Gheorghe ȘERBĂNESCU: Cu șapca bolșevică și pipă

Se anunţă “ninsori”
o voce repetitivă
pe toate canalele
să ne punem fermoarul la gură
nod în gât
să strângem bine în noi
gustul de cuşmă al moliilor
câtă apăsare
ne roiește în piept
precum nişte dumicaţi
porniți agale spre şira spinării
urzeala din care suntem făcuţi
ne ascunde oare de lumină
ne tot rotim
mâinile tot caută după viaţă
ne rotim în cădere
necuprinşi
după dragoste
ne suflăm în trupuri
ca-n palme
forfota gâjâită a manipulării
se anunţă ninsori
către speranță
mai facem câte un om de zăpadă
la marginea mării
cu șapcă bolșevică și pipă
tânjind după un ţărm
pe care să ne așezăm coatele
priviri spre turla bisericii
din care fulguie semințe seci
cu ghearele scoase
drept miez.
–––––––––––
Gheorghe ȘERBĂNESCU
30 ianuarie 2019

Corina JUNGHIATU: Poesis

Cununie astrală

 

Miez de ou,
absolutul la apus
garoafă roșie însuflețind
îngeri de lumină
din pulberea de stele,
ca picurii de cristal
pe cerul de cobalt.
Chip de măr incandescent,
copt în cuptoarele
de spumă paradisiacă
a norilor de mătase
hrănind foamea de viață
din pântecul universului.
Soare, coral înflorit,
îndrăgostit de luna,
gravitând dimpreună
în cerc de verighetă

 

Progres – regres?

 

Un cui în matca vieții, e progresul
Iar omul insignifiant segment
Dar scump se va plăti excesul
Lăsa-mă-va pământul repetent

 

O întrebare îmi tot sapă-n gând
De ce-i petrolul lumii în butoaie?
De ce e omul ăsta prea flămând?
De ce ne mor copiii în războaie?

 

Eternul foc al febrei de argint
Și-al lucrurilor efemere ce robesc
Iar în final o placă de granit
E tot ce-avem nevoie din lumesc

 

De s-ar vărsa harul în gloate
S-ar stăvili și goana desfrânată
Emoții și simțiri cristalizate
Le-am daltui pe inima de piatră

 

Ne-am bucura atunci de tot ce-i viu
Ne-am împăca cu tot absentul
Din jugul trudei și al gândului pustiu
Să prețuim Pământul și Prezentul

 

Ce sunt eu fără voi?

 

Ce ar fi bucuria fără tristețe?
Ce ar fi zborul fără prăpăstii?
Ce ar fi lacrima fără obraz?
Ce ar fi cântul fără vers?
Ce ar fi tinerețea fără entuziasm?
Ce ar fi amintirea fără regret?
Ce ar fi Sfântul fără decăzut?
Ce ar fi speranța fără deznădejdii?
Ce ar fi solemnitatea fără dezlănțuire?
Ce ar fi timpul fără prezent?
Ce ar fi artistul fără aplauze?
Ce ar fi iubirea fără oameni?
Ce sunt eu fără voi?

 

Dacă din trunchi se naște o icoană

 

Copacule, simțindu-ți speranța
Explică-mi tu ce este viața
Arta ta de a trăi în libertate
N-am regăsit-o în tratate

 

Cum verdele sălășluiește în pom
N-o să mă învețe nici un om
În lumea mea, printre popoare
Doar pentru o virgulă se moare

 

Convenții, doctrine și filozofii
În școli ne învață meșteșugul urii
Dintr-un război se face artă
Nici o greșeală nu se iartă

 

Copilă, în al vieții noastre ciclu
Avem doar singurul principiu
Pădurea are legea ei firească
Copacul e lăsat ca să rodească

 

N-avem condiții, nici doctrine
Iar rodul ține, doar de mine
Orice copac are un drept la rană
Dacă din trunchi se naște o icoană

 

Cu mâinile legate

 

Ce bucurie ar fi pentru un orb
Doar un fascicol de lumină
Prin ape negre, ca de corb
Înoată orbul făr’ de vină

Continue reading „Corina JUNGHIATU: Poesis”

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor

INTRODUCERE

Mutaţie profundă cultural-religioasă de o importanţă fundamentală în istoria noastră, creştinismul din nordul Dunării se încadrează într-un fenomen cultural istoric de dimensiune universală şi reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia post-romană, după 275.

