George ANCA: Artur SILVESTRI, de două ori ocult(at)

Ocultul literar, are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.

În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în ‘Curtea miracolelor’ dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).

Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o singularitate neîntâmplătoare – acestea aparţin mai puţin lumii moderne şi mai mult începutului de secol XVIII încă românesc. Un bazin de formă dreptunghiulară, cu ape moarte şi invadate de nuferi şi de păpuriş, aminteşte de parcul de la Mogoşoaia şi, în totul, pluteşte – peste ape, ierburi şi pietre – un duh al vremurilor brâncoveneşti ce îngăduie asemuiri mai profunde decât simpla examinare arhitecturală”. (Loc şi persoană, p.18-19).

Specularea patetică a dimensiunii brâncoveneşti a modelului românesc – “De fapt, amândoi sunt martirii unei Biserici ce nu s-a întemeiat” – fusese precedată, în alt registru, ocultat tot “în două limbi”, de utopie: “În definitiv, civilizaţia este în Deliorman o desfăşurare de coduri şi este de la sine înţeles că omul vieţuieşte într-o lume de semne care adeseori spun repede şi pe căi nediscursive mai mult decât ajung să priceapă neiniţiaţii. Acestea nu-s doar parimiile de preste an şi nu au cu necesitate conţinut creştin, sunt o amestecare de structuri ritualice între care nu puţine sunt arhaice şi păgâne şi, de aceea, cu osebire vechi. Colindul, pluguşorul, ‘Steaua mascată’, ‘clopotele’, însă şi ‘Iordănitul’ de pe 7 ianuarie, ‘Gurbanul’ de pe 1 februarie, acestea pun să vieţuiască invocaţii şi retrăiri de drame cu substrucţie metafizică de vârste din cele mai diferite şi înfăptuiesc, în fond, o sinteză a componentelor succesive în etnogeneză. Paparudele şi Caloianul stau alături aci de Lăsata- secului de câşlegi, când se strigă fetele peste sat, şi cu Sânzienele din ziua de Drăgaică, cu Lăzăriţa şi cu Căluşul jucat de Rusalii, ca formă de teatru mitic acesta.” (ibid. p.31).

Acest autor nu are nevoie de Tabula Smaragdina, fie şi în traducerea lui Newton, pentru a-şi ermetiza propria recepţie cosmică, românească, în dantelărie de concepte-arcane “acuzabile” de ficţionism protocronist, iar, la urma urmei – “Gânduri de noapte; ‘case’; tabuuri; copaci; şi un joc de domino (pagini răzleţe dintr-un jurnal intermitent” : “ Există deci o realitate de gesturi, ritualuri şi dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme căci tot degeaba va fi; acestea nu se includ în memoria individuală ci stau depuse mult mai adânc, acolo unde nu există timp” (ibid. p. 39)/…/”De fapt, ştergerea casei de pe Pământ m-a preocupat în aceste săptămâni, mai ales atunci când, apropiindu-se încheierea ‘clăditului’ şi casa nouă devenind o realitate, nu mai exista scăpare. Există o enigmă a acestor momente, despre care oamenii se feresc să vorbească de parcă ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunţă ‘numele clipei aceleia’ ci o desemnează prin perifrază (‘când o fi să fie’) ori prin cuvinte cu aspect simbolic însă fără un conţinut lămuritor (‘la moment’, ‘la mutare’, ‘când n-o mai fi nevoie’). Înţelese mai bine, acestea arată un final, un ‘sfârşit de timp’. Însă într-un fel este şi un ‘sfârşit al timpului colectiv’ ori, mai bine spus, al ‘timpului ce priveşte un trib”

Artur Silvestri îşi autoocultează timpul în formă de viaţă şi spaţiul în formă de casă.

–––––––––

Dr. George ANCA

Valeriu DULGHERU: Rusul își schimbă părul dar năravul ba

„De ce să tragi ca la galeră / Să-nveți atâtea fără rost, /De vrei să faci o carieră, / Ajunge numai să fii …PROST”.

(F. Smarandache. Cine râde la urmă e mai încet la minte).

Dar tocmai acest scop l-au urmărit toate regimurile de ocupație rusești (țarist, sovietic, rus putinist!) în teritoriile ocupate. Dar cel mai oribil a fost totuși regimul stalinisto-comunist rus care în „republicile unionale” ocupate și țările socialiste satelit din estul Europei promovau în funcții de răspundere puține cadre naționale, dar majoritatea „mai încete la minte”, coruptibile sau compromise pentru a fi mai ușor dirijate. În acest scop pcus și organele de securitate rusești au elaborat un plan special, aflat și astăzi în uz.

Mai mulți analiști politici, politicieni vorbesc acum despre o anumită scădere a interesului Rusiei față de Republica Moldova, în special, după ce s-a căpătuit cu Crimeea. Ar putea să aibă puțină dreptate însă ținând cont de năravul acestei specii asiatice nu prea cred. Pur și simplu în situația ei economică deosebit de precară Rusia încearcă să „scoată jăraticul cu mâna altora”: în Basarabia cu mâinile unor cozi de topor gen Dodon. În alte foste republici – de asemenea, prin cumpărarea liderilor. Este probabil cel mai vechi mod de ați atinge scopul într-o anumită zonă, folosit de toate imperiile.

