste mine în zadar…
Dar lipind clipă de clipă, cum ar face-un bun zidar,
Cu cimentul de iubire, rânduindu-le pe toate,
Castel vieții-aș face, poate…

Dac-am fi știut de ieri, n-am trăi doar cu-amintiri…
Am fi astăzi plini de viață, nu pierduții prin gândire…
Nu ne-am regăsi numai, prin frânturi de povestiri,
Din trecut vânând vreo clipă, ca uitați de timp martiri,
Încâlciți printre desișuri, purtând jug azi de-osândire:
Mulțumiți doar cu-amintire…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

23 februarie 2019

Ioana CONDURARU: Poesis

Primăvara

 

Sa zvonit că, primăvara
Într-o seară va veni,
Mirosind a tămâioară
Și a nuferi argintii.
Luna, deveni sfioasă
Spunând parcă: ,,Vai și ce
O vedeți așa frumoasă?
Cât de importantă e?
Cum ajunge, așa pleacă
Lăsând visul pe câmpii
Și iubirii, doar o joacă,
Îi va da din galaxii.
Eu sunt veșnică pe boltă.
Nu mă pierd printre nimicuri
Dăruind nopților dotă,
Toate razele de nuntă.”
Dintr-un colț, luceafărul
O privește zâmbitor:
,, Lună, mai tăie-ți avântul,
Încă nu ai vorbitor.
Din noianul înstelat
Cine mărțișor aduce,
Viselor din borangic
Când prin iarba rourată,
Ghioceii vor scânci?
Bolții, da, tu ești regină
Când pe căi se lasă noaptea.
Primăvara-i Doamnă, Primă
Aducând din eden viața.
Se vor umple universuri
De pasteluri colorate.
Noi vom coborî pe șesuri
Construind mândre palate”.
Plecând razele tăcută,
Luna, n-a mai spus nimic.
Primăvara e o muză
Dăruind un anotimp.

 

Un apel la iubire

 

Nu știu ce s-a întâmplat în astă seară
Cănd luna printre astre rătăcea.
Mi-ai prins în palmă sărutarea iară,
Gustând timid mi-ai dăruit o stea.

Apoi plimbând gingaș privirea
Mi te-ai oprit pe geana unui vis,
Sorbind în taină ultima secundă,
Voiai să furi din floarea de cais.

Contemplând a șoaptei reverie
Cu inima pulsînd într-un tandem,
Doream a vieții sfântă simfonie,
Să dea regal la un sublim refren.

Nu știu ce s-a întâmplat dar e magie ,
Te simt în suflet, ești un dar divin
Iar clipele ce mi le-ai dat doar mie,
Pe strune de vioară ți le închin.

Un apel iubirii voi trimite
Sunând la …unu, unu, doi
Când primăvara se va ivi ferice,
Să ne aducă florile de tei.

———————————-

Ioana CONDURARU

23 februarie 2019

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poesis”

Elena TUDOSA: Poeme

Iubește-mă

 

Iubește-mă iubite când soarele apune,
Lăsând luna regină în locu-i să răsară,
Iubește-mă în taină și nimănui nu spune,
Și soarbe-mi din iubire gust de cireașa-amară.

Iubește-mă iubite,, pe margine de gând,
Măcar o clipă doar, mi-s buzele-nsetate,
‘N amurgul serii știi că dorul mi-i flămând,
Și ca un jar aprins, în inimă îmi arde.

Iubește-mă iubite, amurgul lin coboare,
Strivește-ma-n săruturi și tandre mângâieri,
Pe ramura-ți frumoasă, să -mbobocesc în floare,
Să înviem în sânul frumoasei primăveri.

Iubește-mă iubite, fii tu soarele meu,
Iar eu îți voi fi luna ce mult te-a căutat,
Cerul inimii mele în ploi de curcubeu,
Și de iubirea ta să-mi fie vesnic brazdat.

 

Plânge codrul

 

Plânge codrul supărat,
Crengile-i trosnesc de vint,
Și se pleacă leganat
Pân’aproape de pământ.

Plânge codrul se-nfioara,
Și suspina-ncetisor…..
Răsuna frumos în vară,
Acum doar un cârd de ciori,

Croncanind în cerc se strâng,
Și zburând deasupra lui,
Aripile-n zbor zbatind
Mai dau viață codrului.

Plânge codrul suspinând,
După frunzele-i căzute,
Pe nimeni nu vezi umblând,
Pe cărările-i tăcute.

Geme codrul și jeleste,
După vară -i este dor,
Doar izvorul clipoceste,
Și se scurge-ncetisor.

Nu-i țipenie de suflet,
Totu-i trist și părăsit,
Se aude doar un răcnet,
Ciorile-n zbor Croncanind.

Iarnă tu, anotimp sobru,
Fără cânt, flori și verdeață,
Cum ai pedepsit tu codrul
Lasindu-l fără de viață ?!?

Fă să-ți zboare zilele,
Cum zboară gândul haihui,
Să treacă, ca clipele,
Adu vara codrului,

Să răsune de cântări,
Să se umple de verdeață,
Iar eu să merg pe cărări,
Și să mă bucur de viață,
Cu iubirea mea de brațe.

——————————-

Elena TUDOSA

23 februarie 2019

Continue reading „Elena TUDOSA: Poeme”

Sofia Doina GAVRILĂ: Să nu o faci să plângă

Să nu o faci să plângă

 

Să nu o faci să plângă… o lacrimă de femeie,
are-n ea toată durerea universului.
Când ochii femeilor plâng se revarsă
rouă din petalele florilor care se ofilesc
de dor, pierzându-și parfumul îmbietor,
și plâng baladele prin tril de privighetori.

Când lacrima se scurge printre gene,
vântul geme, împleticindu-se în pletele
pădurii, îndurerat de lipsa verdelui crud
pierdut printre șoaptele frunzelor dispărute.
Când ochii femeilor plâng se zbuciumă marea
și urlă talazul, când lacrima scaldă obrazul…

Când ochii femeilor plâng se-ntunecă cerul
și ziua devine noapte de plumb…
iar soarele plânge și el în amurg pe-ntinsa mare
înroșind orizontul cu petale de trandafiri zdrobite
sub bocancii lui Cronos neîndurători pășind
peste nisipul din clepsidra eternă a vieții…

Când ochii femeilor plâng… scriu poeții cu pana
muiată-n negura nopții… despre ură și iubire,
despre viață și moarte, adevăr și dreptate,
sau scriu o rugă către cerul tăcut și așteptă răspuns
de acolo de sus, iar cerul de noi e tot mai departe…
când ochii femeilor plâng… și soarele plânge-n apus.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

22 februarie 2019