Primul învăţat român care a abordat integral studiul creştinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (1911). Examinând critic informaţiile deţinute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general şi terminologia creştină. Pârvan susţinea că începuturile creştinismului în Dacia romană datează din secolele II-III, noua religie fiind adusă aici de orientali, militari şi civili. Dar creştinismul s-a generalizat în Dacia, în timpul lui Constantin (306-337), în prima jumătate a secolului al IV-lea, ca rezultat al misionarismului iniţiat şi susţinut de comunităţile şi episcopatele din sudul Dunării. În concluzie, creştinismul daco-roman îşi are începutul pe pământ dacic în secolele II-III, iar creştinismul sud-dunărean a potenţat apoi răspândirea noii credinţe în rândurile autohtonilor, în secolele IV-VI. Ulterior, în perioada interbelică, Constantin Daicoviciu a publicat un studiu important, în care ajungea la concluzia că, în Dacia, nu există monumente şi obiecte creştine sigure din secolele II-III, iar obiectele creştine certe datează din perioada post-romană. În Dacia romană existau creştini puţini, neconvertiţi la noua credinţă aici, ci veniţi deja creştini. Cele două puncte de vedere, ale lui Pârvan şi Daicoviciu, nu se opun, ci sunt oarecum complementare.

Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creştinismului, spunea în cartea sa, Contribuţii epigrafice…: „Către anul 300, creştinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goţii primiseră creştinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană şi greacă. În anul 325, la nord de Dunăre, undeva în Gothia, exista chiar un episcopat gotic. În sfârşit, înspre anul 350, toate oraşele însemnate ale celor două Moesii erau reşedinţe episcopale”. Scriind douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Nicolae Iorga face o precizare metodologică: „..creştinismul trebuie cercetat şi altfel decât printr-o înşirare, printr-o interpretare de piese arheologice şi printr-o căutare în listele de martiri ori chiar şi în biografia, îndoielnică, a unui misionar. Numai punându-l în legătură cu tot mediul, ca şi, mai ales, cu o întreagă viaţă a mulţimilor umile, îi putem găsi adevăratul rost.”

Acolo unde provincia romană a fost dominată de cetăţi (oraşe), s-a putut desfăşura o „propagandă” (răspândire) a noii religii „cu grabnice şi statornice urmări” (Iorga). Printre alte posibilităţi de pătrundere se afla şi aceea de a avea biserica gata instalată în clădirea judecătorească a basilicei romane, cu trecerea sfântului îngropat în încăperea de sub pământ, lângă fântâna de apă binecuvântată, în locul zeului detronat – de la Sf. Dasius, la Durostorum, la Sf. Vasile şi Trifon, în oraşele dalmaţiene. În ceea ce priveşte întinderea creştinismului în sud-estul şi estul Europei este cert că ea a trebuit să se folosească de unitatea elenică în jurul Mării Negre. Şi în această privinţă, răspândirea noii credinţe, rolul cetăţilor greceşti a fost mare – ca exemplu, doar prin Marsilia a pătruns creştinismul în Galia. Prin urmare, tot creştinismul balcanic, înainte de Constantin (306-337), va fi legat de coastele Mării Negre, de staţiile marilor  drumuri imperiale, de existenţa unor sinagogi evreieşti. Creştinismul este legat de ţărmul sudic, răsăritean şi nordic al Pontului. Prin răspândirea în cetăţile pontice  şi prin ceea ce a plecat din aceste centre, mult mai mult decât prin propagandele misionare şi influenţe oficiale puţin cunoscute din vremea constantiniană, s-a ajuns la difuziunea noii credinţe. Ideea lui Iorga este că una din manifestările puternicei vieţi populare – atât de evidentă după secolul al III-lea d.H. – care putea să existe şi fără a atrage atenţia şi a fi amintită în izvoarele scrise, documente şi povestiri, este şi „acel creştinism al nostru, al nostru al tuturor”, şi pe un mal dunărean şi pe celălalt, între Marea Neagră şi Adriatică.

