Constanța Doina SPILCA: Enigme lirice

Cuvântul

 

A fost
cuvântul!
Cuvântul
s-a destrămat în vorbă,
vorba
s-a deșirat în palavră,
palavra
s-a prăvălit
în consoane
îmbeznând
alb de mesteceni.

vocalele,
Armonii
Epopeice în
Iederi
Onirice,
Unduiesc alb
prin negrul
consoanei
legând
consonant
cuvinte
ce irump
reflexii
pe alb de mesteacăn,
iubire,
lumină,
viitor!

 

Enigme

 

Uvertură,
tâmplele – percuție,
vertij,
tam – tam tribal,
corzile inimii,
capricii
sub arcuș Paganini,
cadență-n destin
bubuind beethovenian
și …
apoi …
sacâz,
ace conifere
în leagăn
de
Brahms.

 

Vremelnicie

 

Ispășim vremelnicia
gârbovind
printre dureri și nevoi,
orbecăind
Continue reading „Constanța Doina SPILCA: Enigme lirice”

Mihaela BANU: Poesis

Cu-al tău sărut, ce-avea gust de iubire

 

– sonet –

Mă-mbrac mereu cu-o mantie de teamă,

Peste cămăși țesute din visare

Și mă incing c-un brâu de supărare,

În timp ce viața-ncet mi se destramă.

 

Îmi  scutur clipele de frământare,

Cum de pe haină-ndepărtez o scamă.

Din vechi frustrări croit-am o maramă,

Cu care-acopăr lacrimi de-ntristare.

 

Încercănată de dezamăgire,

Mi-ai dezgropat speranța din adâncuri,

Cu-al tău sărut, ce-avea gust de iubire,

 

Și-n goană, aplecați peste oblâncuri,

Vom galopa pe-albi cai de fericire,

Cu tine-alături pătrunzând noi tâlcuri.

 

Cine tâlcul să-i priceapă?!

 

Prin ferestrele pătate de tristeți și desfătare,

Văd topindu-se fugare, stranii clipe tremurate.

Nu pot face osebirea între zgaibe și cangrene.

Printre plânsetul din gene, lacom caut lecuirea.

 

Dincolo de geam e-o lume ce se-ascunde sub măști slute.

De pe suflete pierdute, și-a tras voalu-i de cutume.

Îmi arunc în jur privirea, căutând în grabă crinii

Și-n miresmele grădinii întâlnesc dumnezeirea.

 

M-a înfiorat deodată viața ce prin pori pulsează.

Mult râvnita, dulce oază, e în verde-nveșmântată.

Resimțind greaua-i durere din nașterea-n suferință,

Mă visez în neputință scoțând strigăte-n tăcere.

 

Dincolo de toate-i soare și-n copt lan se scutur macii.

Jos în luncă, pitpalacii, dau iubirii lor chemare.

Viața este-un pod de nuferi răstignit pe-adâncă apă.

Cine tâlcul să-i priceapă?! Prin iubiri te ‘nalți și suferi.

 

Pentru păcatul de-a ne fi iubit

 

Cum despărțirea-i de neconceput,

Iar drumul vieții-a devenit îngust,

Noi, două umbre,-o să-l urmăm pe Proust,

În căutarea timpului pierdut …

 

Vom pribegi-n Sahara însetați,

De-acesta-i prețul ce-avem de plătit.

Pe Everest vrem să fim deportați,

Pentru păcatul de-a ne fi iubit.

 

În Atlantida sau Cercul Polar

Și-n câte aspre locuri pot să-nșir,

De-i luna lui cuptor, sau e gerar,

Vom ocoli pământul spre nadir.

 

Pe brânci ne vom târî la Polul Sud

Și în al vieții noastre asfințit,

Vom înfrunta destinul trist și crud,

Bând cupa-n doi pe timpul regăsit.

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

14 februarie 2019

LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI,

POETEI MIHAELA BANU !!!

