Lavinia BUD: Aleargă, murgule

ALEARGĂ, MURGULE

 

Aleargă, murgule, cu blândețea în ochi,
Fior de libertate îți curge prin vene,
Arnicii saltă în coamă, nu-ți fie de deochi,
Al inimii zbucium îl simți cum se cerne.

 

În urmă rămân ai stepelor uscații ciulini,
Destul le-ai simțit spinii prinși între frâie,
Toată povara ai purtat – o în sudoarea cu crini
Și n-a fost vreun zefir gingășia să le-o mângâie.

 

Te-ai smuls din durerea scrijelită pe crupă,
Un salt cu strigăt de pace înalți peste hău,
În față găsi – vei maluri cu apă în cupă
Și – n coamă suna-va un tainic zurgălău.

————————————––––––

Lavinia BUD

Timișoara

21 august, 2018

Maria HOTEA: M-aș lăsa pradă iubirii

M-aș lăsa pradă iubirii

 

Ascult inima ce- mi spune,
când soarele- i în amurg
Rostind numai al tău nume
simt cum lacrimile- mi curg,
Chiar de inima îmi plânge
și- n ochi simt o lacrimă.
Iubirea, lacrima învinge,
că- n iubire- i patimă.

 

Aş vrea să fii lângă mine,
să- mi ștergi lacrima de dor,
Să mă- îmbrățișezi în șoapte
și să simți cât te ador,
Să privesc cu frenezie
ochii tăi de s- ar putea
Aş citi în ei magie …
s-o pot dezlega aș vrea!

 

Să fim visători printre stele,
fericiți că ne- am găsit
Hoinărind mereu prin ele ,
precum timpul infinit,
Iar sub genele- mi firave
să simți bobițe de rouă
Când pe buzele- mi suave
cu sărutul tău îmi plouă!

 

Răscolind dulce fiorul
ce în suflet te mângâie
Să te-îmbete doar sărutul
când prin păr vântul adie,
Ridicând spre tine ochii
să se scalde-n patimi grele
M-aș lăsa pradă iubirii
tu să mă înveșmântezi cu ele !

 

Vreau doar să gândesc că poate
într- o zi fără să știi
Vei simți că- n viața ta
eu ți- am dat doar bucurii,
Iar de sufletu- mi va plânge
și ochii- mi vor lăcrima
Ai să înţelegi iubite
căci ți- am dat și inima!

——————————-

Maria HOTEA

21 august, 2018

 

Magdalena ALBU: Dincolo de viață și de moarte, Patria…

România Mare pe jerfta de sânge a înaintașilor noștri și-a pus temelia – a bunicilor, străbunicilor, rudelor,  cunoscuților și necunoscuților, toți fii ai aceluiași pământ, pe care stau din timpuri imemoriale, cuminți, Carpații, jelesc doinele țăranilor de altădată, susură, la ceas de seară și de zi, bătrânul Danubiu ori șoptește, în taină, versul poetului latin, cândva, exilat pe țărmul ei, marea. La data de 27 august a anului 1916, atunci când țara  noastră a fost nevoită să părăsească zona de neutralitate, alegând să lupte împotriva imperiilor centrale, demoralizarea soldaților armatei naționale ajunsese la cote maxime. Atunci, Regina Maria (supranumită ”Regina Soldat”), singura personalitate a momentului care a crezut până la capăt  în victoria militarilor români, le-a transmis acestora un mesaj de încurajare, unde, printre altele, spunea așa: ”Nˊavea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor  întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ei ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea.”