La începuturile ei Rusia, prin cumpărarea conducătorilor popoarelor est-siberiene, cu ajutorul unor cazaci răzvrătiți precum Ermak și Habar, încetul cu încetul au ieșit la Oceanul Pacific, au ajuns să domine, să țină în jug o șesime din glob. Un jug cu mult mai crunt ca cel otoman l-au simțit și românii din noua gubernie rusească – Basarabia, ocupată la 1812 cu concursul trădătorului cumpărat Moruzi. Pe parcursul a peste 100 de ani guvernul țarist a folosit cele mai declasate elemente rusești și cozi de topor naționale. Rusia Sovietică (urss) și-a băgat hoardele, impunându-i și pe sateliți (cu excepția României!), în Cehoslovacia în a. 1968 la „cererea guvernului de la Praga” (s-au găsit câteva cozi de topor și acolo!) prin cumpărarea liderilor țărilor satelit din Europa de Est, implementarea unui plan special pentru aceste țări privind controlul mișcărilor de opoziție regimurilor. Îmi aduc aminte o scenă umoristică a umoristului rus M. Zadornov: „Dacă ai aptitudini în medicină te duci la medicină. Dacă ai aptitudini în inginerie te duci la politehnică. Dacă nu ai niciun fel de aptitudini te duci în komsomol”. Așa era crescută nomenclatura sovietică. Fidel mentorilor săi (țariști, sovietici!) Putin, ca un adevărat rus, continuă aceeași tactică în raport cu foștii supuși, astăzi rebeli.

Recent în rezultatul spargerii de către hackerii ucraineni a poștei consilierului lui Putin Vladislav Surkov a ajuns să fie cunoscut planul de destabilizare a situației în Ucraina cu denumirea „Șatun” (o specie de urși-n.n.). Sunt sigur că și în privința Republicii Moldova a existat un asemenea plan, luând în considerație fauna politică care s-a perindat la Chișinău pe parcursul acestor peste 25 de ani de așa numită independență. Și evenimentele din România (porcăria rusească de la Craiova, mai multe acțiuni antieuropene ale stângii dragniste, înroșirea Moldovei (de peste Prut!) și fortificarea campaniei antieuropene ș.a.) fac parte dintr-un alt plan de destabilizare a situației în România. În document se vede cu ce cinism Rusia își atinge scopurile geopolitice în regiune.

Când ultranaționaliști ruși gen Jirinovskij, dar și Putin, declară că Republica Moldova ar putea să se unească cu Rusia (dar doar în cazul când România nu ar fi dușmanul Rusiei!) ar trebui să ne îngrijoreze. „Mărul otrăvit” ar trebui refuzat fiindcă scopul adevărat se ascunde în spatele lui. De menționat că principiile de bază incluse în acest plan nu diferă de cele ale urss în primii ani de după război practicate în „democrațiile socialiste” din estul Europei. Se spune că Stalin iar fi propus lui Adenauer să se unească cu Germania de Est. Mărul otrăvit a fost refuzat, punând în prim plan libertatea și democrația.

Să spicuim câteva „pierle” din acest plan putinist. „Minoritățile rutene din Ungaria, Slovacia și România ar trebui să ceară autonomia rutenilor din Transcarpatia” (observați mărul otrăvit. După ce rușii staliniști au hăcuit după bunul lor plac spațiul din Carpați acum iar durea problema rutenilor), acesta fiind elementul de destabilizare în Transcarpatia prin intermediul statelor vecine, inclusiv România)… Planul acțiunilor concrete privind realizarea statutului federal al regiunii Transcarpatia… Organizarea lucrului în diverse grupuri sociale, politice și structuri regionale…activizarea grupului „Rusinskaia Rodina” (aripa de stânga a comunității rusinilor)”. Dar parcă în Basarabia minoritatea găgăuză nu a avut același rol! „Există posibilitatea ca Donbasul să fie restituit Ucrainei, fapt ce va permite intrarea în parlamentul ucrainean a persoanelor loiale Rusiei care, ulterior, vor bloca integrarea în UE și colaborarea cu NATO”. Dar parcă activizarea lui Dodon (zilele trecute a plecat la Moscova unde s-a întâlnit cu consilierul special al lui V. Putin D. Kozak (a doua oară în ultimele trei luni!), iar astăzi se afla la Istanbul!) nu face parte dintr-un plan similar. „Împreună vom fi mai puternici (desigur, cu cele câteva sute de mii de voturi din regiunea transnistreană + autonomia găgăuză ve-i fi mai puternic!). Avem deja o bună ancoră a statalității (într-un limbaj mai popular se numește talaghir la căruță) – Găgăuzia…” declarase recent „marele integrator Dodon”. De menționat că planul Kozak I pentru Voronin includea o cameră a senatului cu un număr de 26 de locuri, împărțite egal între Republica Moldova și regiunea transnistreană + autonomia găgăuză. În planul Kozak II pregătit pentru Dodon numărul lor este de 27 de locuri împărțite: 13 – Republica Moldova și 14 – regiunea transnistreană + autonomia găgăuză. Observați diferența între obtuzul Voronin și cățelușul, care se gudură mai bine, Dodon!. „Informațiile despre actele de corupție ale lui Poroșenco și ale oamenilor din anturajul său trebuie să fie adevărate, complete și să fie propagate de către sursele noastre din străinătate – Europa și SUA”. Documentul mai stipulează intenția de a adopta anumite schimbări în constituție, pentru oferirea unui statut economic deosebit regiunilor (similar planului de federalizare în Republica Moldova!): alegerea guvernatorilor, minimalizarea influenței Kievului asupra situației economice și sociale. O altă direcție a destabilizării situației va fi ridicarea criminalității la Kiev, stimularea conflictelor interconfesionale, infiltrarea oamenilor „necesari” în mișcarea voluntară și Forțele Armate ale Ucrainei (scenariu deja realizat în Basarabia prin Roșca ș.a.).

