Anna-Nora ROTARU: Poeme

DORURI NESFÂRŞITE

 

Mi-e dor de primul val,
Mi-e dor de spuma marii,
De-aceleaşi stânci la mal,
De-apusul roşu, ireal,
Topit pe buza zării…

 

Mi-e dor, de aerul curat,
De mirosul algelor marine,
De gustul valului sărat,
De răsărit şi de înserat,
Mi-e dor… de mine şi de tine…

 

De cerul înstelat şi lună,
De cum se oglindeşte-n ape…
S-alerg, vreau, ca nebună,
Să prind stele-n cunună,
Când vin să se adape…

 

Mi-e dor şi de furtună,
Cu cer topit în nuanţe,
Când norii grei s-adună,
Când fulgeră şi tună,
Peste corăbiile „Speranţe”…

 

Mi-e dor, de clipele supreme,
De dragoste ardente…
De vocea-ţi să mă cheme,
Când plânsu-n stern îmi geme,
Prea plin de sentimente…

 

Mie dor, de pasul imprimat,
Pe afânatul auriu nisip…
De castelul dărâmat,
Luat de valul înspumat,
Ce ne stropea pe chip…

 

Mi-e dor, când sufletul îmi cântă,
Lăsând gândurile să zburde,
Spre lumi de vis se avăntă,
Cu doruri se-nveşmântă,
Împrăştiind temeri absurde…

 

Mi-e dor… de murmur de iubire,
De timpu-ascuns sub stele…
De dulcea-mi amintire,
Pierdută în neştire,
În goana visurilor mele !
Mi-e dor…

 

COLIND PRIN LUME…

 

Mă lasă să-mi odihnesc capul pe genunchi…
Simt nevoia să mă odihnesc, măcar o clipă…
Să-mi trag suflarea, adânc, până-n rărunchi,
Ca gândul să mi-l limpezesc în pripă !

 

Unde mă duc ? Aici, acolo, în lumea-ntreagă…
Pe paşii altora sau pe cărări neumblate…
Îmi pun ceva de-ale gurii în desagă
Şi mă-ndrept spre locuri de lumini scăldate.

 

Vreau s-ajung în ţara lui Soare-Răsare,
Acolo unde-s câmpuri verzi cu minunate flori…
Unde, nu-i începutul sau sfârşitul pe cărare
Şi unde curcubeiele ne scaldă în culori…

 

Dar şi-acolo, în ţara lui Soare-Apune,
Unde roşul aprins se topeşte în albastru…
Acolo, unde cele adunate le poţi spune
Zânei bune, ce sălăşluieşte pe un astru !

 

De asta-ţi spun, lungă-i calea şi-ntortocheată …
Am atâtea de văzut şi-altele de cunoscut…
Că, de m-oi întoarce pe genunchiul tău vreodată,
Mângâie-mi fruntea lin, s-adorm cât mai plăcut !

 

SUFLUL TRECUTULUI, VOCEA VIITORULUI…

 

Nu vreau să mor, mai vreau să mai trăiesc o vreme,
C-o viaţă nu-i deajuns, la cât am de făcut şi învăţat…
Mai simt încă nevoia să cunosc ascunse teoreme,
Mistere, tezaure-ngropate în adâncuri, scheme,
În hrubele timpului ascunse, trecut necercetat
Şi viitor ce se aşteaptă descifrat…

 

Mai am multe de-auzit, de văzut şi de-a cunoaşte,
Sub tăcerea de milenii, sub colbul timpului aşteaptă…
Că nu pot crede, că o mumă doar ne poate naşte,
Pentru a trăi în întuneric, topindu-ne ca moaşte,
Ca orice altă vietate şi noi pe-aceeaşi treaptă,
De-o soartă aşa nedreaptă…

 

Mai vreau încă să trăiesc, să mă bucur, să admir,
Atâtea frumuseţi, atâtea lucruri neştiute, minunate…
Să iubesc, chiar dacă doare, să mă bucur că respir,
Zenitul vieţii să-l cunosc, înainte de-ajunge la nadir,
Să văd atâtea mistere-n juru-mi descifrate,
Din lumea-ntreagă adunate…

 

Să aflu de Marele Potop şi dispăruta-n ape Atlantidă…
Să bem din Apa Vieţii rămânând pe veci nemuritori…
Să întrevăd prin nebuloase, pe Zei, la o de şah partidă…
Să aflu de Big-Bang, de „supe”, evoluţii din omidă,
De-om putea ajunge, ai ”pietrei filozofale”, cioplitori,
Sau vieţii pământeşti distrugători…

 

Nu cred că ne-am lăsat pecetea pe ultimul cuvânt…
Va veni o vreme, cu cheia să deschidem Universul…
Călătorii vom face dincolo şi-n miezul de Pământ,
Din pângăritori învăţa-vom ce-nseamnă să fii Sfânt,
Aripi ne-or creşte poate, uitând ce-i târâitul, mersul
Şi-n suflet semănând cu-Alesul…

 

CULOAREA GÂNDURILOR MELE

 

Ce tristă e lumea, că nu mai visează,
Zborul spre înaltul i-a fost interzis…
Nici sufluri se-aud, nici inimi pulsează,
Doar drum cenuşiu, precum s-a prezis…

 

Deschis e în faţă, neştiind unde duce,
Nici capăt nu are, dar nici început…
Palid e soarele, nu poate s-apuce,
De vrea să răsară, se retrage tăcut !

 

Şi Luna tânjeşte pe cer, amorţită…
Stelele-şi scurg plete albe de ceară…
E-o lume ce moare, cu gur-amuţită,
Cu vorbe secate, destinate să piară !

 

Ce tristă e lumea, când nu mai visează…
Scump costă visul, nu-l poţi cumpăra…
Se spală conştiinţe, ades se dresează,
Nu ştii ce să faci, nici nu ai ce spera !

 

Cu spad-aş putea să sfâşii perdeaua,
Ce grea ne apasă pe umerii gârboviţi…
Colorând pământul, cerul cu bidineaua,
Ca păsări să ne cânte-n copacii-nverziţi !

 

Guri roşii vopsind şi calde şi zâmbitoare
Spre cer, braţe-ntinse, cu-aprinsele făclii…
Să se-aprindă stelele şi luna gânditoare,
Lumina să mai între prin tristele chilii !

 

LĂCAŞUL TĂCERILOR MELE

 

În tăcerile albe, înmărmurite, de cleştar,
Spun vraja sacrelor cuvinte, nespuse…
Sub lumina pală a lumânărilor pe-altar,
Las gândurile îngenunchiate şi supuse !

 

Mă plec cu ele, deschizând noi firide,
Ascunse-n adâncul sufletului, sub cheie…
Numărând firele nisipului-n clepsidre,
Le azvârl în flăcări şi prinzând scânteie,

 

Aprind cărbunele vieţii, ce-aproape-i stins,
Cu trăirile arse, ca vechi ruine de cetate…
Suflând în spuza sufletului, de dor încins,
Or reînvia poate speranţele-undeva uitate….

 

Să-mi pot deschide geamul ermetic închis,
În lăcaşul cu pereţi umezi, mucegai şi frig…
Înlăuntru m-aştepte, mult visatul Paradis,
Să mă pierd în el, să mă regăsesc de strig !

 

Bucăţi de suflet răvăşit, să le-adun în pripă,
Să uit de anii fără tine, atât de goi, sihaştri…
Nisipul în clepsidră, sa-l adun de pe-aripă
Până m-oi reîntoarce, la locu-mi între aştri !

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

2 august, 2018

Lasă un răspuns