Adrian Botez a intrat în zona dramaturgiei cu volumul de piese de teatru Rege în vacanţă*, apărut la Editura Rafet, în anul 2018. Scriitorul, mereu activ, implicat în mişcările sociale actuale, prin textele sale, îşi menţine temele, viziunea sa este cea ştiută din poeme, din proză, din eseuri. El apelează la pilonii de sprijin, oferiţi de cultura solidă, de mitologia greacă, de valorile creştine, ajungând la punctul în care lumea este decodificată, până la ultimele consecinţe. Umanitatea este pusă sub lupă, personajele joacă aparent liber, dar o presiune enormă apasă pe umerii lor. Libertatea este presupusă, nu este reală. Cuvintele se rostogolesc peste cititor/ spectator, ca o avalanşă, autorul ştie să transmită adevărul, pe care-l consideră important, pentru supravieţuirea lumii.
La Adrian Botez lucrurile au o finalitate, personajele sunt supuse judecăţii divine, sunt strivite de timp. De remarcat, în aceste piese de teatru, capacitatea dramaturgului de a descrie tablourile. El merge până la amănunte, sugerează stările, reacţiile, drama în sine. Acest lucru trădează un autor implicat, până la jertfa de sine, alături de personaje: nu le empatizează, dar este solidar cu destinul lor. Ca de obicei, trimiterile autorului lămuresc multe din dialoguri, din descrierile scenelor, din prezenţa personajelor. Deşi apelează la principiile consistente ale realismului clasic, regăsim, în fiecare piesă, un limbaj crud şi familiar. Lumea este actualizată, prin cuvintele puse în mintea şi pe buzele oamenilor care se mişcă pe scenă, într-un timp fără de timp. De subliniat că, de fapt, avem în faţă scena, mai largă, a lumii, cea pe care ne consumăm destinele până la aneantizare.
Iată cum este descrisă scena: „Suntem în Francia… nu contează în ce epocă. Curtea Regelui: Regele, Premierul Guvernului, consilier regali autohtoni, doi consilieri de peste Mediterana, Seneşalul, mulţime de gură-cască, vânzoliţi, dar nu prea gureşi… Regele poartă pe cap, în loc de coroană, două oase de găină, încrucişate, stil <<pirat>>. Regele stă pe taburet, aşezat pe un eşafod, Premierul stă pe un fotoliu larg şi adânc. Pe tronul strămoşesc, situat între taburet şi fotoliu, nu stă nimeni” (2. Rege în vacanţă, p. 45).
Lumea, în care se mişcă personajele din piesele lui Adrian Botez, este una demonizată, spiritele se agită în voie, chiar influenţează personajele, fie direct, fie indirect, prin radiaţia negativă a răului, care impregnează sufletele.
Piesele au un liant care le ţine unite, înspre tragedia umană – dar fiecare acţiune se desfăşoară în colivia destinului:
- Dumnezeu şi cristalul;
- Rege în vacanţă;
- Zalmoxis;
- Iubirea, ca un glonte;
- Justiţie – dramă…
Partea a doua cuprinde meditaţii intime… teatralizate, ca o impusă concluzie.
Autorul pune accentul de geografia dramei, subliniază tragi-comedia, misterul, acceptă că spectatorii pot juca piesa, sunt invitaţi chiar să participe.
Personajele sunt arhetipuri umane: regele, măscăriciul, gospodarul, nevasta, copiii naivi, spioni, anonimi, duhurile care împânzesc lumea văzută şi nevăzută, ospătarul, judecătorul, gardienii etc. Lumea se reia de la capăt, cu fiecare dramă, personajele rămân să-şi ducă, vesele, crucea. Au o poftă de vorbă ieşită din comun, poate ieşită din istoria curentă, duhurile dinamizează oamenii până la nebunie.
Condamnatul are şansa să fie pedepsit, prin plecarea în concediu, împreună cu regele… Justiţia oamenilor, deşi organizată strict, este neputincioasă, scriitorul punând în lumina scenei neputinţa de a „prinde” dreptatea, în starea ei naturală. Dreptatea este, undeva, pierdută în univers, totul se reduce la formalism. Oamenii nu scapă de superficialitatea altor oameni, care se joacă de-a justiţia. Scena are şi un slogan: „Luptăm pentru pace!”.