„…A duce discuții cu reprezentanții business-ului mare despre un suport economic din partea statului rus pentru întreprinderi și politicieni, dar și unul mediatic, în Ucraina și Rusia”. În Basarabia se realizează metodic acest plan. Este creat un imperiu mediatic prorus. Autonomia găgăuză, nemaivorbind de regiunea transnistreană, sunt zonele „preferate” de investitorii ruși. „Crearea unor grupuri operaționale mobile, care vor putea fi folosite în timpul manifestațiilor de amploare…”. „…A se organiza marșuri ale crucii (la noi mai nou a fost organizat „marșul familiei tradiționale”, marșul „soldatului necunoscut”), unde credincioșii vor purta portretele lui Nicolai al II-lea (împușcat la ordinul mentorilor lui Putin și Dodon!), panglicile Sfântului Gheorghe și alte atribute iritante”. „…O atenție deosebită trebuie acordată afirmațiilor politicienilor din Uniunea Europeană și SUA: majoritatea materialelor trebuie să înceapă cu cuvintele acestor politicieni și nicidecum cu afirmațiile politicienilor ruși…”. Chiar dacă acest plan a fost scris pentru Ucraina să fim siguri că a existat (și mai există!) un plan similar și pentru Basarabia. Este vizibil cu ochiul liber, văzând cum decurg lucrurile.

Scriam anterior că comportamentul Centrului basarabean devine uneori imprevizibil. Pe 18 octombrie Partidul Democrat propune în parlament modificarea constituției prin introducerea opțiunii de integrare europeană, care nu a trecut, iar peste doar trei zile la „marele show democrat Plahotniuc a declarat despre o a patra cale pentru Republica Moldova”. Vorbind în stilul „marelui geometru și geograf” D. Moțpan PD s-a întors la 380^o în politica sa. Este clar pentru orice om treaz la minte că este vorba de o campanie electorală, o a patra cale pentru Basarabia neputând exista. Este o cale–opțiunea europeană. A doua cale este opțiunea euroasiatică (în frunte cu Dodon), oricât ar trâmbița el despre moldovenismul lui. A treia cale ar fi independența Republicii Moldova în această zonă geopolitică. Căi reale sunt doar primele două. Aici se duce lupta cea mare. Cea de a treia cale și-a demonstrat imposibilitatea pe parcursul celor 27 de ani de așa numita „independență”. Actualul stat Republica Moldova este unul falit fără o doctrină națională clară, fără niciun viitor. Cât de independenți suntem înțelege oricine care are o cât de cât brumă de logică.

Pe parcursul ultimilor ani am văzut mai multe piruiete politice ale centrului democrat: de la orientarea totală proeuropeană (așa au declarat PD pe parcursul ultimilor doi ani!) la așa numita a patra cale proMoldova care este de fapt o trambulină spre orientarea proRusia. Aceasta se va întâmpla îndată după alegerile parlamentare din anul viitor dacă PSRM și PD vor lua majoritatea. Plahotniuc nu iubește ca cei care-i dau bani să mai întrebe cum sunt ei utilizați. Putin, dacă o să-i dea (doar că n-are de unde), nu-i va cere socoteală.

Apare însă o întrebare logică: până unde va merge binomul? Până când o să-i permitem acestui „păpușar” să ne considere drept o turmă. După developarea completă a lui Iu. Roșca în 2009 trebuia găsit printre naționali un nou cal troian. Acesta, se pare, e V. Plahotniuc. Vă mai amintiți cum M. Lupu, devenit proaspăt președinte al PD, îl blama pe Plahotniuc ca fiind membru al familiei Voronin ca doar după o lună să apară pe locul doi în lista PD-ului în alegerile repetate din iulie 2009. Sarcina pusă în fața lui era ca în lipsa pcrm, a lui Roșca, să fie distruse noile partide democratice promițătoare – PLDM și PL. Să-i dăm cezarului ce-i a cezarului: a reușit. Nu mai avem astăzi PLDM-ul de la 2010, când a luat 32 de mandate, și nici PL-ul cu 15 mandate. Există o nebuloasă cu multe așchii pe dreapta.

Nicolae Steinhardt scria la 1937 în „Trei fenomene ale timpului” (timpul parcă s-a oprit. Cât de actuale sunt și peste 80 de ani!) despre „Invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade”. „Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceștia preiau locurile de conducere. Al doilea: au sosit – pur și simplu, în sensul cel mai categoric – proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce se află. Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adopta expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt trădează. Nu își fac datoria. Imparțiali și încrezători înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați”.

Să nu dea Domnul să ne simțim și noi, dragi prieteni, „cei mai vinovați” după alegerile din 24 februarie 2019. Nealegerea doamnei Maia Sandu președinte al Republicii în a. 2016 este în mare parte vina intelectualilor. Acum se pare că suntem pe calea de a mai călca o dată pe greblă prin alegerea majoritară a partidului lui Dodon la parlamentare.

————————————–

Valeriu DULGHERU

29 octombrie 2018

Chișinău-Basarabia

Adrian BOTEZ: Morţii de Aer (poeme)

MORŢII DE AER

frunzele au căzut din copaci : se vede

printre ramurile golite ale

copacilor – cerul : ba nu – se văd

îngrămădiţi – înghesuiţi – găvozdiţi

unul-ntr-altul – Morţii de

Aer

îşi iţesc – de pretutindeni – capetele lor

balonate – Morţii de Aer privesc

toţi – holbat – grozav de curioşi – ce s-a mai ales de

fanfaronul verii – de

mine adică – cel ce-am fost – cândva – atât de

nătărău cu

struna (se zice – azi – ceva mai

pieptănat: „entuziast”!) – cu nimeni

cooperant – atunci – cândva – pe când Morţii de

Aer nu mi se arătau – încă – de

nicăieri – atât de sâcâitor

insistenţi…

nu-i număr pe

Morţii de Aer : sunt

sumedenii – puzderii – mişună

toţi – şi se unduiesc

parşiv – şerpeşte – cât

o bogată recoltă de

nimic… – …niciun

peşte…

mă adresez lor – ca şi cum aş vorbi

cu mine însumi : „buuună treabă” (le zic

mustrător) – „au şi început morţii să-şi

închipuie – ba chiar să se ia în

serios – precum că ei ar fi adevăraţii – …mda… – mă rog…

autenticii dregători !–… ba ei se pretind chiar şi

singurii locuitori ai

lumii… – …fuck you…hai

sictir…”

le-ntorc spatele (în

patul meu de sub Fereastră) – şi mă

pregătesc – sărbătoresc – să-mi

continuu – binecuvântat

somnul de zi…

Dumnezeul Cel Musculos – însă – e-n spatele meu cel

întors – şi mă zgâlţâie

binişor şi cu

încredere (ca pe un sac golit de

Crăciun) : „hai – cu Morţi de

Aer sau cu Vii de

Lut – Vara ca şi Iarna – hai – caraghiosule – hai

la treaba cea de

obşte…!”

