Ioana CONDURARU: Dă-mi Doamne clipa

Dă-mi Doamne clipa

 

Revarsă-mi Doamne, liniștea în suflet,
Cu pași demni să mai pot păși
În astă zi ce mi-a zâmbit pe umblet,
În ziua sfântă să mai pot iubi.

Din inocența clipei de început,
Lasă-mă să gust desăvâșirea,
Învierii care m-a durut
Când s-a scris în aștri nemurirea.

Nu-mi fie clipa trecere târzie.
Acum să admir eternul diafan
Din albul ce se-așterne pe coline,
Din iarna ce īmi cântă în astral.

Revarsă Doamne, pacea deplină
Peste a lumii caldă răsuflare,
Scoțând din mocirlă la lumină
A iubirii rază zâmbitoare.

Doamne, dă-mi clipa să mulțumesc
Cu psalmul ridicat spre galaxii,
Rugând în taină să mai regăsesc,
Iubirea răsărită cu premii zori de zi.

———————————-

Ioana CONDURARU

21 februarie 2019

 

Florin-Cezar CĂLIN: Balada ochilor învinși…

Balada ochilor învinși…

 

În mintea mea e-un haos permanent,
(chiar și așa … mereu mi te găsesc!).
Cu sufletul rănit și reticent,
Pe care, eu , de mult îl urmăresc

Nu mai iubesc cu-acesta chiar haotic,
Nici, pe nimic, nu pot ca să ți-l dau.
… așa că dirijându-l tu bezmetic,
Privirile … cu dorul său cădeau.

Eu sunt destinul tău cel potrivit,
Tu ești destin de care am nevoie.
(ca să îl am … prea mult m-am umilit),
Și multora eu le-am … ”intrat în voie”.

Când inima (de suflet) mai ascultă,
Iubește zi de zi, fără hodină!.
Îmi pare că nu este prea adultă,
… devreme ce tot suferă-n surdină.

Iubește astăzi! Mâine nu se știe!
De voi mai fi, sau dacă mai exiști.
În ochii tăi … cântând o melodie,
Destinul vieții tale vrei să-l riști.

Nici gând să mă ridic în ochii tăi!,
(chiar dacă, câteodată, ei sunt plânși).
Sau dacă iar sunt plini de ”vânătăi”,
Ori de privesc, în jos, parcă-s învinși.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

21 februarie 2019

Costache NĂSTASE: Asigurare

ASIGURARE

Ești plasa mea de siguranță
În cazul când se sparge brusc,
Balonul meu plin de speranță,
Cel care mă ridică-n sus.

Ești și tămăduirea mea
Cea mult râvnită, căutată
Întruchipând chiar dragostea
Reală, sinceră, curată.

Când totul este efemer
Poți fi ușor influențat
Și de râvnești s-ajungi la cer,
Nu-i rău să fii asigurat.

Ca să hălăduiești prin lume
Îți trebuie mobilitate
Dar rădăcinile sunt bune
Dându-ți și stabilitate.

Și doar păstrând un echilibru
Între tendințele opuse,
Nici ușuratic nici prea sobru,
Poți s-atingi scopuri propuse.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

21 februarie 2019

Alexandru NEMOIANU: Versuri care obligă

În ultimii câțiva ani am citit  un număr de poezii/poeme ale poetului Marin Beșcucă. Unele dintre aceste poeme apăreau aproape zilnic în revistele spațiului virtual. Le-am citit cu grijă și prima senzație a fost de intimidare.

Versurile lui Marin Beșcucă, la prima vedere și prima lectură, par foarte complicate, greu de pătruns, aproape “cifrate”. Dar această impresie se risipește atunci când le citim cu mai mare atenție și grijă. De fapt aparenta  dificila lor înțelegere este datorată faptului că mesajul este uluitor de direct și răspicat. Marin Beșcucă realizează ceva foarte greu de obținut: el poate să își urmărescă gândurile, în toată complexitatea, rapiditatea și multitudinea lor, cumva “din afara”, le poate urmări exact cum vin, exact cum se înlocuiesc, exact cum “năvălesc”. În acest fel poemele devin “oglinzi” ale clipei în desfășurare.

Poemele devin “jurnale” de gând și simțire. Mesajul lor este deci necruțător și fără putință de riposta sau atenuare: ”gândul” este acceptat. Nu întâmplător, în multe poeme, există multă durere, îndoieli, spaimă. Văzându-le, urmărindu-le, “din afară”, Marin Beșcucă a ales sa fie eminamente  sincer cu prezentarea gândurilor sale. O asemenea sinceritate nu este comodă și în cei care le citesc poate trezi o dorință de “fugă”. Cel mai adesea sunt foarte puțini cei care au îndrăzneala să contemple sincer gândurile lor și încă mai puțini cei care au curajul să le facă publice. Marin Beșcucă face acest lucru în nădejdea curățirii, „catharsis”.