Printre nenumărații combatanți care și-au dat viața, pe frontul de luptă din 1916, pentru înfăptuirea României Mari, s-a numărat și străbunicul meu dinspre mamă – GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU. Nu cred că există o mândrie mai mare pentru un urmaș decât aceea de a putea vorbi despre familia sa din perspectiva noțiunii de erou național. Unul viu, unul dintre acei mulți și simpli, pentru care viața trebuia trăită cu demnitate, iar moartea privită nicicum altcumva. Dacă pe câmpul de bătălie, străbunicul meu devenea un martir al neamului, acasă, soția lui, CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU, trecea, ca-ntr-o oglindă a destinului, printr-un martiraj personal aproape asemănător. Rămasă văduvă de război, tânăra cu doi copii de crescut – un băiețel și o fetiță, pe care i-a fost dat să o piardă exact în anul dispariției soțului ei, 1916 – a participat la săpat de tranșee pentru frontul românesc, fapt ce avea să-i lase urme de invaliditate fizică pentru tot restul vieții sale. Bineînțeles că durerea avea să fie dublată și de umilință, deoarece statul român nu i-a oferit niciodată CONSTANȚEI CREȚU-GEORGESCU pensia specială destinată văduvelor de eroi căzuți la datorie, singura ei scăpare de subzistență nefiind altceva decât micul petec de pământ, pe care-l deținea  în apropierea Râmnicului-Sărat, la Topliceni.

Erou avea să fie, mai târziu, în cel de-Al Doilea Război Mondial, cumva ca o tradiție a devotamentului absolut față de țară, și fiul familiei GHEORGHE și CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU, botezat de o familie de greci cu același nume cu cel al tatălui său, GHEORGHE (foto). E vorba, evident, despre bunicul meu, decorat de către Regele Mihai I cu Ordinul ”Coroana României”, pentru fapte deosebite de arme împotriva germano-maghiarilor, pe frontul din Vest.

A-ți da viața pentru patrie nu e un slogan sec, de aparență festivistă, nu e un mit, ci o realitate, o trăire profundă, un act asumat în nume personal. Și asta fiindcă există oameni pe pământul acesta care au fost crescuți cu sentimentul de apartenență indisolubilă la un loc anume, la un pământ natal bine delimitat în topografia propriei lor conștiințe. Pentru ei, a participa la o confruntare armată, care, practic, nu era a lor, ci constituia o decizie politică a marilor puteri ale vremii, devenea, dintr-o dată, o problemă individuală, un deziderat major, în numele căruia și-au părăsit familie, casă, tot. Devenea o problemă de destin.

Pelicula de film a fiecărei familii în parte de la începutul secolului XX avea să fie smulsă cu brutalitate de Primul Război Mondial. GHEORGHE și CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU nu au fost ocoliți nici ei. Povestea lor de dragoste avea să se topească extrem de fulgerător printre schijele unei conflagrații, care le-a semănat în inimi moarte în loc de viață. Versurile lui DAVID GROSSMAN din ”CĂDEREA DIN TIMP” mi se par o posibilă ultimă și cea mai frumoasă scrisoare trimisă de Dincolo de către cel care nu mai există iubitei aflate în așteptare, încă, versuri ce le închin străbunicilor mei, CONSTANȚA și GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU, văduvă de război și, respectiv, erou de Primă Conflagrație Mondială: ”Eu s-ar zice că pot/ înțelege doar lucruri/ care se află înăuntrul timpului. Oameni,/ de pildă, sau gânduri, sau păreri de rău,/ sau bucurii, sau cai, sau câini,/ cuvinte, dragoste. Lucruri/ care îmbătrânesc, care se-nnoiesc,/ care se schimbă. Chiar și dorul meu de tine/ e-ntemnițat înăuntrul timpului. Doliul/ se-nvechește, îmbătrânește/ cu anii, și sunt zile în care el e nou-nouț,/ proaspăt./ Așa și mânia de tot ce ți-a fost răpit. Dar tu/ de-acuma  nu./ Tu însuți de-acuma nu. Tu ești/ în afara timpului. Cum să-ți explic?/ Că doar și explicația/  e îndesată înăuntrul timpului. Un om dintr-o țară / îndepărtată mi-a povestit cândva / că, pe limba lui,/ despre cineva care a murit în război se spune/ ”A căzut”./ Așa și tu: ai căzut/ în afara timpului, timpul/ în care sălășluiesc eu/ trece/ prin fața ta: cineva/ stă singur/ pe peron,/ într-o noapte/ a cărei negreală s-a scurs/ toată/ dinăuntrul ei./ Eu te văd,/ dar nu te-ating./ Nu te simt/ cu antenele timpului/ meu.”