Echipa Logos&Agape

14 februarie 2019

 

 

 

Zdenka BECKER: O poezie de dragoste

Giacomo Manzu, Italien

***

Despre veștejire niciun cuvânt
nici de căință față de ridurile
ce ne brăzdează chipul
oaspete să fii la festinul
cu masa așternută ceremonios
mireasmă de foame
scăldată în lumina lumânării
mireasmă de foame
unul față de celălalt

 

Zdenka Becker, Cehia (1951)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: “Verwundbar durch Schönheit im Auge” (Vulnerabil prin frumusețea din ochi)
Lirică austriacă modernă, POINT Editions

Dorel SCHOR: Oameni și animale (schiță umoristică)

Cearta dintre Boris Glazpapier şi dentistul Kleinergrois a început într-o seară, la un pahar de bere, de la un fleac atât de puţin important încât a doua zi aproape nimeni nu-şi mai amintea exact amănuntul. Fapt este că, puţin înfierbântaţi de ceartă, uzaţi de căldura zilei şi cu nervii răsuciţi, cei doi au depăşit motivul iniţial şi şi-au aruncat tot felul de epitete, au ridicat tonul şi, la un moment dat, şi-au complimentat nevestele şi căţeii…
– Javra dumitale latră la patru dimineaţa, a strigat Boris. Ruşine!
– Poate a dumitale, a replicat dentistul. Nu a mea…
– Ha, ha, eu nici nu am câine! În calitate de preşedinte al comitetului de bloc voi propune o taxă specială pentru proprietarii de câini. Cine vrea potaie, să plătească!
Aici e momentul când au intervenit şi alţii. În mai puţin de jumătate de oră s-au format două partide. Unul al posesorilor de patrupede, celălalt al adversarilor juraţi. Proprietarii de animale s-au aşezat sub platforma ştiută a Asociaţiei pentru protecţia animalelor, ceilalţi au apelat la Organizaţia pentru apărarea drepturilor cetăţeanului. Evenimentul a fost comentat la băcănie, la măcelăria lui Ioel Fişelovici, la tutungerie şi la bancă. S-au creat largi curente de opinie şi atitudine.
„Partidul în favoarea oamenilor” a propus boicotarea magazinelor unde se comercializează preparate de genul Ham-ham sau Miau. Ziarul local acordă o atenţie deosebită evenimentului, iar tirajul îi crescu fantastic după ce rubrica „opinia cititorului” găzdui păreri de ambele feluri. Pe zidurile caselor şi pe panourile publicitare au apărut afişe mobilizatoare şi altele acuzatoare. S-au organizat conferinţe de presă, mitinguri de solidaritate, demonstraţii de protest… Tineretul, indiferent îndeobşte la asemenea probleme, a intrat în joc după ce fonduri mari, din surse anonime, au subvenţionat maiouri colorate cu sloganuri.
Când au avut loc alegerile municipale, candidaţii au aderat la o grupare sau alta. Un candidat a promis că va impune botniţă pentru câini şi proprietari. Adversarul a cerut un impozit pentru cei ce nu au animale. Partidul de centru a lansat lozinca „Cine are să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească”…
Toate acestea s-au petrecut vara trecută. Dar ecoul evenimentelor nu s-a pierdut. Şi acum, stând prieteneşte la o bere, Boris îi mai spune uneori lui Kleinergrois:
– Primarul ăsta, cum dracu-i zice, nu ar fi ajuns primar dacă…
– Las-o baltă! sugerează de obicei dentistul. Iar începi ?

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

12 februarie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților Creștini (partea a II-a)

   „FIŢI OAMENI DE ONOARE şi MAI PRESUS de PARTIDE

   SLUJIŢI: PATRIA, PATRIA, PATRIA!” (Petru Gheorgheoni)

 

    „Faptul  că lucram împreună cu aceşti oameni remarcabili îl consideram un privilegiu sau, mai degrabă, un dar providenţial. Nichifor Crainic şi Radu Gyr îmi spuneau că sunt volumele lor de poezii şi că, fiind mai tânăr, trebuie să le scot în afara închisorii, lucru ce mi-l sugera deseori şi filosoful Petrovici.

