Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: La Steaua Polară 200

LA STEAUA POLARĂ 200

… mă bălăceam în tivind de lumină
să simt tainicul Luminii,
Celei dinspre Adevăr !
și câte nu-mi poartă acum păcatul gândurilor
că-mi vine să urlu la Lună,
chiar cu riscul Luna să nu-mi simtă năravul …
am ridicat resemnările-n înzidiri care să stârnească
ividii în țara Marelui Zid,
vânturi năvalnice mă-mbrâuie
și-mi fug visurile-n lumea zăpezilor,
de unde atâția pitici mă nepăstuie-n priviri,
ochii îmi cer să mă spăl pe mâini cu lacrimi,
să uit mai ușor…
tu, STEAUA POLARĂ câte cicatrici mi-ai mustit
în sângerări, fără să-mi lași vindecare,
ura se devine pribeagă chit că și-a primit 30 de creițari,
durerea sapă atât de adânc, de se simte tremur in magmă,
cenușa din sobă mă poartă de umbră
și mocnesc, între spini …
îndur pasul printre iubire și ură,
acele Orologiului și-au înțepenit tălpile -n delictul clipei,
inima-și deschide odăile întunecate și-nvăț lecția de zbor
a fluturelui galben-albastru,
șoapte stâlcite se hrănesc din muzele cu pliuri cusute,
din arcuitu-i îmbibat de cer, un curcubeu își dezveli zborul,
să-i citesc un dicton ce-l purta cu el,
din nici el nu mai știa care lume …
ai grijă, îmi îngâtuia,
lumina sufletului nu merită nicio tipsie,
lasă-l încolo argintul de-ți cere să-ți jelui tristul murgit,
trupul din fum nu trebuie dus la altar !
de ce te repliezi mereu în unghiul cel mort ?
ieși-te din tine și caută mai departe …
vei găsi liniște doar vorbindu-i sufletului tău,
dă-i spovedirea, cere-i ajutor !
sufletul te va urma-n libertate !
acolo tot el te va-nvăța scaldul întru curăție,
acolo …
în Libertate !
și tot sufletul, martor ție în rugă,
va dovedi depărtări înstelate și se va-nturna
cu brațele încărcate de Lumină,
zborul dorului îți va deschide casa inimii,
vei învăța ce greșeală s-o ții închisă,
învață să zburzi !
durerea înapoii dă-o uitării, zburdă deci,
sufletul va duce el greul …
iubirea ce credeai sfâșiată are mugurul viu !!
da,
mi se promisese o margine de Soare,
mi se cerea neminele în implant,
mi se promitea visul în pictural.
PORTRET !
dar acuarela s-a fost pe o pânză de păianjen,
cântecul de mi se cânta avea culorile dorului spălăcite,
mi s-a impus să-mi accept zidul cel rece,
al resemnării …
da,
mă trezeam !
aveam timpanul zguduit în deșteaptă-te,
mi-a fost atât de ușor să-mi știu audul în clar
și ce clar mi-era !
miezul din noapte mă tulbura
zgâriindu-mi litere pe gândurile descojite,
cele trei litere …
căutam esențe !
da,
scoica m-a adus în perlă, dar sufletul rătăcea,
risipind nădejdi apuse …
zorii fierbeau fulgere în amestecuri de lichide solare,
ploile loveau cu sulițe în solzii timpului,
rămas să-mi prindă-n cronici pribegia dorințelor nătânge
și cât nătâng în mine,
cât nătâng …
presărasem sânge de minciună să nu uit basmul,
dar vulpea se fusese la fel de șireată cum legenda,
linsese tot !
mergi înainte prin arama din pădure,
prinde fluturi !
lasă-ți morgana sub hlamida de ispită …
oglinzi nevăzute aduceau maștera clipei
clipa-n cât suspin se stăruia să-mi strige:
întoarce pasul înapoi !
scăpătarea nopții în ziuă mi-a dat curgere prin glas
de furtună rănindu-mă la disjuncția întunericului de lumină,
sângeram printre strigătele zbuciumate ale fulgerelor
care vroiau neapărat victime,
dar trăznetul se arătase o paiață, urât mirositoare, canalie,
trebuia să scot cu repeziciune decorul din istoria faptei,
cu cine mă luptam în fapt ?