…eu mormăi – tot întors cu spatele – la lume şi

Dumnezeu – mormăi ceva de

nereprodus în vorbe fireşti (cel puţin nu în

astfel de împrejurări

solemne – sau – cine ştie

doar cu pretenţii de

solemnitate circumstanţială

provincială…)

doar Morţii de

Aer m-au auzit – şi

mi s-au închinat – din ceruri până-n

fundul pământului – ca unui boz

străvechi…

cu toată gloata uriaşă de Morţi de Aer pe

cap – plus cu un dumnezeu (…cam

amnezeic şi

tiranic…) – în

cârcă – mi-am înşfăcat şi-am

smuls dintre

gheţurile polare

Scripca : i-am încercat – cu

ghearele – reglementar – toate

strunele – şi începui – dintr-odată – să

cânt – cosmic să

cânt – şi afară de orişice

vânt ori

mormânt…- …în pofida a tot ce se zice

pe-aici – c-ar fi

Real şi Năprasnic – …să cânt fără de păs nici

crezământ…

…sâc! – lasă că vă fac eu să ziceţi – toţi

dumnezeii şi Morţii de

Aer şi copacii sărăciţi şi

stâlciţi… – …că aici este

„cea mai bună dintre lumi”…sau…cam

pe-aproape …inimaginabil de

aproape…băăă…

***

Continue reading „Adrian BOTEZ: Morţii de Aer (poeme)” →

Ionel NECULA: Adrian Botez – Fişe pentru un medalion

Au trecut ani buni, decenii, de când m-am conectat la isprăvile calofile, din cele multe dispuse de autor în spaţiul public, şi nu ascund că fiecare în felul ei mă intrigă, mă incită şi mă surprinde – prin diversitatea problemelor abordate, prin lărgimea de orizont din care autorul descinde, prin rigoarea arătată şi prin adâncimea de gând imprimată scrierilor sale. Are ceva din polivalenţa spiritului renascentist şi fiecare din lucrările sale este procesată după regulile lucrului bine făcut şi bine perspectivat. Fie că vorbeşte despre Eminescu, despre cinstitul mitropolit Dosoftei sau despre fraţii Botta verbul lui Adrian Botez se rostogoleşte curajos şi sporitor prin cultura românească şi aduce o anumită prospeţime şi în înţelegerea problemelor abordate.

Cartea despre Nălucirile abatelui Bernardo (Editura Rafet, 2014) surprinde prin atmosfera medievală, prin atotprezenţa divinului în regizarea destinului uman şi a intervalului dintre naştere şi moarte. Mai cu seamă moartea este o prezenţă frecventă şi constituie un motiv privilegiat în nălucirile abatelui Bernardo, năluciri pline de mister prezentate ca un fel de jurnal menit să dea seama de faptele sale, dar de fapt să optimizeze un gen literar căreia îi conferă bemoli emoţionali la cheie şi o calitate literară de excepţie.

Prima dintre năluciri se referă la duioşia cu care un mare hoţ din Florenţa se implica, uneori cu riscuri imense, în ocrotirea păsăretului, prin tenacitatea cu care le elibera din colivie şi le reda libertatea. Nesăbuinţa sa era aşa de nereţinută că n-a scăpat de obsesia lui nici cele o sută de colivii ale reginei, fapt pentru care a fost condamnat la moarte. Dar în momentul când gâdele a ridicat securea să-l scurteze de cap mii de păsări l-au înconjurat pe călău şi s-an năpustit asupra satârului de oţel pe care l-au ciugulit de n-a mai rămas bietul gâde decât cu ceea ce fusese coada de lemn a securii ucigaşe. Pagina este superbă şi ne arată cât de generoasă era fisura din real, de lăsa celor vechi posibilitatea să inducă fantasticul în textul scriiturii. Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest- pedepsitoare… până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit înapoi, înspre ceruri ca aspirate titanic (p.14).

Dintr-o altă povestire aflăm cum s-a întâlnit cinstitul abate cu moartea într-un han unde poposise pentru adăpost la vreme de noapte. Aici întâlneşte un alt pribeag care, simţind că i se apropie sfârşitul, cere să-i primească spovedania. Era fiul unui conte din Ferara, care, după ce fratele său îl izgonise din castel se abandonase pribegiei. Din povestea pribeagului aflăm cum s-a întâlnit cu moartea, având chip de fecioară răpitoare cu plete lungi de-i ajungeau la călcâie. L-a sărutat aşa de pătimaş că i-a sorbit sufletul. S-a trezit din leşin după multă vreme, dar când s-a privit în apele râului Po nu s-a mai recunoscut. Luase chipul unui balaur cu două capete – unul de lebădă şi altul de şarpe. De atunci nu mai ştie nimic despre el şi nici cum a ajuns la han. Dar în timp ce-şi povestea viaţa din trupul bătrânului s-a pornit un fum arzător de fierbinte, s-a iscat un alt trup, şi limbi de foc îl învăluie cu mare repezeală că abatele abia avu timp să se smulgă şi să iasă din încăpere. În urma lui abatele auzi hohotul triumfător al morţii. Este un alt mod de a face loc fantasticului în pântecul textului.