Străbunicul meu, GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU, nu a mai apucat să trăiască, din nefericire, ca mulți alții, de altfel, cu toate puterile sale interioare, momentul istoric de la 1 Decembrie 1918. Pe moartea acestor suflete tari, însă, avea să crească o țară – România Mare.  Practic, toată această sumă de linii destinice frânte de război au format un cerc, cercul complet al Patriei, din care s-au încumetat să mai muște, douăzeci de ani mai târziu, aceleași mari puteri hămesite ale timpului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Dincolo de viață și de moarte, Patria…”

Daniel IONIȚĂ: Panic !

After almost three months away from home, we left our cousins’ place near the centre of Bucharest (lovely people, Gigi and Rodica, and I love the GREAT FOOD Rodica cooks, gained a few kilos to prove it). They drove us to the airport to take the long journey back to Sydney. The almost three months away were very exciting at times, extremely satisfying at times, frustrating at other times – we covered parts of Romania and visited relatives, saw some beautiful Greek islands in the Ionian Sea, did a trek in Nepal crossing Kang La, a 5320m high pas in the fascinating Nar-Phu region, and – just at the end of last week – had a book launch in the breezy and friendly capital of the Republic of Moldova, Chișinău.

Finally it was all over, with all the stress of packing to just above the maximum allowed weight of 23kg (my check-in luggage weighed in a 23.7 – as you do), This stress included the more concentrated stress of what books to take with me vs what books to leave for next time, and and even sharper stress of my wife’s scolding that I take too many books back, and that my small office in Sydney will topple on top of me with their weight, so that, on day, she’ll eventually find me, reduced to a paper-thin mess under the rubble blah blah blah… Finally, we were being dropped at the airport by our very accommodating cousins. But as I did the routine check of items while getting out of the vehicle – panic!!! No mobile phones. Neither the Australian nor the Romanian handset responded to the appeal. Checked everything just to make sure, but since I have a certain routine about placing them when I go on trips, and I knew I left them at their place. I am the ultimate creature of our times. Without mobile connectivity for more than 30 minutes, I shrivel up and die, like fish on the beach. Millennials have nothing on me, in fact I could teach them a few things, including appropriate levels of narcissism for various situations etc.

However, the panic was mild. We came to the airport early (a habit of mine, and it proved invaluable this time around – for other reasons as well, as you shall read), as our cousin’s place was 15 minutes drive from the airport. While we did the check in, they kindly did the round trip again and promptly presented my phones to me – I left them on the desk that was my office while in Bucharest. Panic subsided. All good, adrenaline level back to normal.

Well, the story about real PANIC! starts at this point. After passing security check and passport control, we noticed a young lady with two children in tow – a boy and a girl maybe 8-9 years old, frantically taking in broken English with a gentleman, seeking directions to her gate – or at least this is what I could make out. By the headgear – she wore a nikab – I assumed she was Muslim. The gentleman explained and gestured that she needs to walk further, maybe another 50-100 metres, “to that light you see in front, where you see that queue. Keep going! Keep going!!” he finished, before turning away to his own business. She quickly grabbed the kids each by one hand and rushed away like a whirlwind. My wife commented that she still looked confused, frantic even – maybe she was very late for boarding the plane – but the young lady had disappeared into the crowd in less than two seconds, children in tow.