iată întrebarea …
ochii ispitei mă ademeniseră atât de orbitor,
că-mi faceam haz cât de mult citise președintele
unei țări în agonie, în două mandate a câte cinci ani …
orbitor se lăsa acum amurgul vârstei,
îmi vroisem să mor,
dar s-au fost niște strigăte …
sufletul își umplea Lumina cu cascade de stele nestinse,
cerul își agăța mulțimi de hamace în ciocuri de luceferi,
erau atâtea scânteieri, că din clocotul sângelui,
păream o piramidă de artificii …
pluteu sufletele acelea pierite ce făceau urmele vieții să
se căineze spre clipa când au pășit în moartea întâmplată,
și-mi cereau să le dau un nimb de neuitare …
COLECTIV !
susura miezul din noapte stingându-și flamura
un moment, cât să ne oprim un respir …
piramida de artifiicii se trecu în mocnit
și iată-mă reflectând:
… clocotul mi-a ieșit din piept,
dar nu m-a luat cu el !
totdeauna cenușa mai mocnește preț de un jar …
în fine,
vroiai buze uscate de durerea pasiunii
vroiai să te scalzi cu zorii în brumă de râu
dar vocea ți se-nnoda-n cântec de lebădă …
totul era dus din sedusul de doi ani, prin care, de fapt
moment cu moment mă scăpai printre degete,
moment cu moment și-n suspin dement …
țipau nopțile nesomnului gând la gând cu mâinile mele,
legate-n tremur de abscisa minciunii,
evisceram otrava risipind doi ani din viață pe abacul ispitei,
primită-n mine cu bună știință …
trădasem !
dar fără sorți de izbândă,
legătura s-a fost în stil Gordian,
mi se cerea un regat pentru un cal,
și li-l dam !
sufletul era îmbâxit de mine, că toate firele de praf
îmi cereau să le scald în sânge …
le-aș fi lăsat !
dar ștergeți poemul acela !
vedeam cum iau foc lacrimile lui Daniela Elena Barbu,
și eu nu mai aveam suflu,
pierdusem pariul cu peștii, cu lacul …
Colonadele de strigoi rupseseră contractul,
se deschideau drumuri de fier peste case cu frunți de oțel,
stăteam chircit lângă rugă,
niciun suspin să se-aprindă !
doar clipa bântuia, bezmetică, peste arderi de tot,
dar Doamne, m-am născut ortodox !… da
și cerul se deschide, nitam-nisam …
Luna, pe sub plete, -mi făcu semn:
-trimit Luceafărul din zori, dinspre ea să-ți aducă scrisoare,
tu doar ai răbdare !
și dispăru, de parcă cerul tot era un scrum …
un pipăi mă trsări … hiiii!
Luceafărul mă trezi și,
lângă candelă, era Scriasoarea, ia:
Marin !
știi, cum să-ți spun …
demult țineam să-ți zic ceva,
(ba chiar scrisesem asta, petecul de hârtie mi-e martor !)
și-acum m-am îngăduit Scrisoare !
Marin,
a propos de cei care-L invocă pe Dumnezeu la tot pasul,
cerând binecuvântare întru fărădelege,
ai văzut cum Dumnezeu nu se lasă batjocorit …
cum, dar, buze de om mărturisesc iubirea
în timp ce sufletul e negru de ceea ce doar iubire nu e ?
cum !?
își atrag blestem loruși prin faptele lor …
eh, dar și Diavolul Îl iubește pe Dumnezeu,
în felul lui,
însă și-ar vrea iubirea și iertarea Lui urmând fărădelegii,
iar Dumnezeu îl lasă să facă ce vrea,
îl îngăduie,
dar nu-l poate readuce la rangul de Înger de Lumină
decât dac-ar părăsi răul, însă latura întunericului
din mereu s-a fost mai îmbietoare,
iar Diavolul n-ar recunoaște nici în ruptul capului că e păcătos,
din mândrie !
uite cum tu, om, poți spune din inimă sângerândă:
’’Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul !’’
el, însă, din mândria păcatului nu poate duce-n mai departe
de ’’… miluiește-mă pe mine …’’
dar uneori și omul, tot așa, arzând dorință pentru păcat,
îi cere Lui Dumnezeu încuviințare,
iar Cela, doar de EL știut, tolerează,
și doar unde e Iubire curată nu e păcat !