   De la Crainic şi Radu Gyr, am învăţat sute de poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri.”

              (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 67,70, 87, 94, 120,135, 168)

   De fapt este impropriu spus ca expresie: x, y, z, mort la Aiud, mort la Aiud…

   Corect ar însemna: x, y, z, condamnaţi la moarte de regimul comunist şi ajutaţi de

   administraţia închisorii: omorât la Aiud, omorât la Aiud…

   Râpa Robilor-marea groapă comună a Aiudului era mereu flămândă de schelete.

   Eroii-Martiri erau aruncaţi goi în groapă, uneori ciopârţiţi, fără cruce, fără preot, fără

   slujbă, acoperiţi cu pământ, cu crezul şi iubirea lor faţă de Patrie şi Dumnezeu.

   Prea multă jertfă curată, angelică, sfântă a primit această Râpă veşnic nesătulă:

   „Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,/ Cimitirul nostru tace, adastă;/ Aşteaptă

   sicrie sărace,/ Cu număr de smoală scris pe capace…”

                      (Radu Gyr, apud, Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 93)

   Deţinuţii politici, naţionalişti religioşi sfidau însă prin mistica trăirii lor groaznicele grozăvii oferite cu generozitate de regimul ateo-comunist, impunându-şi regula vieţii în sistemul concentraţionar al suferinţei: rugăciune, răbdare, credinţă, curaj, meditaţie, acceptare, nădejde, chiar iertare pentru călăi, după teologie, urmează alte preocupări de spirit elevat: „Într-un colţ, câţiva se perfecţionează în limba franceză, declinând şi conjugând. Dincolo, se face filosofie. Câţiva, pe lângă Gabriel Bălănescu, vorbesc despre poezie, literatură şi ziar… Eu stau lungit pe podele cu faţa-n sus şi cu mâinile puse cruce pe piept, gândindu-mă la viaţa veşnică… Staţionarea noastră pe podele durează luni la rând, vânătăile de pe şolduri se adâncesc şi reumatismele cresc.”

   (Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea Mare, vol. 3, Ed. „Credinţa strămoşească”, p.95)

    Aula încremenirii din forumul morţii de la temniţa Aiudului se numea Zarcă şi era cea mai fioroasă şi cea mai demonică încăpere care l-ar fi cutremurat şi pe necuratul.

   „Aici, la Zarca, au fost ucişi, în ger, în goliciune, în foame şi bătăi cei din grupul lui Agapi, în urma unei rebeliuni din interior (îmi scapă anul)…Sancţiunea a fost izolarea, goi goluţi, în plin ger, de -30 grade, cu geamurile de la camera de tortură de la Zarca sparte, drept pat betonul de pe jos, tavanul velinţă. Mai întâi le-au căzut degerate urechile, apoi vârfurile nasurilor albite de ger şi sprâncenele, genele, şi au sucombat pe rând, strânşi ciorchine unul în altul. Aşa i-au dus, sunând ca toaca, în car, la groapa comună, aşa a intrat în legendă grupul Agapi. Ei erau oameni de la dreapta eşicherului politic, hotărâţi a desfiinţa mitul comunist al anihilării adversarului… Foame, teroare, frig, era exact lecţia ce ni se aplica la Zarca Aiudului ardelean. Această Zarcă, mormânt al miilor de oameni nevinovaţi, în decursul a două secole de persecuţii fără egal, de la teroarea absolutistă monarhică la teroarea bolşevică, stârnea groaza în cei urmăriţi de regim numai când i se pronunţa numele diabolic. Era un fel de ecou, de groapă comună, contur de gamelă sură în zeamă neagră” (Vasile Scutăreanu, op. cit., p. 43-44)

   AIUD, care-şi propaga ecoul anagramă: IADU! IADU! IADU! IADU! IADU! IADU!