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Panic !”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (14)

România şi „problema orientală“ (1875-1878)

În timp ce în Creta se restabilea calmul, după revolta din 1866-1869, o altă criză majoră se pregătea în Balcani: revolta din Bosnia şi Herţegovina. La sfârşitul lui iunie 1875, a izbucnit o revoltă a ţăranilor din Herţegovina, la Nevesinje, în apropiere de Mostar, care, în august, s-a extins şi în Bosnia. Revolta a luat rapid amploare, insurgenţii erau sprijiniţi de triburile înarmate din munţi, au primit ajutoare în arme şi voluntari din Serbia şi Muntenegru, bucurându-se de susţinerea Rusiei şi Austro-Ungariei. După revolta bosniacă, Comitetul bulgar din Bucureşti a decis să declanşeze o răscoală în Bulgaria, în aprilie 1876. Pentru a-i susţine pe răsculaţi şi a extinde revolta, în iulie 1876, Serbia şi Muntenegru, încurajate de Rusia, au declarat război Turciei  În condiţiile în care flăcările revoltei au cuprins Balcanii, din Bosnia până în Bulgaria, puterile europene alarmate au intervenit şi, la 30 noiembrie 1875, au cerut Porţii să acorde libertate creştinilor şi să înfiinţeze consilii administrative mixte, alcătuite din creştini şi musulmani .

Evenimentele din sudul Dunării, revolta populaţiei creştine lipsite de drepturi împotriva dominaţiei otomane, au avut un impact profund în România. Încă de la primele ştiri privind revolta din Bosnia şi Herţegovina, ziarul ,,Românul”, de pildă, comenta cu vădită înţelegere acţiunile insurgenţilor creştini. Dar revolta populaţiei creştine sud-dunărene nu preocupa numai opinia publică, evenimentele erau urmărite cu atenţie de oamenii politici şi de guvernul român. A. Cantacuzino, agentul diplomatic român de la Belgrad, chestionat de ministrul de externe sârb asupra intenţiilor ţării sale, deşi ,,luat pe nepregătite”, afirma că armata română (aflată în ,,rândul întâi printre cele trei armate creştine  ale Orientului”) dorea ,,a se ajunge la folosirea ei ca forţă capabilă de a apăra şi a susţine drepturile naţiunii” . În aceeaşi vreme, generalul Iancu Ghica, reprezentantul  diplomatic la Constantinopol, respingea învinuirile pe care le aducea ministrul de externe otoman României, pentru lucrările de fortificaţie ridicate în faţa Vidinului: o ,,precauţie pe deplin justificată” faţă de intenţiile Turciei de ,,a încălca drepturile autonome” ale ţării. Guvernul conservator se arăta rezervat faţă de evenimentele în curs, dar V. Boerescu raporta principelui, la 11/23 august, că acestea puteau avea o ,,mare influenţă” asupra atitudinii României. Mai decis decât guvernul său, principele Carol scria tatălui său, la 21 august/3 septembrie 1875: ,,…Orientul creştin e sătul de reaua administraţie turcească…Înalta diplomaţie este neputincioasă a rezolva cestiunea orientală”, aceasta neputând fi rezolvată ,,decât în Orient, pe teatrul războiului, cu concursul popoarelor” din zonă.

   Sub presiunea desfăşurărilor din Balcani, cabinetul conservator dezbătea, în noiembrie 1875, problema atitudinii ce trebuia s-o adopte România, în eventualitatea unui război ruso-turc, şi hotăra adoptarea unei poziţii de neutralitate. Soluţia aceasta se impunea pentru evitarea unei eventuale ocupaţii străine, dar şi pentru a câştiga timp. Liberalii, aflaţi în opoziţie, prin ziarul ,,Românul”, care consemna succesele ,,eroicilor herţegovineni”, şi unii deputaţi conservatori cereau în aceeaşi vreme ca guvernul să adopte o atitudine mai hotărâtă în favoarea insurgenţilor creştini. Dar, la recomandarea parlamentului, guvernul a decis să menţină politica de neutralitate. Guvernul răspundea în acelaşi fel, în noiembrie 1875, la întrebarea agentului diplomatic rus, Zinoviev, privitoare la poziţia României într-un eventual conflict ruso-turc.