O altă povestire are drept cadru o grotă de munte în care îşi ducea viaţa un anahoret pe care abatele îl vizitează. Bătrânul avea darul clarvederii şi putea descifra viitorul tuturor celor ce-i cerea u şi-l vizita. Abatele avea să afle mai târziu că toate cele prevăzute de bătrânul anahoret s-au împlinit întocmai.

În sfârşit ultima povestire are ca pretext cioburile unei oglinzi capabilă de reconstitui chipul din fragmentele risipite.

Nălucirile abatelui sunt de fapt moduri diferite de a face loc fantasticului pentru a complementa realul.

Adrian Botez nu este doar un fantast, nu se decontează doar din labirinturile ficţiunii, este în acelaşi timp poet, ba chiar unul bine aşezat în imaginarul poetic contemporan, este un critic şi istoriograf literar cu multe dovezi de probitate, de rigoare, de acribie şi discernământ. Mă bucur la fiecare nouă ispravă literară de-a sa, îl citesc cu interes şi n-am ezitat niciodată să-l propun cititorilor ca pe un reper şi izvor de înţelepciune.

Să trăieşti Adrian Botez, să ai putere de muncă în continuare şi să ne oferi alte dovezi de lucru bine făcut.

–––––––––––

IONEL NECULA

Octombrie, 2018

Adrian BOTEZ: Crai din crai (versuri)

PĂSĂRI ALBE ŞI ERYNII

zburătăcind de colo-colo – păsări albe

caută un har de moarte şi-nviere…

erynii beau comori de sânge-n zvon de halbe

lăsând doar fulgi de vis pe rana serii

Cetatea oarbă-şi împlineşte soarta :

nu vede păsări albe peste dealuri

leşìnă huhurèzii-n lună – şi nici Arta

nu-nseamnă pentru ea Sfinţite Valuri…

Crist răstignit e doar gravură moartă

iar şobolanii ies grămezi din găuri

să critice – ferfeniţind lumea în hăuri…

…lin cânt – Fluier din Hamelin – îi poartă…

…erynii beau comori de sânge-n zvon de halbe :

s-a stins răgazul hieratic – pentru jalbe…

***

BALADĂ MISTICĂ

doar copaci am sprijinit

cu spinări de lemn sfinţit :

o – furtuni de cer urnit !

am tăcut şi am scrâşnit

pe copaci ne-am răstignit

în piroane de argint…

vieţi şi frunze ne-am uimit

să nu-şi ia zborul – grăbit

…dar acum am rebegit…

mistic vom voma

tainic vom afla

cai fără de şa

cer vom măsura

Domnul ne-o cruţa

în Cuvânt vom sta

stai şi înfloreşte

în senin răzbeşte

în senin scufundă

cântec sori şi undă

flori dumnezeieşti

cântă şi priveşti

slăvite fereşti :

struna s-o-nstruneşti

tăceri şi poveşti

lir lir lir vom bea

zei vom fi şi-om vrea

caii ne-or purta

în potir de stea

gânguri-vom crini

polenul de vini

l-om amesteca

ceruri vom sufla

câmpii de lumină

toţi deodat’ suspină :

din cântec ales

va rămâne vers

candele de inimi

pâlpâie – nu-i nimini :

îngeri s-or topi

stih vor nimeri

***

BATE VÂNTUL…

bate vântul printre frunzele livide

bate vântul – măruntaie-aprinde

bate vântul – jefuieşte cerul

zeii bejenari se dau cu gerul

criminală toamnă – ne-atârni în cuţite

sângerăm pe suflet – sângerăm ca vite

abatorul toamnei – năclăit de sânge

îmi măcelăreşte ochiul care plânge

biete frunze făr’ de gând – durerea

v-aţi ascuns-o-n pieptul meu pustiu

„nicăieri” şi „nimeni” îmi mai sunt puterea :

ştiu că vara-i dusă – la ce să fiu viu?

…bate vânt-veninul – bate şi deschide

Cripta Numelui Colericei Aspide…

***

Continue reading „Adrian BOTEZ: Crai din crai (versuri)” →

Constantin STANCU: Omul simplu face parte din decor

Adrian Botez a intrat în zona dramaturgiei cu volumul de piese de teatru Rege în vacanţă*, apărut la Editura Rafet, în anul 2018. Scriitorul, mereu activ, implicat în mişcările sociale actuale, prin textele sale, îşi menţine temele, viziunea sa este cea ştiută din poeme, din proză, din eseuri. El apelează la pilonii de sprijin, oferiţi de cultura solidă, de mitologia greacă, de valorile creştine, ajungând la punctul în care lumea este decodificată, până la ultimele consecinţe. Umanitatea este pusă sub lupă, personajele joacă aparent liber, dar o presiune enormă apasă pe umerii lor. Libertatea este presupusă, nu este reală. Cuvintele se rostogolesc peste cititor/ spectator, ca o avalanşă, autorul ştie să transmită adevărul, pe care-l consideră important, pentru supravieţuirea lumii.

La Adrian Botez lucrurile au o finalitate, personajele sunt supuse judecăţii divine, sunt strivite de timp. De remarcat, în aceste piese de teatru, capacitatea dramaturgului de a descrie tablourile. El merge până la amănunte, sugerează stările, reacţiile, drama în sine. Acest lucru trădează un autor implicat, până la jertfa de sine, alături de personaje: nu le empatizează, dar este solidar cu destinul lor. Ca de obicei, trimiterile autorului lămuresc multe din dialoguri, din descrierile scenelor, din prezenţa personajelor. Deşi apelează la principiile consistente ale realismului clasic, regăsim, în fiecare piesă, un limbaj crud şi familiar. Lumea este actualizată, prin cuvintele puse în mintea şi pe buzele oamenilor care se mişcă pe scenă, într-un timp fără de timp. De subliniat că, de fapt, avem în faţă scena, mai largă, a lumii, cea pe care ne consumăm destinele până la aneantizare.