 

   La Aiud se continua bătaia pe aceeaşi partitură ca şi la celelalte penitenciare celebre, sinistre: „… Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea, şi-ţi dădeau cât credeau ei de cuvinţă. Aveau nişte bâte ca nişte melesteie lungi, de cauciuc băţos.”

     (Pr. D. Bejan, Bucuriile SuferinţeiViaţa unui Preot Martir, Hârlău-Iaşi, 2002,p. 95)

   Toţi delicvenţii gardieni, dintre care unii cu tâlhării destul de grele şi crime la activ arătau ca nişte fiare sălbatice, ca nişte hiene ce-şi priveau hulpave prăzile, jinduind în fiecare clipă, în fiecare moment să-şi încolţească şi să-şi strivească victima.

   Într-una din seri, victimă a fost părintele Constantin Stoicescu… Într-un târziu, a fost adus de gardian şi împins în încăpere, unde a căzut moale pe duşumea. Mi-am dat seama că fusese bătut crunt, tot corpul era o vânătaie peste care năclăia sângele.”

                             (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 130)

   Regimul totalitar comunist care s-a aşternut şi a ocupat samavolnic, sfâşiind şi ciopârţind Regatul Român Creştin condus de un rege nevolnic, neputincios, neprietenos neamului creştin, prietenos însă ocupantului străin ateu, ne-a lăsat moştenire aproape seculară un popor disperat, sfărâmat, prăbuşit, paralizat, năucit.

   „Un POPOR năucit şi disperat priveşte neputincios cum se prăvăleşte în neant societatea şi economia în care trăieşte, atâta cât a mai rămas după al doilea război mondial şi ce a mai putut încropi în cei peste patruzeci de ani de comunism.

   Este poporul român, care din 1940 încoace nu a mai zâmbit şi numai Dumnezeu ştie ce păcate plăteşte, că este supus unui calvar atât de prelungit şi dureros, astfel:

   -În 1940 au fost rupte din trupul ţării provincii întregi cu milioane de fraţi români;

   -Oştirea română a fost târâtă într-un război nimicitor de la Nistru până la Stalingrad şi de la Stalingrad la Praga, de către cei mai odioşi tirani ai tuturor timpurilor, A. Hitler şi I.V.Stalin. Sute de mii de ostaşi nu s-au mai întors acasă;

   -Rănile lăsate de război şi armistiţiu înrobitor impus de Stalin, s-au oblojit cu multă migală, multă trudă şi multe abţineri, dar nu s-au vindecat niciodată:

   -Triştii ani de comunism ar putea fi descrişi lapidar în câteva cuvinte sugestive; KGB, consilieri sovietici, sovromuri, dosare de cadre, securitatea, cenzura, ascultarea convorbirilor telefonice, cultul personalităţii, două ore de televizor, ziare standard, viza de ieşire din ţară, munca forţată, dărâmarea bisericilor, cartele, etatizarea conştiinţei, etc., etc.” (Hristea Ieronim, Tot Adevărul, Samizdat, p. 3-4)

   Ştiindu-se de condiţiile umane de la Sanatoriul T.B.C. al penitenciarului Târgu-Ocna, administraţia de la Aiud, unde predomina teroarea, tortura, tratamentul diabolic prescris bolnavilor, a înfiinţat o secţie de T.B.C., pentru a-i readuce pe cei bolnavi de la Târgu-Ocna, nu pentru a li se ameliora suferinţa, ba din contră, pentru a le agrava şi mai mult puţinele zile care le-au mai rămas în calendarul vieţii.