În noiembrie 1875, dezbaterile din Cameră în jurul răspunsului la Mesaj au fost foarte aprinse, guvernul şi opoziţia având optici diferite asupra situaţiei externe şi a atitudinii României. Opoziţia aprecia că ,,naţiunea va fi gata a-ţi da (principelui) tot sprijinul ….pentru a susţine, în împrejurările de faţă, demnitatea naţională….şi a concurge la stabilirea unei stări de lucruri mai favorabile cu interesele creştine”. Publicaţia liberală ,,Românul” scria preocupată de faptul că, în contextul extern dat, de acţiunile României depindea ,,mărirea sau decăderea ei”. În noile împrejurări, are loc o disociere de opinii între guvernul conservator şi principele Carol, care pleda pentru pregătirea implicării ţării în evenimentele din Balcani. El scria în acest sens tatălui său: ,,…din moment ce situaţiunea noastră de atârnare de Poartă vatămă dezvoltarea noastră economică, reformele financiare, creditul, putem cere pe bună dreptate ca să se tragă o linie de hotar politic foarte lămurită între un imperiu care e rebel la orice reformă şi un tânăr stat în creştere, care a dat Europei în aceşti ani din urmă garanţii reale…”. Însă guvernul se menţinea pe poziţia ,,vechii idei a neutralităţii” şi deplângea această ,,eroare politică”!.Când într-o şedinţă a cabinetului, principele a pus în discuţie problema atitudinii României, ,,în cazul izbucnirii unui război în Orient”, miniştrii s-au arătat ,,foarte nehotărâţi”, pronunţându-se din nou ,,pentru espectativă”. În aceste condiţii, din acest moment, ,,guvernul conservator a fost condamnat în gândurile principelui”, după cum nota Fr. Dame.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (14)”

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre tradiție

Vremea pe care o trăim este cea a conflictului tot mai înverșunat dintre “globalism”, care este în primul rând o ideologie dizolvantă, care idolizează și ar dori să permanentizeze diferențele economice și promovează un materialism sălbatic și un anti creștinism deschis, și “neamuri”, care înseamnă respect și continuitate în bun simt, dragoste de loc, Credință și loialitate față de “casa părintească”. Acest conflict este în plină desfășurare și se poartă,tot mai deschis cu armele, dar, apare tot mai limpede, că din punct de vedere moral “globalismul” a pierdut, este o fiară rănită de moarte și deci cu atâta mai periculoasă.
Poate niciunde nu este mai vizibil acest conflict ca în viața publică și în mediile de informare și comunicare. În acest context este de folos să amintim o anume “coincidență”.

În anii comunismului cei care publicau trebuiau să împlinească, direct sau indirect, trei cerințe. Să preamărească pe stăpânii clipei istorice, adică “partidul” și Uniunea Sovietică, să se lepede de tradițiile semnificative românești și să le batjocorească și, mai ales, să insulte Biserica Ortodoxă. În momentul de față, celor care se bucură de grațiile oficiale și cei care fac parte din cercurile “elitei de mahala’ (de fapt fripturiști deghizați în scriitori), li se cer tot trei lucruri: să preamărească puterea zilei (adică “globalismul”, instituțiile care îl sprijină, EU și NATO ), să insulte trecutul românesc semnificativ și să laude mizeria intelectuală promovată de “globalism”, i.e, relativismul moral, anti creștinismul, anti naționalismul și, din nou mai ales, să insulte Biserica Ortodoxă. Această activitate dizolvantă este purtată prin subordonații “déjà” internaționalistului demonic Soros și acoliții săi: Organizațiile Ne Guvernamentale, abominatia #rezist, farsa și diversiunea #fără penali, ștrengarii “salvatori” și gloata “imbecililor utili”. Aceștia din urmă, “imbecilii utili”, sunt cei mai deplorabili, sunt cei care cred că prostia este o virtute și mimetismul gregar ar fi originalitate.

Scopul urmărit de acești promotori ai “globalismului” este de a crea o nouă memorie colectivă care să garanteze dizolvarea națională și perpetua slugărnicie către “aleșii” transnaționali.