De când datează creştinismul în nordul Dunării? În Dacia romană  au fost creştini, este o „necesitate logic-istorică” (Pârvan), dar izvoarele literare nu ne dau nimic sigur înainte de 250, doar o inscripţie din Napoca, anterioară retragerii aureliene, care se încheie cu monograma creştină. Între oamenii de multe neamuri care au fost aduşi în Dacia, ca ostaşi, ca muncitori în mine şi în ocnele de sare, sau care au venit ca întreprinzători şi negustori s-au aflat şi aderenţi ai acelei „superstitio iudaica”- creştinii. Acei creştini, existenţi aici încă din secolul al III-lea, sunt veniţi din Orient cu credinţele lor de-acasă, ei nu au dobândit-o în Dacia, sunt puţini şi singulari faţă de cei ce cred în zei. Un „sâmbure vechi creştin” (Pârvan), anterior anului 275, a existat cu certitudine în Dacia, însă el a fost numai credinţa unei minorităţi a daco-romanilor şi n-a avut în el însuşi puterea de a cuceri întregul popor.

Pentru identificarea acestor creştini, „li s-au căutat numele în pietre şi vase” (Iorga), dar creştinismul, consideră el, nu trebuie privit„ în afară de predicarea sacră a lui Iisus, ca o doctrină nouă, zbucnind deodată, gata făcută”. Pe lângă pregătirea în biserica începătoare, este şi o alta dincolo de ea şi în jurul ei. Pe vremea lui Aurelian (270-275), orientarea spre monoteism cuprindea şi lagărele militare, ce trebuie considerate ca unul din mijloacele principale pentru răspândirea religiei celei noi, ea fiind mult timp un cult secret militar şi o „vrajă pentru victorie”. Pe de altă parte, minţile simple cereau şi un simbol unic, şi nici unul nu putea să fie mai strălucitor şi mai măreţ decât soarele (cultul lui Sol invictus), Sf. Soare al superstiţiei şi al cântecului popular de la sate, Împăratul însuşi fiind un „dublu al Soarelui”. Încă în secolele I-III, filosofii concepuseră un monoteism mai curat, misterele urmăreau acelaşi scop, încât putea fi cineva mai mult sau mai puţin „creştin”. Termenul creştin „dominus et deus” (Dumnezeu) începuse să circule încă de la Domitian (81-96) şi va continua până la Constantin (306-337): „Unus igitur omnium Dominus Deus”. Se invoca „Zeul cel mai înalt” şi dogma Treimii se putea găsi în lumea barbară.

În aceste condiţii, nu este de mirare să fi pătruns la vechii credincioşi ai „nemuririi”, de la Dunăre şi Carpaţi, religii întemeiate pe speranţă şi înviere, precum creştinismul. Mai mult, trecerea la creştinism este, foarte adesea, o simplă traducere din păgânismul anterior. Se ştie de unde vine marele cult al Maicii Domnului, în Apus şi Răsărit, s-a recunoscut, pe bună dreptate, în Sf. Gheorghe continuarea atât de popularului „erou trac”, iar Sf. Cosma şi Damian apar, în secolul al IV-lea, ca înlocuitori ai dioscurilor, la Cavarna, în Dobrogea. (Un istoric, Zeiller-„Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes”, Paris, 1918, se întreba dacă aceste credinţe orientale au fost un ajutor sau o piedică pentru răspândirea creştinismului). În ceea ce priveşte sinteza religioasă a poporului nostru (român), ceea ce lipseşte aici cu totul este amintirea zeului local, care nu este cel mai mare, ci cel mai activ. Astfel, sfinţilor nu li s-a repartizat niciodată un anumit ţinut, ei nu sunt legaţi, ca la greci şi la francezi, de un anume munte, apă, pădure-doar Mama Pădurii a folclorului vine din cine ştie ce vechi infiltraţii uralo-altaice, care dau o hâdă viaţă divină codrului, aşa legat, altfel, de neamul nostru.