   Între 1955-iulie 1957, secţia TBC avea în primire următorii suferinzi: dr. Ionel Zeană, ing. Gheorghe Jijie şi Ştefan Sabo din Bucureşti; Vasile Marcel Popa, student, Nicolai Popa, Bordei Zamfir şi Grigore Caraza din Neamţ; Atanasie Berzescu-teolog din Lugoj; Vasile Alupei-elev din Zemeş-Bacău; D. Mitoiu-preot din Băceşti-Vaslui; Aurel Vişovan-student din Sighet; I. Mocanu-profesor, Teleorman ş.a.

   Cu toată bunăvoinţa autorităţilor penitenciarului  de a înlesni soarta arestaţilor cu Secţia TBC, starea deţinuţilor naţionalişti creştini ortodocşi din  Aiud arăta tot la fel:

 

   „Rupţi şi slabi şi ciuruiţi de ploaie,/ Vineţi în amurgul citadin,/ Zornăind sub bura de venin,/ Poticniţi în lanţuri şi noroaie,/ Strâmbi de lanţ, de burniţă, de foame,/ Ducem boarfa noastră-ntr-o boccea/ În oraşu-n care nu ne vrea,/ Beat de aburi calzi şi de reclame.” (Radu Demetrescu Gyr, apud, Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 53)

   Unul dintre protagoniştii închisorii Aiud a fost nemţeanul Grigore Caraza care, beneficiind de 3 procese a executat 23 de ani fără compromis, dar cu demnitate.

 

   În ziua de 31 August 1949, s-a coborât Apocalipsa stalinistă şi peste Poiana Teiului. Tânărul Grigore Caraza iniţiatorul grupării anticomuniste „Frăţia de Arme”, a fost arestat la 3 zile după ce fostul său colaborator al rezistenţei Pamfil Sălăgeanu fusese arestat şi-l dăduse în primire. Toată Valea Bistriţei a căzut în ghiarele sfâşietoare, pătate de sânge curat, ale Securităţii: Borca, Buhalniţa, Crucea, Farcaşa.

   Între cei arestaţi se aflau şi monahii: Varahil Moraru, Ioasaf Marcoci, Chesarie Ursu de la Mănăstirea Durău, Filaret Gămălău, stareţul Mănăstirii Rarău, preotul Vasile Gheorghiasa, părintele Mihai Mitocaru din Roman cu cei doi copii, primari, învăţători.

   În 18 Februarie 1950, Caraza a primit în baza Dosarului nr. 45/ 1950, prin Sentinţa nr. 166/  1950, 8 ani de închisoare corecţionară.

   Eliberat în 1957, rearestat în 1958, anchetat 9 luni, a primit în baza dosarului nr. 336/ 1959, prin Sentinţa nr. 349 din 16.06.1959, 23 de ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică. În temniţa din Constanţa a stat înmpreună cu camarazii Lotului Răchitoasa, 11, în lanţuri 106 zile, apoi după un popas de o lună la Jilava, au ajuns a doua oară la fioroasa temniţă Aiud.

   Pe când târa lanţurile grele, sub suferinţa apăsătoare, sufletul creştinului Grigore se elibera cugetând mottoul lui Victor Hugo: „Omul e făcut nu ca să târască după el lanţuri, ci să-şi deschidă aripile.”

   Batjocura delicvenţilor gardieni, părea mai usturătoare ca supliciile lanţurilor grele.

   „-Doamne, mă gândeam, Tu ai suportat bătăi, ţi-a fost coasta împunsă, ai avut coroană de spini pe cap, ţi-au fost bătute piroane în mâinile şi picioarele Tale, dar, totuşi, lanţuri nu ai purtat!” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 132)

   Ilie Tudor-tatăl marelui rapsod al tezaurului nostru folcloric, Tudor Gheorghe, arestat în decembrie 1958, a avut şi el parte, cântăreţ bisericesc fiind, de partitura lanţurilor grele în concertul prea prelungitei Simfonii a Suferinţei creştin-ortodoxe.