Iată cum este descrisă scena: „Suntem în Francia… nu contează în ce epocă. Curtea Regelui: Regele, Premierul Guvernului, consilier regali autohtoni, doi consilieri de peste Mediterana, Seneşalul, mulţime de gură-cască, vânzoliţi, dar nu prea gureşi… Regele poartă pe cap, în loc de coroană, două oase de găină, încrucişate, stil <<pirat>>. Regele stă pe taburet, aşezat pe un eşafod, Premierul stă pe un fotoliu larg şi adânc. Pe tronul strămoşesc, situat între taburet şi fotoliu, nu stă nimeni” (2. Rege în vacanţă, p. 45).

Lumea, în care se mişcă personajele din piesele lui Adrian Botez, este una demonizată, spiritele se agită în voie, chiar influenţează personajele, fie direct, fie indirect, prin radiaţia negativă a răului, care impregnează sufletele.

Piesele au un liant care le ţine unite, înspre tragedia umană – dar fiecare acţiune se desfăşoară în colivia destinului:

Dumnezeu şi cristalul;
Rege în vacanţă;
Zalmoxis;
Iubirea, ca un glonte;
Justiţie – dramă…

Partea a doua cuprinde meditaţii intime… teatralizate, ca o impusă concluzie.

Autorul pune accentul de geografia dramei, subliniază tragi-comedia, misterul, acceptă că spectatorii pot juca piesa, sunt invitaţi chiar să participe.

Personajele sunt arhetipuri umane: regele, măscăriciul, gospodarul, nevasta, copiii naivi, spioni, anonimi, duhurile care împânzesc lumea văzută şi nevăzută, ospătarul, judecătorul, gardienii etc. Lumea se reia de la capăt, cu fiecare dramă, personajele rămân să-şi ducă, vesele, crucea. Au o poftă de vorbă ieşită din comun, poate ieşită din istoria curentă, duhurile dinamizează oamenii până la nebunie.

Condamnatul are şansa să fie pedepsit, prin plecarea în concediu, împreună cu regele… Justiţia oamenilor, deşi organizată strict, este neputincioasă, scriitorul punând în lumina scenei neputinţa de a „prinde” dreptatea, în starea ei naturală. Dreptatea este, undeva, pierdută în univers, totul se reduce la formalism. Oamenii nu scapă de superficialitatea altor oameni, care se joacă de-a justiţia. Scena are şi un slogan: „Luptăm pentru pace!”.

Ironia este prezentă, obiectul procesului este unul la limita dintre ficţiune şi obişnuinţă, umorul negru se revarsă ca efect al căderii umane.

Cea mai consistentă piesă de teatru o putem considera piesa Iubirea, ca un glonte.

Drama lui Mihai Asavei este posibil reală, lumea, în care este captiv, se deschide în prezenţa unor duhuri fundamentale: duhul văzduhului, duhul focului, duhul apei, elfi, salamandre etc. Locul lor este în dulapul personajului principal, ca într-o colecţie veche, purtată de generaţii. Mihai este medic şi suferă o dramă, are, prieteni şi colegi, alţi medici. Viaţa sa este marcată de suferinţă, Alexandra, soţia, se dovedeşte o femeie practică, marcată de cinism. Jocul de-a iubirea are motivaţii materiale evidente. Ospătarul este, şi el, prezent – prin amabilitatea lui profesională, făcând legătura cu lumea de afară, marcată de apocalipse. Refugiul lui Mihai este în camera sa, acolo este şi liber, şi captiv! – infirmitatea îl afectează în mod evident. Cultura îi oferă ieşirea prin cer, lumea se mişcă sub puterea duhurilor. Răzbunarea lui Mihai Asavei este ieşirea din timp, dobândirea tinereţii eterne. Sfera de foc, în care se încrustează, sparge limitele societăţii convenţionale, irită mundanul.

Piesa Zalmoxis reia lumea veche din Daco-Valahia, se menţionează Muntele Ascuns, Kog-A-Ionul şi Magul, sunt personaje mitologice, precum călugării misionari etc. Se prezintă mitul sub focul sacru, scara lumilor, templul, Zalmoxis-Hristos uneşte lumea de sus cu lumea de jos, timpul cu netimpul, salvându-i pe oameni de un destin crunt… Autorul notează secretul: generaţiile şi popoarele se leagă prin rădăcini comune. Numele personajelor sunt obişnuite, oamenii se încadrează perfect în mit şi în faptele istoriei.

Adrian Botez se dovedeşte a fi un cărturar în sensul profund al cuvântului, unul care trece puntea cunoaşterii dintre orizonturi. El apelează la cultura care înmagazinează experienţele lumii şi subliniază forţele care macină indivizii.

Omul simplu, cel din mulţime, face parte din decor. În scenă sunt personajele cheie, începe totul cu regele, cu demonii, cu tot felul de consilieri. Adrian Botez prezintă faţa nevăzută a lumii, iar teatrul este un mijloc, prin care lumea dialoghează cu sine, crezând că nu aude nimeni în univers acest discurs, aceste dialoguri. Acţiunea este prezentată în negru, e poate prea mult pesimism în piesele de teatru. Este paradigma pe care autorul şi-o asumă, demonstrând aceasta cu argumentele sale. Spectatorul/ cititorul poate fi pus în mirare, dar pânza pe care se ţes epopeile este ruptă din marile mituri ale vremurilor vechi şi tari, precum vinurile alese.

Acţiunea se deschide sub un peisaj simbol, la ora în care ziua abia începe: „Noapte povârnită spre zori. Aşezat pe marginea unui container cu gunoaie – un demon, <<ieşit din iad>>, haihui, la meditaţie împâclită… nu mai poate suporta ipocrizia – fie ea a iadului, a cerului… a omului…” (p. 7).