Pe acest drum, Marin Beșcucă este în căutarea mărgăritarului de mare preț. Eu cred că el l-a și aflat sub semnul, ”nihil sine Deo”!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

20 februarie 2019

 

Anatol COVALI: Totuna

Totuna

 

Nu credeai s-ajungi în aceste clipe
care sunt un rest strivit de nămeţii
tristului destin ce vrea să-nfiripe
scurgerea vieţii.

Nu credeai s-ajungi atât de departe
şi să înţelegi că viaţa-i părere,
că naşterea-a fost primul pas spre moarte,
o scânteiere.

Nu credeai să-nduri atâtea decepţii,
atâtea dureri şi-atâtea derive,
să vezi hohotind, zi de zi,inepţii
în perspective.

Nu credeai să arzi şi să vezi la urmă
că din orice rug rămâne doar scrumul
şi că cei ce-n el cu uitare scurmă
sunt cu duiumul.

Nu credeai, dar azi crezi cu disperare
că-n zadar te lupţi şi te zbaţi întruna,
pentru că de eşti un om mic sau mare
este totuna !

————————————–

Anatol COVALI

București

20 februarie 2019

Mariana Zorița TURDA: Ploaia

Ploaia rece și deasă, stropea caldarâmul cald. Pășeam agale, însoțită de gânduri, iar aburii denși mă învăluiau într-o perdea de ceață. Cred că veneam din trecut și probabil, pașii mă purtau spre nicăieri.
Trezindu-mă din adâncul gândurilor și privind ploaia, văd la un moment dat…o siluetă învăluită parcă în mister și care trăgea după ea un geamantan enorm !
Grăbesc pasul pentru a o ajunge, cu gândul de a schimba două vorbe și pentru a nu fi singură, în acea ploaie care îți îngheța și sufletul .
Silueta, mă vede și ea… și se pare că avea aceleași intenții .
Ne întâlnim, ne dăm binețe, pășim agale, în tăcere privind-o. Văd o femeie care umblă prin ploaie, protejată doar de gânduri…apoi, o întreb de unde vine și de ce călătorește prin ploaie.
Mă privește uimită… și mă întreabă același lucru…iar eu nu aveam un răspuns.
După o secundă, care mi s-a părut o eternitate…îmi răspunde :
Eu trebuie să trec prin această ploaie, trebuie să prind lumina și căldura razei !
Dar de unde vii ?
De departe…dar uite o băncuță…hai să ședem și îți voi povestii.
Eu vin de la orfelinat, de la orfelinatul oamenilor mari …de acolo de unde sunt două categorii de oameni…cei cu bucuria de a privii soarele… și cei cărora nu li se permite…nici măcar să privească o mică rază.
Dar tu, tu din ce categorie făcea-i parte ? (dintr-odată aveam atâtea întrebări, pentru ea. De ce ? Era doar o persoană întâlnită pe strada vieții.)
Eu ? Cum, eu făceam parte din categoria celor ce aveau doar câteva drepturi…adică…să spele, să curețe și să tacă… și mai ales, să nu privească spre soare !
Și…cum ai trăit așa ? Și de ce ai plecat ?
Păi…nu am plecat, m-au părăsit…
Până atunci am crezut…că am pe cineva…pe ei… și că nu îmi doream altceva…numai că într-o zi…când am făcut majoratul,…am îndrăznit să mă uit pe fereastră. Atunci…am văzut o bucățică de soare, o mică rază, în depărtare… și asta a fost greșeala mea. A trebuit să plec… și am plecat… și ploaia…trebuie să trec ploaia să ajung la mica mea rază !
Dar în geamantan, în geamantan ce ai? Este așa mare ! Nu ți-e greu ?
Nu ! Mi-a fost greu până le-am adunat pe toate la un loc ! Acum…este trecut… și nu-i mai simt atât de tare greutatea !
Dacă…dacă aș avea o casă…asta da …nu ar fii încăput, sau, o familie…nici dragostea pentru ea nu ar fi încăput… Am crezut că le am…dar m-am înșelat ! În tot acel orfelinat, plin de atâtea persoane, pe care eu le iubeam…am fost de fapt singură. Asa că…mai bine prin ploaie…spre mica mea rază !
Dar …ești udă toată ! Nu ți-e frig ?
Nu…speranța că mai prind un pic de lumină și căldură de la raza mea…mă face să merg mai departe, înainte.
Dar, hai…gata…uite se vede în zare…o luminiță ! Mã grăbesc…poate…este ea !
Și …a plecat !
Am rămas singură…pe bancă, privind la ea…cum se îndepărtează…trăgând acel geamantan uriaș și gândindu-mă… Oare eu…eu ce am în geamantanul vieții mele ?

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Sofia Doina GAVRILĂ: Renunțări

Renunțări

 

Din neînsemnatul, măruntul fir de nisip
se naște o perlă rară din cruntă durere,
în neantul inimii stă ascuns al iubirii chip,
purtat în suflet, cu mister, dor și tăcere.