   „Au venit 5 fierari cu nicovale mici şi lanţuri, ni le-au fixat la glezne cu brăţări de fier, fixate cu nituri pe nicovale. Doi cu o chingă. Piciorul meu drept de stângul vecinului. lanţul avea circa 60 de cm. Am fost prins de părintele Sârbu.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Ediţia a III-a, Constanţa-2010, p. 21)

   Nu numai administraţia comunistă avea slăbiciunea de a pune deţinuţii politici-religioşi în lanţuri grele, ci şi monarhia germană a dinastiei Hohenzollern, străină de neam, de credinţă, de tradiţie, nestrăină însă de împilare, de uciderea lui Mihail Eminescu, de uciderea miilor de ţărani răsculaţi, de aţâţarea politicienilor corupţi între ei pentru a fi uşor de manevrat, de afacerile veroase dinastice, de genocidul de stat comis de Carol al II-lea, de rapturile şi dictatele somate de vrăjmaşii seculari, uşor acceptate.

   S-a întâmplat în 9 Decembrie 1942, când un grup de naţionalişti români, creştin ortodocşi au plecat din Gara Capitalei peste mantia albă a Carpaţilor şi a Podişului Transilvaniei cu lanţuri la picioare, legaţi doi câte doi în cadenţă cu loviri şi injurii.

   Ajunşi la destinaţie li s-au tăiat lanţurile şi au fost repertizaţi la parter în celule. Pe peretele parapet două icoane împărăteşti i-au îmbrăţişat: Icoana Mântuitorului-Pantocreator şi cea a Maicii Sale cu Pruncul, ambele realizate de Costin Petrescu.

   Sub lumina proniatoare ţâşnită din aurele dumnezeeşti, Virgil Maxim a izbucnit:

   „-Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe Scaunul de Slavă, Biruitor. Noi suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la biruinţa împotriva celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă!

   Maica Sa a venit la căpătâiele noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului său.” ( Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, Bucureşti-2002, p. 73)

   Icoana Mântuitorului de la Aiud Îl reprezenta aşadar pe scaunul de slavă. Pe Cruce erau doar tinerii deţinuţi politici-religioşi. Lângă ei au ajuns şi elevii din Frăţiile de Cruce (F.d.C). Au stat un an, apoi trei ani la mina din Baia Sprie şi din nou la Aiud. Şeful F.d.C. Virgil Totoescu care a pătimit 14 ani în închisori, a stat „6 luni de zile în lanţuri la Aiud, în Zarcă.” (interviu realizat de Dragoş şi Ioana Ursu, la 11 Noiembrie-2009, 14 şi 21 August 2010 cu fostul deţinut-religios Virgil Totoescu; Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule…Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 50)

 

   Închisoarea împrumuta caracterul administratorului-director, iar acela la rândul lui cimenta în pereţii, în zidurile ei cernite de vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, faima lui funestă de fost individ şters, poate chiar nul într-o societate, care a parvenit rapid alăturându-se partidului-proletar sau ţâşnind în rândurile Securităţii diabolice, împrumuta nu chipul fiindcă el, ei, directorii-temniceri, nu mai aveau de mult chip divin sau uman, ci o înfăţişare schimonosită, vulgară, plină de ură, de venin, de violenţă, de bestie, de brută, de bădăran.

   Pe lângă toate acestea temniţa Aiudului purta încă efigia unei împărătese diabolice care avea pe conştiinţa ei murdară, criminală mii de vieţi ale ţăranilor valahi cărora Dumnezeu le dăduse Moşia şi Libertatea nemuririi dacice, dar pe care invadatoarea habsburgică îi făcuse sclavi, şerbi pe fosta lor moşie smulsă de grofii ticăloşi.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 13 februarie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Trădarea cuvintelor

cuvintele au şi darul
de a trăda uneori
şi asta e mai grav
decât să ne înşelăm
unii pe alţii

ele ne joacă feste
atunci când ne străduim
fără cumpătare
şi măsură chibzuită
să ne ascundem
în spatele
sunetelor nevinovate
pentru a nu dezvălui
adevărata
cromatică a ţesăturii
gândurilor
şi gama notelor
din portativul
simţirilor

