În timpul verilor petrecute la Borloveni, eram sculați dimineața devreme și după micul dejun, eram porniți fie la râu, fie la câte o mică treabă domestică, întors la fân, cules de zmeură sau coacăze, mers la moară, etc., sau îl însoțeam pe Taica (Colonelul Romulus Boldea) în preumblările lui. În general ce aveam de făcut nu era opțional. În casa bunicilor mei existau reguli stricte și o stare de ierarhizare riguroasă, o inegalitate principială, întemeiată pe motivații și care făcea sens.

Între altele, această inegalitate principială însemna că cei care aveau responsabilități mai mari aveau și o mai mare autoritate. Această inegalitate principială se extindea și asupra programului pe care, cei mai tineri, îl aveam. Taica era cel care stabilea itinerariul plimbărilor și cei care îl însoțeau nu aveau alta de făcut decât să îl respecte. Unul dintre locurile de preumblare era și “grădina mare”, cunoscută și ca “poiana Mare’.

“Grădina Mare” era una dintre proprietățile casei Boldea. Era așezată la circa trei kilometrii de casă. Trebuia să ajungi până în vârful coastei (cracul Bolgii) din spatele casei, care la rândul ei era proprietate Boldea, și acolo, intrai în “drumul vechi” și urcai către Breazu (Borlovenii Noi) trecând pe lângă fânețe având la capătul de jos pădure. Grădinile erau în primul rând fânețe, dar în cuprinsul lor erau pomi fructiferi, mai ales pruni “de vara”. În fond “grădina mare” era o poiană din vechea pădure ce acoperise, până la venirea austriecilor, coastele acelor dealuri. Abia după ce satul a fost așezat în actuala lui vatră acele poieni au devenit grădini, fâneață și livadă; pământ cultivat. Sălbăticia, abia de curând îmblânzită de prezența omului, era prezentă. În pădurea din jur mișunau vietăți de tot felul, veverițe, jderi, iepuri și vulpi dar și animale mai mari, lupi și mistreți. Era un adevărat rai al păsărilor care, noaptea și devreme dimineața, dădeau un concert uluitor. Pe vremuri, înainte de instalarea regimului comunist, taica obișnuia să vâneze mierle pe care Maica (Otilia Boldea) știa să le prepare după rețete rămase de la mama ei, italianca Victoria Cordiniani.

Drumul “al vechi” merge pe culmea dealului care separă Borloveniul de Breazu (Borlovenii-Noi). De o parte și alta a culmii, care este dealul amintit, se deschid văi largi urmate de alte dealuri, toate în văluire crescândă, din coamă în coamă. Această alternanță de dealuri și vai, de livezi și păduri de gorun și fag, totul într-o liniște atâta de profundă încât putea fi simțită, era un fragment al creației apropiat de ceea ce a fost voia Creatorului și sentimentul întâlnirii cu o asemenea stare era copleșitor…

“Grădina mare” avea hotarul de sus în “drumul ăl vechi”, iar de acolo cobora în pantă, când mai lină și când mai abruptă, până în “ogaș” și “drumul al nou”, făcut de austrieci prin 1830. Era o grădina-fâneață realmente mare, aproape trei hectare, care în partea de jos se preschimba în pădurea familiei Boldea, în “zăbran”. ”Zabranele”, care în sârbește înseamnă pădure nouă sau opreliște, erau echivalentul bănățean al “branistelor” din Moldova. ”Oprituri” în folosul cuiva, în cazul de față al familiilor graniceresti. Din acele “zabrane” se scoteau în fiecare an frunze de stejar care, uscate și stropite cu saramură, făceau un nutreț bun pentru oi și, tot de acolo, se tăiau lemnele de stejar, cu valoare calorică mare, necesare la “friptul” (distilării) răchiei.

“Grădina mare” era împărțită în două părți. Circa două treimi aparțineau lui Romulus Boldea și restul aparținea unchiului sau,decedat la vremea când povestesc, Colonelul Grigore Boldea. ”Hotarul” între cele două părți erau doi stejari mari, care există și astăzi. La vremea respectivă partea lui Grigore Boldea, ca tot restul posesiunilor lui funciare în Borloveni, intraseră abuziv în posesia comunei.

“Grădina Mare,în anii care îi pomenesc,era cosită ‘în parte’ (jumătate lucrătorului și jumătate proprietarului, care avea și obligația cheltuielilor; impozite,întreținere,etc.) de către “moșul” (de fapt “moșul” este un cuvânt și o apelație de onoare, de rang în Borloveni) Iosim (Iosif) Ghiocel. La vremea când l-am cunoscut el era un om considerat bătrân, probabil peste șaizeci de ani, el purta cu încăpățânare haine țărănești și se ținea după obiceiurile vechi. Fuma dintr-o pipă scurtă pe care o aprindea cu amnar și iască. Împreună cu femeia lui, ”baba Ana”, trăiau nu departe de râu, într-o casă mică, cu două încăperi și vatra. Ei fuseseră multă vreme folosiți de către Romulus Boldea mai ales în menținerea proprietății de la Sfarleac, livadă, fâneață, turmă de oi. Mai apoi, în aceleași condiții, Grădina Mare a fost cosită de către Gavrilă Tilu, a cărui casă era vecină casei Boldea. Gavrilă Tilu era un om morocănos, tăcut, foarte bănuitor și foarte “pricinaș”. În mod ciudat avea un soi de slăbiciune față de mine, încă de când eram mic, și până târziu, în ultimii lui ani de viață, atunci când veneam la Borloveni îmi aducea câteva pere, lucru cu totul neobișnuit pentru el.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Grădina mare” →