Viaţa intelectuală şi culturală românească din Basarabia nu a cunoscut înflorirea, în cea mai mare parte a stăpânirii ruseşti. Pe lângă lipsa unui patronaj puternic bisericesc, cauza acestei stări de lucruri trebuie căutată în ignorarea deliberată a tuturor aspectelor referitoare la cultura română de către autorităţile ruse. Primele şcoli publice româneşti din Basarabia datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Chişinău, 1822, Bălţi, 1824, Tighina, 1827, apoi, în anii următori, la Cetatea Albă, Cahul, Soroca şi Orhei, pe lângă mănăstiri, ca Dobruşca şi Hârjauca, sau prin sate, la Rezeni, Mereni, Nisporeni ş.a.. Dar, treptat, şcolile româneşti basarabene începură să se rusifice (1835-1842), iar în a doua jumătate a secolului, procesul devine dominant. În 1848, la Universitatea din Sankt-Petersburg, a fost înfiinţată o catedră de ,,limbă moldovenească” (română), dar aceasta a fost desfiinţată, în 1858 . La liceul din Chişinău, înfiinţat în aceşti ani, cursul de limbă română a devenit, în 1860, alternativ împreună cu cel de greacă. Ulterior, în 1866, se ajunge la eliminarea limbii române din liceu, iar în 1867, şi de la seminarul din Chişinău. Practic, subliniază I. Nistor, începând din acest an, limba română a fost eliminată din toate şcolile publice din Basarabia, mai păstrându-se în şcolile ţinutale cel mai târziu până în 1871.

Începând de la această dată, toate tipurile de şcoli elementare, fie că erau întreţinute de biserică (bisericeşti), de zemstve sau de stat (ministeriale), erau şcoli ruseşti, cu limbă de predare şi în spirit rusesc. Menirea acestor şcoli nu era instrucţia copiilor, ci rusificarea şcolarilor, după cum mărturisea Batiuşcov, în scrierea sa oficială: ,,dacă voim ca Basarabia să se contopească pe deplin cu Rusia, trebuie ca, prin mijlocul şcoalelor, să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ei (copii) să devie ruşi”. Pentru a înăbuşi conştiinţa (sufletul) românească, autorităţile ruse nu au deschis în Basarabia, după 1867, nicio singură şcoală românească, ci le-au închis şi pe cele care mai fiinţau, în timp ce îngăduiau altor naţionalităţi să aibă propriile lor şcoli naţionale. Consecinţa acestui sistem nefast de ,,încătuşare a gândului şi sufletului unui neam” (Nistor) a fost numărul ,,înspăimântător de mare” al neştiutorilor de carte în provincie, în vreme ce printre naţionalităţi situaţia şcolară era mai bună. Astfel, doar 10 % din românii basarabeni ştiau carte, dar situaţia printre neromâni era diferită: 63 % germani, 50 % evrei, 40 % ruşi şi 31 % bulgari se numărau printre ştiutorii de carte. În 1912, situaţia şcolară în Basarabia era următoarea: 1 709 şcoli primare, dintre care 1 038 erau şcoli ministeriale (de stat), iar restul de 671 erau şcoli eparhiale (bisericeşti). Cu toate că 70 % din populaţia provinciei era românească, iar şcolile erau întreţinute din dările acestor locuitori majoritari, în aceste şcoli nu se învăţa româneşte.

În privinţa învăţământului secundar, încă din 1833, la Chişinău, s-a deschis un liceu cu şapte clase, cu lmba de predare rusa, la care se preda, până în 1873, şi limba română ca obiect facultativ pentru pentru elevii români. La acest liceu, profesor de română a fost multă vreme Ion Doncev (Donici), care publica în 1865, un ,,Curs primitiv (primar) de limbă română”. În prefaţă, autorul regretă că se plănuiesşte suprimarea limbii române de la şcoala din Hotin, adăugând că ,,cea mai frumoasă latură a sufletului nostru este limba”. Manualul său de limba română era tipărit cu litere latine şi cuprindea, pe lângă anecdote şi proverbe, şi fragmente din operele unor scriitori români, ca V. Alecsandri, Gr. Alexxandrescu, Alecu Donici, D. Bolintinranu. Manualul din 1865 a fost singurul manual didactic de limbă română pentru licee până în 1918. În 1835, pe lângă liceul din Chişinău, un ,,pension” pentru copiii de boieri, iar în anii următori, s-au deschis gimnazii şi licee, de băieţi şi fete, şi în alte oraşe din Basarabia, toate cu limba de predare rusă, încât, în 1912, exista aici un număr de 56 de şcoli secundare, dar în niciuna dintre ele nu se învăţa limba română. Puţini absolvenţi ai liceelor din provincie îşi continuau studiile la universităţile ruse din Odesa, Kiev, Dorpat, Moscova şi Petersburg. Atmosfera aceasta de intoleranţă şi ostilitate faţă de scrisul românesc era întâlnită şi la ,,Biblioteca obştească” din Chişinău, înfiinţată în 1832, unde, în 1899, printre cele 20 000 de volume, Zamfir Arbore nu a găsit nicio carte românească.