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

13 februarie 2019

Emilia-Paula ZAGAVEI: Freamăt de gând…

Rugă

Clipă rătăcită în pridvorul vieții, deschide căile iubirii răspândește lumii aroma eternicei iubiri. Îmbracă pruncii în albe veșminte de puritate și clădește în suflete cetăți de sentiment perfect și curat de dragoste. Coace-ți azima la flacăra visului și stropește-o cu prea dulcele nectar al fericirii. Alungă trădarea și ura, nepăsarea și indiferența în ocnele întunecate ale uitării și lasă peste ele aroma morții. Dezleagă vieții oda încătușată a nașterii de prunci și dă-i avânt spre eternitate. Cântă simfonia frumosului peste nudele sentimente ale celor ce iubesc, acoperă-le trupurile în diafan poem dătător de sublim. Întoarce aripa ta către noi și șterge-ne uscatele lacrimi ale trădării, tămăduiește-ne rănile sufletelor de neghiobia gestului și cuvântului, împarte vis și candoare peste lume.

Lasă…

   Lasă-ți visul la poarta inimii mele. Sunt cea mai în măsură să am grijă de el. Lasă-l! Nu zdrobi ecoul mut al orologiului ce bate miezul nopții. Închide ochii și visează-mă! Trimit către tine blestem de iubire. Primește-l! Apoi ia-ți făptura și mi-o adu în dar. Iubește-mă flămând până când trupul îți va cădea frânt de durere. Lasă pasul desculț, al nudului sentiment ce te doboară, să spargă gândul încătușat în călimară și desenează-i aripi, pentru a-și găsi zborul în a ta înălțare. Desenează-mi cu finele degete ale sărutului fiori adânci în inimă și apoi pictează-i cu nemurire. Adună-mă pe o geană a zorilor de zi, transformă-mă într-un cuvânt și păstrează-mă pe ale tale buze, dăruindu-mi sărutul fiecărei clipe. Cerșește-mă vieții să fiu doar a ta. Dezgolește-mi mutele poeme și dăruiește-le un ecou. Împletește respirațiile noastre într-o sublimă odă a iubirii, lasă-mă să poposesc, la ceas târziu de seară, pe a ta geană cu picuri de vis.Transformă patima iubirii în extaz. Cuibărește în ale noastre trupuri simfonia păcatului tolănit pe albele cearșafuri ale destinului și scrie eternității povestea noastră.

Pași

Pășesc pe ale mele gânduri ce trosnesc sub greutatea tristeții. Un pas, o durere. Un pas, o dezamăgire, un pas o lacrimă. Pași ce rătăcesc prin tristele locuri ale unei cetăți nebotezate, pași răniți de nud și sec sentiment, pași sângerând sub ploaia cuvintelor pornită de slobode guri. Mă târâi greoi sub ninsoarea silabelor înghețate de venin, plec capul și pășesc mai departe dăruind picături de frumos eternității. Rog cerul să-și aprindă licuricii iubirii și să-i disipe peste lume. Alerg printre clipe, grăbită de timp, cerșesc o iubire, dărui un sărut, îmbrac un vis. Colorez secunda rămasă agățată de o speranță, șterg lacrima arsă de dezamăgire, mângâi cu dorul setea de viață. Și aștept.

 Te caut. Cerșesc lumii făptura ta rămasă fără umbră în golul vieții. Rătăcesc pe pustiile străzi încărcate de amintiri. Culeg cenușa amintirilor din suflet și o dăruiesc celor patru zări. Șterg lacrima ce-mi umezește ochiul nevolnic, încercând să opresc potopul ce-i urmează.  Aștept ziua când voi găsi fericirea.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

13 februarie 2019

 