În religia românului, consideră Iorga, este şi ceva general, universal, el
n-a înţeles niciodată să-şi ţie un Dumnezeu pentru sine: lumea toată este dumnezeiască, dar este astfel pentru toţi oamenii, fără deosebire. În credinţa acestor rurali, după secolul al III-lea, avem o lume de sate în nordul Dunării, va trăi mai mult acel Dominus Deus, acel Dumnezeu de sinteză al filosofilor decât Sabaotul noii religii ebraice. De aici forma pur bisericească a lui Iisus Hristos, care rimează cu supus, sănătos. Tertulian şi Origen amintesc că religia creştină s-a întins şi la sarmaţi, daci, germani, sciţi, fără a avea cunoştinţa locurilor de-aici şi nici ştiri despre vreo biserică organizată. Însă satele româneşti, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiţia strămoşilor geţi şi, chiar atunci când s-au raliat la noua credinţă, acum (secolul IV) sprijinită pe îndemnul, ordinul împărătesc, în vremea lui Constantin şi a urmaşilor lui, acestea au deversat în noua lege cea mai mare parte din vechile eresuri şi datini. Iorga insistă asupra acestui aspect: «Nu este greu să se arate larga parte de păgânism, care este şi acum în religia, de un materialism uneori grosolan şi de superstiţioase iluzii, a satelor. Din păgânismul adânc înrădăcinat, care a degenerat treptat într-un folclor insondabil, au rămas în jurul „dracului”, o sumedenie de superstiţii, care leagă şi desleagă, cu „strige” şi „strigoi”, cu „vergelatul” şi alte obiceiuri, care, sub nume slavone, dar fără să vie de la o influenţă slavonă, s-au păstrat până astăzi.»

Treptat se ajunge la adoptarea din ce în ce mai generală a unui creştinism de sinteză şi de folclor, cu prea puţină teologie şi chiar ierarhie adevărată în el.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

30 ianuarie 2019

Magdalena ALBU: Data corectă a decesului interpretei Hariclea Darclée este 10 ianuarie 1939

ANUNȚ IMPORTANT ÎN CEEA CE PRIVEȘTE O MODIFICARE NECESARĂ CE TREBUIE EFECTUATĂ ÎN CADRUL ENCICLOPEDIILOR, DICȚIONARELOR ȘI CĂRȚILOR DE SPECIALITATE DIN DOMENIUL MUZICAL, BIOGRAFIILOR DEJA REDACTATE PÂNĂ ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ, ARTICOLELOR, BLOGURILOR ETC. DIN ȚARĂ ȘI DIN STRĂINĂTATE!…

Zilele acestea am efectuat, în nume personal, o activitate de cercetare, având drept TEMĂ un subiect controversat în ultimele opt decenii de la trecerea la Domnul a marii soprane HARICLEA DARCLÉE, anume, DATA OFICIALĂ A DECESULUI INTERPRETEI.

Întrucât există, la ora actuală, două date folosite în cadrul enciclopediilor, cărților, articolelor, blogurilor etc. internaționale și autohtone, din respectul deosebit, ce trebuie să ne anime sufletele și conștiința, față de cea mai mare Valoare a artei lirice din toată istoria muzicii universale de până acum, am abordat o linie de cercetare directă, cu instrumente concrete, palpabile, izvoarele cu pricina fiind reprezentate de o parte dintre cotidianele lunii ianuarie a anului 1939, unde a fost reflectat, pe larg, tristul eveniment.

Prin urmare, periodicele românești vechi analizate în raport cu subiectul anterior menționat sunt ziarele ”Timpul” și ”România”, din perioada ianuarie 1939. Din examinarea detaliată a tuturor articolelor și necroloagelor apărute în cotidianele respective, s-a putut stabili, în mod corect, data oficială a decesului artistei HARICLEA DARCLÉE.

Baza fundamentală, din întreg materialul cercetat, pentru lămurirea acestui reper biografic fix din destinul interpretei a constat  în anunțul mortuar făcut de însuși fiul acesteia – compozitorul IOAN HARTULARI DARCLÉE, în ziarul ”România”, condus de scriitorul CEZAR PETRESCU, din data de 13 ianuarie 1939, anunț care conține următorul text:

Ӡ

Ioan Hartulari Darclée-fiul și familiile înrudite au durerea de a face cunoscută prietenilor și admiratorilor încetarea din viață a iubitei lor

Hariclia Darclée

(Haricly)

decedată în ziua de 10 ianuarie după o lungă și grea suferință.

Înhumarea va avea loc la cimitirul Bellu astăzi Joi 12 ianuarie orele 3 p.m.

Aceasta ține loc de orișice înștiințare.”