Ironia este prezentă, obiectul procesului este unul la limita dintre ficţiune şi obişnuinţă, umorul negru se revarsă ca efect al căderii umane.
Cea mai consistentă piesă de teatru o putem considera piesa Iubirea, ca un glonte.
Drama lui Mihai Asavei este posibil reală, lumea, în care este captiv, se deschide în prezenţa unor duhuri fundamentale: duhul văzduhului, duhul focului, duhul apei, elfi, salamandre etc. Locul lor este în dulapul personajului principal, ca într-o colecţie veche, purtată de generaţii. Mihai este medic şi suferă o dramă, are, prieteni şi colegi, alţi medici. Viaţa sa este marcată de suferinţă, Alexandra, soţia, se dovedeşte o femeie practică, marcată de cinism. Jocul de-a iubirea are motivaţii materiale evidente. Ospătarul este, şi el, prezent – prin amabilitatea lui profesională, făcând legătura cu lumea de afară, marcată de apocalipse. Refugiul lui Mihai este în camera sa, acolo este şi liber, şi captiv! – infirmitatea îl afectează în mod evident. Cultura îi oferă ieşirea prin cer, lumea se mişcă sub puterea duhurilor. Răzbunarea lui Mihai Asavei este ieşirea din timp, dobândirea tinereţii eterne. Sfera de foc, în care se încrustează, sparge limitele societăţii convenţionale, irită mundanul.
Piesa Zalmoxis reia lumea veche din Daco-Valahia, se menţionează Muntele Ascuns, Kog-A-Ionul şi Magul, sunt personaje mitologice, precum călugării misionari etc. Se prezintă mitul sub focul sacru, scara lumilor, templul, Zalmoxis-Hristos uneşte lumea de sus cu lumea de jos, timpul cu netimpul, salvându-i pe oameni de un destin crunt… Autorul notează secretul: generaţiile şi popoarele se leagă prin rădăcini comune. Numele personajelor sunt obişnuite, oamenii se încadrează perfect în mit şi în faptele istoriei.
Adrian Botez se dovedeşte a fi un cărturar în sensul profund al cuvântului, unul care trece puntea cunoaşterii dintre orizonturi. El apelează la cultura care înmagazinează experienţele lumii şi subliniază forţele care macină indivizii.
Omul simplu, cel din mulţime, face parte din decor. În scenă sunt personajele cheie, începe totul cu regele, cu demonii, cu tot felul de consilieri. Adrian Botez prezintă faţa nevăzută a lumii, iar teatrul este un mijloc, prin care lumea dialoghează cu sine, crezând că nu aude nimeni în univers acest discurs, aceste dialoguri. Acţiunea este prezentată în negru, e poate prea mult pesimism în piesele de teatru. Este paradigma pe care autorul şi-o asumă, demonstrând aceasta cu argumentele sale. Spectatorul/ cititorul poate fi pus în mirare, dar pânza pe care se ţes epopeile este ruptă din marile mituri ale vremurilor vechi şi tari, precum vinurile alese.
Acţiunea se deschide sub un peisaj simbol, la ora în care ziua abia începe: „Noapte povârnită spre zori. Aşezat pe marginea unui container cu gunoaie – un demon, <<ieşit din iad>>, haihui, la meditaţie împâclită… nu mai poate suporta ipocrizia – fie ea a iadului, a cerului… a omului…” (p. 7).
La finalul cărţii ne sunt prezentate date despre opera literară şi culturală a scriitorului Adrian Botez. O viaţă bogată, el abordând majoritatea genurilor literare şi a fost/ este preocupat de problemele fundamentale ale sufletului românesc, de fenomenele istorice, care au marcat naţiunea, pendulând între rigoare şi mit. De altfel, Mircea Dinutz – în revista „Pro-Saeculum”, Focşani, nr. 3-4/2005, a reţinut despre creaţia acestuia, cu referire concretă la Epopeea Atlantică, următoarele: „Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv, la nivel naţional”.
Constantin Stancu
Octombrie 2018
*Adrian Botez, Rege în vacanţă, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Carol cel Mare – vitraliu la catedrala Notre Dame, din Paris -; (Coperta a IV-a: Giorgio de Chirico *1888 – 1978* – Piazza d`Italia, 1964, olio su tela, 50 x 60 cm); cartea este dedicată soţiei autorului, Elena.