Iar trupul acesta un hotar de lumină,
te doare de dor când acceptă destinul,
de a fi doar trecere între viață și tină,
gustând pe rând, și mierea și veninul.

Aduni în suflet ecoul urletelor de lupi,
o mare fremătând în zbucium de apă,
și zumzetul dulce al albinelor din stupi,
când fiara din suflet cu lacrimi se-adapă.

Să te răzvrătești împotriva cui, a sorții?
să cauți printre neadevăruri dreptatea,
sau să accepți, să te desfete vraja nopții
în mrejele minciunii găsind voluptatea.

Ne dăruiești tu viață, prea târziu uneori,
ce trebuia de mult să trăim, să se întâmple,
pierduți în labirinturi prea pline de erori,
devii înțelept când ninsorile-ți cad pe tâmple.

Și te întrebi, de ce tu viață mi-ai dat acest bun,
când uneori e prea târziu și toate-n tine apun???

—————————–––

Sofia Doina GAVRILĂ

20 februarie 2019

Elena NEAGU: Lacrimă de nor

M-am închis în lacrimă de nor
ca să mă simți și să te dor

În mine m-am închis și-am ferecat ferestre ,
să mi-te plâng , cât toate ploile terestre…
M-ascund in fluturi ,în galben de gutuie ,
să nu mai știu cum sufletu-mi în rugă
și azi, golgota suie…
Mă dori,cum doare rugăciunea în lacrimi
către cer,
mă dori de la Drăgaică și până-n
Lerui-ler…
M-ascund sub crucea nopții, ca penele
de corb,
fântânile’au secat, nici strop de apă
nu-mi e îngăduit să sorb.
In muguri nu m’ascund, dezgheț
nu mai aștept …
m-ascund in … joi să pot uita de rana mea
din piept …
… să pot uita de noi…

————————-

Elena NEAGU

18 februarie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Iubire de Brâncuși

Iubire de Brâncuși

 

La porțile tale, istorie,
bat clopote românești
prin Poarta Sărutului liber
Brâncuși te primește-n prezent!

Pe boltă sunt stele ce plâng,
pe pământ urmași ce suspin,
dar dragostea de frumos
E scrisă pe piatră sublim!

Un dor mare spre infinit
e Coloana lui Brâncuși
cu ea atingi norii visând
de român singuratic, plângând!

Mai lasă, istorie, trecutul,
prezentul e aici printre voi,
Brâncuși lovește cu dalta
Și scrie iubire în noi !

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

20 februarie 2019

*Imagine: Constantin Brâncuși -„Domnișoara Pogany III” din 1933

Elena TUDOSA: La o margine de gând (poeme)

Scânteie reaprinsă

 

Rătăcită, pierdută printre gânduri în amurg de seară,
Îmi privesc sufletul stins, ca o liră fără de acord,
Mă închid într-o lume a mea, ca să nu doară
Tristețea, din care blestemată am fost ca să sorb.

 

Mă cufund în tăcerea în care dureri rău mă rod,
Și mă simt precum arcușul rupt de vioară,
Vitregita de soartă – s prizoniera pe-al destinului eșafod,
Condamnată să-mi beau pelinul din cupa amară.

În adâncul în care mă pierd cărarea mi-e pustie,
,, la o margine de gând”,, mă opresc să caut al meu loc,
Mă desprind de drumul ce mi l-a hărăzit o ursitoare șuie,
Să-l străbat aiurea, fără să găsesc un strop de noroc.

Dezamăgită de viața ce mă chinuie și mă arde,
Ca pe un rug mocnind în jar cu foc de dor,
Mă desprind de iluzii și de speranțele fade,
Caut(vreau) să-mi împac sufletul, în liniște să-l înfășor.

Arunc clipele triste, le prefac în pulbere de argint,
Și le-mprăștii în zarea întunericului în care pășesc,
Încercând să nu cad în abis să mă pierind (cufund),
Din durerea ce-o sorb, îmi scriu versul prin care trăiesc,

Și ca o scânteie am să mă reaprind, din cenușă în care mocnesc.

 

Consolare

 

O, Doamne vieții de-aș putea,
Să-i întorc roata înapoi,
Să nu trec prin ea singurea,
Să fim din nou, noi amândoi.

Dar e un gând ce e fugar,
Căci roată vieții nu se poate-ntoarce,
Și ce-mi doresc e în zadar,
În viata mea, n-am liniște și pace.

Și voi urma dar calea ei,
Destinului mă voi supune,
Sperând ca anii, să nu-mi fie grei,
Acum, că eu nu te mai am pe tine.

Asa a fost să fie, al vieții mele fir,
Chiar de-i cu noduri și multe suspine,
Ii mulțumesc lui Dumnezeu că mai respir,
Și că mă aflu și mă mișc prin lume.

Mă consolez cu viața ast’a mea,
Și cu destinul dat de Dumnezeu,
Nu sunt eu cel ce-o pot schimba,
Nimic nu se întâmplă făr’de-ajutorul Său.

——————————-

Elena TUDOSA

20 februarie 2019