Prin urmare, eroarea asupra datei oficiale a morții sopranei HARICLEA DARCLÉE înregistrată în atâtea enciclopedii, articole, cărți etc. din țară și străinătate rezultă din confuzia, care s-a instaurat între data decesului său (10 ianuarie 1939) și data înhumării (12 ianuarie 1939). Prin urmare, pentru posteritate, DATA CORECTĂ, OFICIALĂ, A TRECERII LA CELE SFINTE A MARII ARTISTE HARICLEA DARCLÉE ESTE 10 IANUARIE 1939.

De asemeni, în urma analizei atente a materialelor de presă, trebuie menționat faptul că la capitolul ”NOTE, IZVOARE, ANEXE”, din volumul biografic ”DARCLÉE”, apărut în anul 1961, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., autori GEORGE SBÎRCEA și ION HARTULARI-DARCLÉE, apare o trimitere către articolul MĂRGĂRITEI MILLER-VERGHY ca fiind apărut în ziarul ”Timpul” din 10 ianuarie 1939. În urma cercetării directe, am constatat că articolul ziaristei MILLER-VERGHY, intitulat, simplu, ”DARCLÉE”, a fost publicat, într-adevăr, în cotidianul ”Timpul”, însă pe data de 13 ianuarie 1939.

Consider că prezentarea corectă a datelor despre cea mai mare soprană româncă a tuturor timpurilor – HARICLEEA DARCLÉ -, pentru care s-au alcătuit, în mod special, cele mai cunoscute opere ale lumii, ne revine, nouă, urmașilor ei, ca o datorie de onoare și de respect absolut, de admirație, deopotrivă, și dragoste la puterea + ∞.

—————————

MAGDALENA ALBU

30 ianuarie 2019

Sfinții Trei Ierarhi

București

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Într-un târziu

Într-un târziu

 

Abia cînd întunericul mușca din zi
am început să împachetez gândurile fără tristeți
și am plecat cu ele să le împrumut.

Noaptea se dădea peste cap, nu voia nimic,
aștepta să-i fugă stelele din buzunare,
luna își scuipa în sân să nu dea de vreun pocinog
și se ascundea sub norii lăptoși.

Venea dimineața
vedeam cum se deschid toate visele și dispar în uitare
cu tăceri coborâte pe scări de bumbac,
oamenii se grăbeau să intre în malaxorul activității
odihniți și atenți la detalii.

Într-un târziu
mâinile mele prelungite în lucruri
mă priveau cu ochi de broască țestoasă
ori de pasăre mută, fără aripi
cum mă zidesc într-o coloană fără sfârșit.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

29 ianuarie 2019

Ioana CONDURARU: Inimă

Inimă

 

Inimă, ce cauți farmec
În a lumei clipe seci!
Doar izvorul este darnic
Mângâind flori pe poteci.

Din adânc el izvorăște,
Apă proapătă și clară,
Sufletul îl răcorește
Și iubirea o-nfioară.

Inimă ce cauți leac
La o poartă părăsită?
Mergi, suspină la copac,
Nu vei fi nicicând pârâtă,

Că ți-i lacrima amară
Ca pelinul de pe lunci!
Ia mai bine-o călimară,
Iar în nopțile adânci,

Scrie vers de lăcrămioară,
Viața cu săruturi dulci
Și te-mbată cu iluzii,
Să poți dorul să-l alungi!

Eu te-mbrac în armonie
Și cu farmecul din astre.
Inimă, dă-mi doară mie,
Farmec nopților albastre.

———————————-

Ioana CONDURARU

29 ianuarie 2019

Anna-Nora ROTARU: Ascultând valsul iubirii (poeme)

SINGURĂTATE

 

Noaptea se presară, alene pe alei
Şi frigul se strecoară pe sub uşă…
Mai scormonesc cu cleştele-n cenuşă,
Mai pun pe foc vreo-uscată surceluşă
Şi scurg în candelă o ţâră de ulei…

E linişte în casă… odaia e obscură…
Zvâcneşte câte-o flacără-n cămin…
Trosneşte-n foc uscatul lemn de-anin
Şi din paharu-mi, cu sângeriul vin,
Mai sorb în pace câte-o-nghiţitură…

Prin minte-un gând ascuns mi se-nfiripă,
Sădit din stranii şi din adânci tăceri…
Din celea, ce le-am trăit până mai ieri,
Dulci ca nectarul, amare ca de fieri,
Să le aştern pe vreo hârtie-n pripă !