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Cântec

stau și ascult nemișcat ploaia
vântul se zbate în geamuri
plouă și plouă
cu lacrimi, nu’i rouă
plouă în mine acum
casa e veche, pustie
cine azi mai știe, cine
aici nu stă nimeni
doar tăcerea mai țipă prin unghere
tăcere, durere
o noapte a venit
pe aici, pe undeva
o noapte a plecat
și ce…
s-a intamplat ceva
un suflet a pierit
o ultimă petală a unui vis nescris
privesc în jur
poet al nimănui
ce plânge pe o coală
dar cui să spui amarul
un cântec s-a stins
plouă și plouă
casa’i pustie
doar vântul mai plânge în vie

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

13 februarie 2019

Dorel SCHOR: Avocado (schiță)

– Of, îmi spune o vecină, ştii la cât a ajuns un kilogram de avocado?
– La cât? întreb eu politicos.
– Nu mai întreba, îmi răspunde. O avere! Atâta costă, mai bine să nu ştii…
Mă întâlnesc puţin mai târziu cu dentistul Kleinergrois.
– S-a scumpit grozav avocado, îi spun ca să intru în vorbă.
– Dar ce? se miră el, ţie îţi place avocado?
– Îmi place, mărturisesc. Îl amestec cu un ou tare, îl frec cu puţină sare şi când îl ung pe pâine adaug câteva feliuţe de castavete.
-Asta ar trebui să te îngrijoreze, constată dentistul. Vin acum de la cursul de psihanaliză clinică. O simplă interpretare ar trebui să te pună în gardă. Fără îndoială, castravetele denotă preocupări sexuale, feliuţele o dominantă sadică, iar oul tare înseamnă o deteriorare a instinctelor.
– Ce te-a apucat? Eu mănânc castravete de când mă ştiu. Bunica mea…
– Exact. Precis că ai nervii distruşi, eşti gata să recurgi la brutalităţi, simţi nevoia să tai, să freci, să distrugi. Şi ce spuneai de bunica? O urai, nu-i aşa? Instincte atavice, masochiste…
– Dimpotrivă… Bunica, săraca…
– Aha, singur spui săraca. Omul nu spune nimic fără o cauză profundă, ascunsă în subconştient. Când ai spus săraca, ai recunoscut că ai vrut s-o asasinezi, s-o tai ca pe un castravete. Toate manifestările actuale ale omului au la origine dorinţe refulate din prima copilărie. Când spui că iţi place avocado, înseamnă că la şase ani ai fost îndrăgostit de o balerină, amanta unui grefier.
– De unde până unde?
– Foarte simplu: avocado înseamnă avocat, avocaţii au legături cu grefierii, iar grefierilor le plac balerinele. Aşa că du-te la un psihiatru, nu mai aştepta.
M-am dus la un psihiatru. M-a întrebat ce mă supără.
– Imi place avocado frecat cu ou tare şi cu feliuţe de castravete, am mărturisit.
– Aha, a mormâit specialistul… Cât e radical din treizeci şi trei?
– Eu…, radical…
– Cine l-a ucis pe Maximilan al Mexicului?
– Pardon, eu am venit pentru avocado.
– Sigur, sigur, puişor. Ia spune în ce se varsă Orinoco?
– Nu ştiu.
– Evident. Ce populaţie are Las Vegas? Ce înălţime are domul din Ulm? Ce credeau sumerienii despre infern? Ce reprezintă stema Liberiei? Care e distanţa până la Uranus? Câte preludii a compus Liszt?Cât costă un kilogram de avocado?
– Nu ştiu! am strigat. Lăsaţi-mă în pace!
– Aha, să te las în pace? Dar cine a început? În ce zi ne aflăm?
– Nu ştiu…, vreau să plec, am murmurat.
– Când au apărut primele simptome? De când îţi place avocado?
– Nu ştiu, eu sunt un simplu salariat, nu am studii…
– Eşti un caz grav, a decis psihiatrul. Un simplu salariat şi cumperi avocado. Ştii la cât a ajuns un kilogram de avocado? Eşti nebun de legat!!!

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

11 februarie 2019