Ne ducem cu tata, să-nvățăm cum e la arat cu plugul,
Să știm ce-i de făcut și cum se sădește-n țărnă bobul…
Săraci suntem, ca să ne vină-n casă și la noi belșugul,
Trebuie s-asudăm, ne zice, să știm care-i meșteșugul,
Că, pământul ce-l calci, pâine dă pe masă, altfel colbul,
Prin mărăcini ne-o croncăni doar corbul…

Tăcut, cu grijă mângâie caii și-i scoate-afară din obor,
Pios, își face semnul crucii, așa cum e după cutumă…
Cu ochii ațintiți la Cei de Sus, le cere să-i vină-n ajutor,
S-aibă la sămânța bună ploi, afânat pământ și roditor,
Zdraveni să-i fie caii, năpasta să nu cadă ca o ciumă,
Răsărindu-i roadele din sfânta humă…

Sărutăm măicuța, pe urmă tatei luând-o fuga la picior,
C-un boț de brânză și-un coltuc de pâine-n buzunare…
Cât mai iute s-ajungem, pe bucățica noastră de ogor,
Brazde să tragă plugul, sămânța sădind-o noi cu spor
Și cand vom termina și c-ultimul bobuleț de semănare,
Atunci ne-om alina durerea de spinare…

Hai, bunicule, mai spune-mi, cu vocea-ți caldă în șoptiri,
Cum îi acolo, pe steaua ta, alături de alte stele-n univers…
Din tolba ta deșiră-mi ghemul, adunatelor trăiri și amintiri
Hai, arată-mi, ce-ai mai văzut prin peregrinările-n plutiri,
Adu-mi aminte de-am uitat, cele ce-n minte mi s-au șters,
Că, prea crescui și obosii de mers…

Mai spune, că de umblat prin viață-s picioarele umflate,
Nu mai știu de anotimp, de-i toamnă sau de-i primăvară…
Încep să uit, nu știu dacă-s de ieri sau, de-azi cele-aflate,
Până și speranțele-s împăienjenite, visele par camuflate,
De noapte mi-i teamă, că poate coșmarele mă înșelară
Și pe-alte meleaguri mă lăsară…

Te-aștept să vii, să scormonim din amintiri rămași tăciunii…
Să întețim văpaia focului, ce-mi mai mocnește în rărunchi…
De lumile-aurii să-mi povestești, dincolo de negrul văgăunii,
Unde domnește doar haosul și-n hohot se hlizesc nebunii…
Vreau să simt c-atunci căldură, în rebegitul de ani trunchi,
Când mă luai pe-al tău genunchi…