Atacurile împotriva Bisericii Ortodoxe au devenit furibunde. Iar asta, între altele, este dovada recunoșterii faptului că Biserica Ortodoxă este cea care ține în ființă Neamul Românesc și face cu putința pentru el și prezentul și viitorul. Iar aici iar este bine să ne amintim câteva lucruri.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre tradiție”

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Clepsidra de cristal

Dăruiește-mi
amfora fierbinte a trupului;
voi închide
înăuntrul tău veșnicia
în clepsidră de cristal prefăcându-te…
Undeva
într-o intersecție a Căii Lactee
cu mâna întinsă cerșesc
arginții nopților tale.
Plouă-mă
cu petale
apoi timidă
ghemuiește-te, pasăre trudită
la pieptul meu;
voi simți nisipul
picurându-ți molatec prin vene…

 

Dăruiește-mi din tine
atât
cât să am unde îmi înflori
urmele pașilor…

 

Dimineața

 

Mi-a deschis pleoapa surâzând…
Era fardată cu roșul
primelor raze,
în jurul ochilor își dăduse
cu albastru de cer
iar pe buze păstra roua crinilor.
Am îmbrățișat-o
întinzându-i o ceașcă de cafea aburindă
în care am aruncat cuburile a trei zâmbete.
Greieri nedormiți își încercau arcușurile
pe strunele părului ei albastru
în timp ce prin lucarnele ochilor
decolau fluturi.
La despărțire
mi-a dăruit din corsetul auriu
trilul unei privighetori
și dusă a fost…
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri”

Florentina SAVU: Mărturisire

MĂRTURISIRE

 

Cu pași de zână-mi calci prin suflet,
Cu tine-aduci atât parfum,
Îți este râsul dulce clinchet
Și strop de rouă pe-al meu drum…

 

Tu vii și-mi aduci cerul tot,
Cu-albastrul său de infinit,
Frumosul să-l cuprind nu pot,
Că e total, nemărginit!

 

Îmi pui și mări de flori în cale,
Și verde crud, și strălucire,
În inimă îmi aduci pale
De vânt dulceag și de iubire…

 

Și te miros cu doru-mi, vis,
Și te degust cu încântare,
Mi-aduci întregul Paradis
Ca pe-un covor scump, la picioare!

 

Dansează florile-n grădini,
Se scurg pârâuri printre munți,
Ochii-mi zâmbesc clari și senini,
Plutim peste sublime punți,

 

Sunt punți de flori și de divin,
Îmi curgi prin vene suflet cald,
Îți curg prin corp dorul divin,
Tu arzi, foc de iubire…Și eu ard!

———————————–

Florentina SAVU

20 august, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Insomnii de toamnă

Insomnii de toamnă

 

în noaptea aceasta de toamnă,
târzie, zănatecă, tristă,
foşneşte rugina în frunze,
curg doruri din tot ce există,
iar îngeri cu pleoape de rouă
pe umerii nopţii se-aşează
privind prin ferestre închise
cum toamna-n grădini aberează.
m-aş duce aiurea în lume
să-nvăţ cum să uit să te-aştept,
să crească în mine tăcerea
smulgându-mi cuvântul din piept
şi-apoi, stând pe marginea lumii,
golită de tine-a pustiu,
s-adorm printre ţărmuri incerte
bolnavă de-atâta târziu.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

20 august, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Un străin

UN STRĂIN

 

Sunt un străin ce-n noaptea grea,
Bate la ușa sufletului tău
La templu-ți vrea a se-nchina
Velință să îi fii cu visul tău.

 

Un străin ce vine de departe,
Precum un val care sărută țărmul
Icoană a iubirii te socoate
Căci de la tine izvorăște infinitul.

 

Sunt un străin, doar un profan,
Care caută desăvârșirea
Năzuind spre cerul diafan
Ce aproape de noi este iubirea.

 

Sunt un străin sub clar de lună,
Și vreau să-ți sărut geana dulce
Din stele coapte-ți împletesc cunună
Iar valul surd iubirea îți aduce.

 

Sunt un străin și vreau să îți șoptesc,
Mă doare sângele solar la asfințit
Cu-ntreaga mea ființă îți mărturisesc
Te iubesc acum și pân` la infinit.

—————————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

20 august, 2018