La finalul cărţii ne sunt prezentate date despre opera literară şi culturală a scriitorului Adrian Botez. O viaţă bogată, el abordând majoritatea genurilor literare şi a fost/ este preocupat de problemele fundamentale ale sufletului românesc, de fenomenele istorice, care au marcat naţiunea, pendulând între rigoare şi mit. De altfel, Mircea Dinutz – în revista „Pro-Saeculum”, Focşani, nr. 3-4/2005, a reţinut despre creaţia acestuia, cu referire concretă la Epopeea Atlantică, următoarele: „Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv, la nivel naţional”.

Constantin Stancu

Octombrie 2018

*Adrian Botez, Rege în vacanţă, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Carol cel Mare – vitraliu la catedrala Notre Dame, din Paris -; (Coperta a IV-a: Giorgio de Chirico *1888 – 1978* – Piazza d`Italia, 1964, olio su tela, 50 x 60 cm); cartea este dedicată soţiei autorului, Elena.

Dimitrie GRAMA: Poeme / Poems -Translated from Romanian by George Anca

PREDICATORUL

M-am dus să-l ascult

în fiecare duminică m-am dus

era o iarnă grea și biserica

Era mai caldă decât camera

mea de la subsol.

După predică beam vin cald

și câteodată îmi era rușine

Căci beam până se încălzea inima.

Dar nu de asta m-am dus

Era bătrân predicatorul

Unii spuneau: fără vlagă

Eu însă nu-i ascultam

El îmi vorbea mie direct

Și despre ceva ce nu înțelegeam

despre suflet.

Era o iarnă grea

Ca un păcat neiertat.

THE PREACHER

Every Sunday I was going

to hear him
on hard winter with church
warmer than
my basement room.
After sermon I took hot wine
getting ashamed sometime
when heart itself grew hot.
That’s not why I went there
Some were saying

Of old preacher: flabby
I did not listen to them
He spoke directly to me
About something I didn’t understand
on spirit.
It was hard winter
unforgivable sin.

M-AM DUS LA PROCES CU MARI SPERANȚE

M-am dus la proces cu mari speranțe.

Judecătorii îmi fuseseră

frați de arme.

Ne-am salvat reciproc viața,

sau mai bine zis:

eu le-am salvat de multe ori viața

fiind cel mai bun ostaș.

Și de câte ori nu mi-au

mulțumit atunci în noroi,

în tranșee!

Acum, după aproape două ore

în care se pare că nici nu m-au recunoscut,

Frații mei de arme

m-au pus în lanțuri.

Temporar, doar temporar…

Mâine dimineață voi fi executat.

I WENT TO TRIAL WITH GREAT HOPES

I went to trial with great hopes.
The judges had been
my brothers in arms.
We saved each other’s life,
or better said:
I’ve saved often their life
being the best soldier.
And so many times they did
thank me in the mud
of trenches!
Now, after nearly two hours
it seems that they not even recognized me,
My brothers in arms
put me in chains.
Temporarily, only temporarily …
I will be executed tomorrow morning.

CÂND SE REÎNTORC ARMATELE

Când se reîntorc armatele

o parte dintre soldați

vorbesc o altă limbă,

o limbă străină.

Se pare că

doar copiii mai înțeleg

privindu-i respectuos

și ascultându-i

cu gura căscată.

WHEN ARMIES RETURN

When armies return
some soldiers
speak another language,
a foreign language.
It seems that
only children still understand
watching them respectfully
and listening to them
with open mouth

CÂND MOARTEA ÎȚI VA BATE LA UȘĂ

Când Moartea îți va bate la ușă

vei simți un gol mare în stomac

și tremurând tot, cu genunchii moi

te vei duce să-i deschizi

Continue reading „Dimitrie GRAMA: Poeme / Poems -Translated from Romanian by George Anca” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Același medicament, o altă cură terapeutică

Spre norocul nostru, al tuturor, domnul doctor Dorel Schor este dependent de starea de bine a „pacienţilor” săi. Se consideră dator să administreze cu regularitate medicamentele sale minune, în doze deloc homeopatice, tuturor celor care-l cunosc, chiar dacă aceştia sunt sute de mii răspândiţi în toată lumea. Aşa se face că dincolo de prescrierile exersate zilnic pe diferite site-uri culturale, aproape în fiecare an editează un volum care dăruieşte cu generozitate cititorilor săi panaceul numit râs, bine filtrat prin diferite metode în aşa fel încât nimeni nu se poate plânge că ar exista vreun pericol de intoxicaţie sau efecte adverse. Dimpotrivă, râsul, aşa cum este preparat de bunul doctor, îşi produce pe deplin efectele benefice, fără nici un fel de contraindicaţii, iar starea de bine se instalează durabil având însă o irepresibilă dorinţă de reluare a tratamentului.

Terapiile doctorului Schor se materializează cam an de an în câte un volum de proze scurte ori aforisme pe care nu ai cum să nu-l citeşti. Devii astfel complicele său pentru că nu te poţi abţine să nu recomanzi volumul şi altor prieteni sau cunoscuţi. Iar aceştia, prietenii şi cunoscuţii, se află de multe ori alături de tine însă nici cei aflaţi la mii de kilometri distanţă nu lipsesc. Din Israel în România, Canada, Australia, Spania, Italia, ori prin intermediul revistelor Booklook ori Meridianul Cultural românesc sau, mai nou, prin ziarul Vocea Ta din Germania ajunge şi în Olanda, Belgia, Austria ori Regatul Unit. Cât despre răspândirea scrierilor sale pe reţelele virtuale nici nu mai pot face vreo evaluare. Aşa că, dacă îl consider pe Dorel Schor un terapeut planetar aceasta nu este în nici un caz o exagerare ci doar o chestiune cât se poate de vizibilă, oricât de cârcotaş ai putea fi. Iar faptul că nu doar scrierile sale au această răspândire ci şi referirile la acestea (cronici, prezentări sau note critice făcute de nume prestigioase ale literaturii de limbă română) confirmă, oricât de curios nu s-ar părea, ideea nevoii de umor intelectual, inteligent şi bonom, nevoia firească şi normală pentru orice om, aceea de a zâmbi, de a te bucura de un text lejer, dar înţelept, cu o ironie şi auto-ironie (semn sigur de inteligenţă!) delicată însă omniprezentă.