  Locuitorii Basarabiei, ţăranii în primul rând, în pofida opresiunii şi rusificării, şi-au păstrat identitatea, ajutaţi de mulţimea anonimă a preoţilor şi dascălilor. Intelectualitatea românească din Basarabia, în ciuda formării în şcolile ruseşti şi silită să înveţe limba opresorilor, a reuşit să-şi păstreze spiritul românesc, punându-şi energiile în slujba ridicării neamului, cultivând valorile spirituale şi politice naţionale. Un rol important în apărarea limbii române a revenit şi lăcaşurilor sfinte, astfel, din cele 10 mănăstiri şi schituri, care fiinţau în Basarabia, în 1862, doar în 3 mănăstiri şi două schituri slujba se făcea în limba rusă. Lipsită de drepturi elementare, izgonită de pe pământurile sale şi silită să emigreze, obligată să renunţe la obiceiurile şi legile tradiţionale, să adopte o limbă străină, în care trebuia să înveţe şi să asculte slujba bisericească, populaţia românească a Basarabiei a supravieţuit. Dar preţul plătit a fost ridicat şi el s-a reflectat în incultura predominantă, în analfabetismul masiv, deoarece şcoala rusă era ocolită. La sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales la sate, 82 % dintre bărbaţi şi 96 % dintre femei erau analfabeţi. În aceeaşi vreme, printre români, doar 10 % dintre bărbaţi şi 2 % dintre femei ştiau să scrie şi să citească. 

Biserica ortodoxă constituia singura instituţie autohtonă a românilor din Basarabia, după introducerea stăpânirii ruseşti (1812). Dar, în condiţiile în care administraţia rusă se consolida şi integrarea în structurile imperiale progresa, Biserica nu putea deveni stâlpul rezistenţei naţionale în provincie. Mai întâi, după anexare, a fost întreruptă legătura organică a Bisericii basarabene cu Mitropolia Moldovei, având scaunul la Iaşi, şi a fost pusă sub jurisdicţia Patriarhiei ruse, a Sf. Sinod de la Petersburg. În 1813, din punct de vedere bisericesc, la propunerea mitropolitului Gavriil Bănulescu, cea mai mare parte a Basarabiei a fost inclusă în noua  ,,Arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului”, înfiinţată prin ucazul ţarului Alexandru I, din 21 august 1813.

Deşi Biserica din Basarabia nu a reuşit să îndeplinească acelaşi rol naţional ca biserica transilvană, ea a fost instituţia care a focalizat acţiunile bisericeşti şi culturale româneşti de-a lungul întregului secol de stăpânire rusă. În acelaşi interval, până la 1914, Biserica dintre Prut şi Nistru a fost supusă unei neîncetate centralizări şi rusificări, păstorii arhidiecezei urmărind să aplice în practică regulamentele şi practicile Bisericii ruse. După eorturile depuse de cei doi ierarhi, G. Bănulescu şi Dim. Sulima, acţiunile succesorului lor, Irinarh Popov (1844-1858), rus de origine, sunt semnificative prin modul în care a dus la îndeplinire cu fidelitate programul ţarului Nicolae I, de promovare a conservatorismului ortodox, a loialităţii faţă de ţarismul şi naţionalismul rus. Nu a ţinut seamă de români, ca neam distinct, aşteptând de la români să se conformeze modelului rusesc, împreună cu celelalte popoare ortodoxe din imperiu. El lua toate deciziile în chestiunile bisericeşti, ca exponent al Sf. Sinod rus, sub păstorirea sa, au fost introduşi numeroşi clerici ruşi în Biserica basarabeană.

Candidaţii la posturile înalte din administraţie, rectori şi profesori de seminar, protopopi şi preoţi în parohiile mari, urbane, au fost aduşi din Rusia, cunoscând mai bine limba şi normele bisericii ruse. La sate, în parohiile rurale, unde locuiau 90 % din credincioşii români, continuau să slujească preoţi locali, iar viaţa bisericească urma vechea tradiţie. Dar ierarhul şi urmaşii lui s-au confruntat cu o mare contradicţie a politicii oficiale în Basarabia, rusa era promovată pentru integrarea provinciei în imperiu, dar ea nu putea servi drept instrument al acestei politici în rândurie populaţiei române majoritare. În ciuda acestor măsuri, limba română a continuat să fie folosită în biserică, sub Irinarh Popov şi urmaşul său Antonie Şocotov. Se foloseau în continuare prin biserici cărţile româneşti, provenite din tipografia arhidiecezană. Şt. Ciobanu observa că, practic, ,,până la 1871, toate actele bisericeşti, toate izvoadele făcute prin sate erau scrise în româneşte.