Mă doare să le-nghită colbu-uitării
Şi ploile-n răstimpuri să le spele…
Că, ce-am trăit nu-i gluma, joc de iele,
Mi-s scrise cu litere de foc pe piele,
Să le mai văd, pe-aleea căutării !

În minte-mi sare-ades câte-o scânteie,
Să-mi lumineze căi cu-apusuri purpurii…
Mă-ntorc pe-acelaşi drum, poate că vii,
Dar, văd uscate, doar flori de păpădii,
Din cele puse-n părul meu să-mi steie…

Din lacrimi de dor mai înteţesc văpaia…
Tăciuni-i mai scormonesc prin amintiri…
Din clipe sfinte, uitate-n răstigniri,
Vreo una poate, trezită-n răzvrătiri,
Întunericul mi-o lumină şi odaia !

Degeaba mă agăţ de timp şi te aştept…
Chiar lacrima mi s-a secat sub pleoape…
Deşert mi-i sufletul, plin de hârtoape,
Scormonind sper, să mai ţâşnească ape
Şi iar suflul vieţii să-mi zvâcnească-n piept !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Ascultând valsul iubirii (poeme)”

Vlada ADALVA: Anamorfoze

Anamorfoze

 

… „l-am avut
unde era nișa
soba”
dulapul
cu urme de polen
care abăteau fluturii
să-și tatueze buzele
în argoul șoriceilor
pe o nevăzută buclă a frecvențelor
ce devin spirite suspecte
forme invalide
care tot cară mobile
să nu surpe ploile , fulgerele
flasca fantomă
julindu-se
pentru un asalt
pe trambulina flăcării
uneori roasă la colțuri –
fotografie
ce nu-și mai amintește
rudele
doar un detaliu , nesemnificativ ,
învelit cu avariție de paiantă barocă –
ecoul – arcă
al unui bou
zidit în propria cursă
… „l-am avut , l-am avut
era nișa, soba … ”
în care miezul de noapte
crănțăne
din pupilă
nu-și mai amintește
rudele …
doar un detaliu
nesemnificativ
reaprinde o parabolă
camuflată
într-un cal de paie
ce molfăie lent …

rudele …

doar un detaliu …

nesemnificativ

——————————-

Vlada ADALVA

Bucureşti

29 ianuarie 2019

                                 Imagine: Pictura „Abstraktes Bild” de Gerhard Richter

Petru Daniel VĂCĂREANU: Poezie de rună mayașă

Poezie de rună mayașă

 

Sfărmând pe trepte cranii călimară
Condeiele zboară-n șerpi cu pene
Lăsând predici-ntunericului venine
Cu religii ce-n Soare par să piară

Aurul cules cu razele de gheară
Părând păsărilor Nazca, nouă eră
Și-n lanț cu zale-n cununi de spini
Craniile mascate cad în lumini

Candele in lampioane huruind
Libertatea de a fi o-mpărțesc
Cu guri ogive crezând că zâmbesc
Curcubeie gazate-n Siria,..ivind.

Lumii ce ni se prezintă nouă, Nouă!
Cu cerul împărțit precum un șotron
De unde aruncăm pietre din avion
Peste ce vi se pare un joc vouă…

Pe piramide de cranii uitate
Si cruci in zvastici-ngenuncheate
Cu flori atomice răsărite
Din penele libertății zdrobite

———————————–

Petru Daniel VĂCĂREANU

29 ianuarie 2019

 

Anatol COVALI: Abia acum

Abia acum

 

Încep sã sper
abia acum
într-un alt cer
şi-ntr-un nou drum.

A trebuit
pe culmi s-ajung
ca în sfârşit
sã-ncep s-alung

Din viaţa mea
dureri şi plâns
şi tot ce-n ea
gemând a strâns.

M-am rupt firesc
din tot ce-a fost
şi-mi întocmesc
zâmbind alt rost,

Când tot mai mult
uimit visez
cã-n nou tumult
sunt dulce miez,

Cã aripi mari
din mine cresc,
iar codrii-mi rari
întineresc.

————————————–

Anatol COVALI

București

29 ianuarie 2019