Actualul volum: „Cine sună la uşă”, nu era pentru mine chiar o surpriză. Într-un fel, având în vedere că de peste zece ani corespondăm zilnic, citisem aproape tot ce a publicat în acest timp şi aşteptam, cumva cu sufletul la gură, dar şi cu speranţe, apariţia unei noi cărţi. Aşadar, atunci când am primit volumul şi l-am putut vedea, ţine în mână şi răsfoi, nu m-am putut abţine şi l-am devorat pagină cu pagină, cu aceeaşi plăcere cu care am lecturat toate celelalte cărţi ale acestui autor pe care îl voi numi necesar şi întotdeauna binevenit.

De aceea cred că pentru majoritatea cititorilor prima senzaţie atunci când ai deschis o carte scrisă de Dorel Schor este că te afli la o şuetă cu prietenii. În prezenta, Editura Saga îl are ca tehnoredactor pe prietenul Adrian Graunfiels, interiorul este augmentat de graficienii Constantin Ciosu şi Costel Pătrăşcanu, iar despre personaje ce să mai spun?

Este o plăcere să te reîntâlneşti cu preţiosul domn Oiţerman, cu mereu nedumeritul Leopold Gurnişt, dar şi cu doamna Gurnişt originară din Cernăuţi care te va încânta cu felul ei de a vedea lucrurile, spre exemplu: „Mare mincinos Şimon ăsta, să nu-l crezi nici dacă spune adevărul!” Este vorba de un alt cunoscut Şimon Şeinerovici… de dentistul Kleinergrois sau de povestea în câteva cuvinte a Inei pe care o chema Ina Scarlat, dar era strigată la catalog Scarlat Ina, dar apoi s-a căsătorit cu domnul Prall şi acum se numeşte Prall Ina.

Desigur nici dolofana doamnă Pnina Brodiciche din Odesa ori înduioşător de naivul Menaşe nu vor lipsi de la întâlnire. Ceea ce dă umorului promovat de doctorul Schor este nu numai amprenta aceea unică precum că te afli vecin de bloc sau de cartier cu personajele, că vă cunoaşteţi de multă vreme şi că tot ce se întâmplă este de un firesc fără cusur, dar şi acea savoare a ironiei fără aciditate atât de caracteristică scrierilor sale.

Voi aminti doar că autorul este unul dintre cei antrenaţi vreme de mai bine de cincizeci de ani în acest domeniu al umorului fin, intelectual, lipsit de asperităţi, de vulgaritate sau banalitatea care, din nefericire, abundă în scrierile de gen. Prin urmare, avem în faţa ochilor o carte pe care vom dori să o mai redeschidem din când în când nu doar pentru a mai petrece câteva clipe plăcute ci şi pentru că lectura ei ne va lăsa impresia că am cunoscut mult mai bine lumea din jurul nostru.

Şi poate ne vom gândi la Menaşe cel adorabil, cuceritor prin felul să bonom şi jovial, dar şi la tatăl său spiritual, doctorul Dorel Schor, cel care ni l-a dăruit cu generozitatea omului de spirit.

–––––––––––-

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, octombrie 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Ascultând tăcerea

ASCULTÂND TĂCEREA

Mi-acopăr egoul cu strigătul tăcerii,
urmez canoane din pocale de mister
clopote de rază-mi brăzdează destinul tern
îmi dezvăluie absurde și tainice caverne
destinu-mi redundant începe și cerne
sfinți coborâți din icoane
iar calea spre abis se pierde
se pierde azimutul și marea la amurg
șoaptele tăcerii-n râuri le aud cum curg
cum mă pătrund și cum mă înfioară
și cum întregul trup începe să mă doară
precum un requviem sinistru
cântat de moarte la vioară
privesc tabloul pictat pe pânză
pe un șevalet din cruci
cu pensule subțiri și culori mate
din smoala nopții glăsuind în mantre
și-i gust lumina către eternitate
tăcerea eternă spre păgâna libertate
de sunt păgân mă-ntreabă odată abisul
eu l-am trimis să-mi cerceteze visul
dar l-am întrebat, de ce cu tăcerea eu
pot cuceri timpul și abisul ?
și de ce clipa când nimbul meu bacant
este o fărâmă din neant ?

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

31 octombrie, 2018

Mariana Gurza: Luminație la Biușa

Luminație la Biușa

Coborât-am dintre munţi

S-ajungem lângă părinţi,

S-aprindem facla vie

În zi de Luminaţie.

……………….

Ard lumânările pe deal

Lumina să-i cuprindă

Pe cei din neam în neam

Ce zac tăcuţi în cripte

Lumina lină se ridică

Spre cer cu implorare

Să-i ierte pe cei duşi o clipă

Şă-şi găsească a lor iertare.

Şi vocea harică te-nfioară

Trimiţându-ţi ruga la ceruri

Şi dorul de părinţi te doare

Vai, câtă însingurare…

Coborât-am dintre munţi

Pentru ai noştri dragi părinţi

Iertăciune să le aducem

Prin lumina de la cruce.

Aşa a fost din neam în neam

Aşa-i datina în Ardeal…

————————-

Mariana Gurza

1 noiembrie