Epoca de reforme din timpul ţarului Alexandru II nu părea să aducă schimbări esenţiale. Însă încercarea de a deznaţionaliza poporul prin slujba bisericească, ,,operă osândită de Dumnezeu şi urâtă de oameni” (Vasile Pocitan), s-a săvârşit sub arhiereul Pavel Lebedev (1871-1882), numit arhiepiscop în iunie 1871. În anul în care Basarabia înceta să mai fie oblastie şi devenea gubernie, Lebedev, rus de origine şi adept al rusificării, a introdus numeroşi membri ai clerului şi ai administraţiei din afara Basarabiei. Apoi, a declarat cunoaşterea limbii ruse condiţie obligatorie pentru candidatura la preoţie şi a cerut preoţilor să ţină registrele bisericeşti, inclusiv statisticile demografice, în limba rusă. Îndată ce-a ajuns arhiepiscop la Chişinău, scrie I. Nistor, Lebedev poruncea ca în acele biserici şi mănăstiri, în care până atunci se slujea în română, să se slujească pe viitor în două limbi, rusă şi română. El a poruncit să fie aduse la Chişinău cărţi româneşti şi arse treptat, act de veritabil vandalism, iar vechea tipografie arhidiecezană să fie desfiinţată. Mai mult, el surghiunit din eparhie pe clericii români, care nu au renunţat la limba proprie, precum V. Zubcu, Dim. Tutunaru, I. Popovici, Gr. Gallin, surghiuniţi în locuri îndepărtate din Rusia. Călugări şi preoţi octogenari au fost izgoniţi pentru că nu şi-au abandonat limba. În iulie 1882, Lebedev a fost înlocuit cu Serghie Lapidevschi, care îngădui românilor să se roage în limba lor, şi reînfiinţă tipografia arhidiecezană, instalând-o la mănăstirea Noul Neamţ, de lângă Tighina.

Centralizarea şi rusificarea, întâlnite în practicile administrative ale Bisericii, s-au manifestat şi în învăţământul patronat de aceasta. Încă din 1840, la Seminarul teologic de la Chişinău, toate cursurile erau predate în limba rusă, dar instituţia nu a progresat, preoţii din parohii trimiteau puţini studenţi, fiind o instituţie străină. Învăţământul primar a eşuat din aceleaşi raţiuni, biserica rusă a înfiinţat şcoli în fiecare parohie, după 1860, în Basarabia funcţionau în parohiile rurale 400 şcoli, cu 7000 de elevi, dar, în 1880, mai rămăseseră doar 23. Acest eşec răsunător se explică prin introducerea limbii ruse, nici preoţii (aceştia erau şi învăţători), nici elevii nu cunoşteau această limbă. Congresul eparhial al clerului din 1894 a cerut să fie tipărite manuale bilingve, ruso-române, idee preluată până la urmă de autorităţile bisericeşti, pentru a-şi extinde influenţa în rândurile populaţiei rurale.

În general, administraţia bisericească înclina să desconsidere nevoile  locale, tiparniţa eparhială, înfiinţată încă din 1814 pentru tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română, funcţiona cu intermitenţe. După mijlocul secolului, în anii 60, numărul de cărţi bisericeşti publicate de aceasta a scăzut drastic, în 1861, a apărut un ,,Antologhion”, iar în 1862, un ,,Octoih”, după texte tipărite anterior la Neamţ, în Moldova. Dar această publicare a cărţilor în limba română era împotriva intereselor politicii ruseşti, iar în 1882, arhiepiscopul Serghei Liapidevski (1882-1891) a închis tipografia şi i-a vândut maşinile. Totuşi, autorităţile bisericeşti ruse admiteau că o folosire mai intensă a limbii române ar fi slujit mai bine interesele Bisericii şi, din aceste raţiuni, ele au stimulat viaţa culturală. În 1867, ele au fondat o publicaţie în limba rusă, care cuprindea informaţii şi sfaturi practice destinate clerului parohial, în rusă şi română. Îmbucurător era faptul că publicaţia acorda un spaţiu considerabil istoriei bisericii locale, monografiilor săteşti şi folclorului, iar ulterior articole pe teme contemporane.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

22 ianuarie 2019