(bine-bine, SUPLICIULE, mi te aud: IUBIREA-IUBIRE, hai !)
e păcat acolo unde, în numele Iubirii,
minciuna și înșelăciunea se trag de șireturi cu Adevărul …
voiam să știi cum ți-am gândit gândul de Atunci,
pe vremea cănd eu răsturnam lumini din felinarul lumii
în lacrima cursă pe pervaz din ploile sufletului,
din nori ce parcă și-acum mai cern amintiri din era POLAREI …
mi-aveam rupturi de cer sub pleoapă și pe-obraji
și pe nicăieri tu, de curcubeu mie în zare,
ci risipit în spuma amăgirii …
ah, tu, izvorul meu de iubire cu șipot de vise, pe-atunci
te-am regăsit încătușat în armura nopților,
călări pe insomnii,
plecat la războiul cu tine însuți și împotriva ta ! …
nu mi te mai prelingeai din razele Lunii pe tobogane de șoapte,
pasul ți-era în greu și anevoios,
cărările pe care ți le-ai ales de așternut călcâiului erau reci
și bătute-n pavele de lacrimi și mărăcini …
nu asta ți-am vrut, suflete ce mi te-am înfipt în inimă
să-mi poți înflori în sânge aidoma unei orhidee !!
ți-am vrut splendoare, iar tu m-ai înflorit sânger,
nu ca o iubire, ci ca o rană !
rană de care știam, n-aveam parte de vindec …
de câte ori n-am pus dorului zăbală,
ah, caii dorului !
ce armăsari cu sânge de jăratec …
mi-am jurat nu le mai urc în șea pe pajiștile onirice ale nopții,
nu mă mai poarte în galopul către tu – mi-am vrut …
apoi îmi luam picături de otravă, să dorm
fără picuri de vise în streașina genelor,
somnu-și avea țurțuri de lemn – puteai bate toaca !
urechea era surdă la șoaptele ce-nfrânte,-adormeau,
și ele !
pe maluri streine …
apoi,
un soare bolnav mi se strecura prin geam,
încercam să zâmbesc, dar lacrimi de vise înjunghiate
se târau în Dimineață, albastrul sângelui ei
lăsa dâre din ce în ce mai decolorate … gândeam:
geniu, da !
e mult geniu și prea puțin om …
dar ca orișice geniu, e pustiu,
iar pustiul îngurgitează și picătura de om,
încetul cu încetul …
geniul caută mereu să se vădească peste om
și-l înghite !
îl macină,
încet-încet îl distruge …
la naiba suflet !
de unde inimă care, sărmana,
abia de mai îngână un cerșit în iubind !?
iar omul,
dispărut cu totul !
cu sufletul franjurit în palme și ajuns în fața Lui Dumnezeu,
se vede așezat pe taler …
umanitatea elogiază geniul,
dar Acolo se cântărește greutatea sufletului,
Acolo !
sufletul înghite geniul, oricât s-ar fi fost el de mare,
oricât !
ACOLO !!
și ce rămâne în urmă ?
doar o fantomatică dâră de fum și penița,
penița, ruină de materie, semn că s-a trecut …
dar cui îi mai trebuie ?!
eu îmi vroiam doar omul !!
orișice altceva era complementar …
(ierte-mă geniul !)
ea doar, n-a înțeles …
până și-n dorurile ei eram eu !!
și-n ochii care nu voiau să vadă mă vădeam,
cum să-nțeleagă ?
ți-a dat din seva ei otrava sevei tale,
uf !
și-acum văd rană arsă !
cum să-neleagă deci …
mereu m-am fost,
mereu mă sunt,
mă sunt în tu și-ntru mereu !
cum tu-n adânc de eu …
cel mai adânc adânc de eu !!
eu sunt aripa zborului tău ne-nfrântă de niciun timp
ce fluieră sălbatec aidoma vreunui vânt
peste creste de munți ne-mblânzite,
eu sunt Sărutul !!
Sărutul ce nu se frânge la picioarele nopților fără de stele,
Luna mi-o știu aprinde pe bolta viselor cu degete de gând,
în urma ploilor de dor,
aidoma unui curcubeu de argint !
și sunt cuvânt răstignit pe altarele aceluiași vis ne-mplinit
până când mi te-ai fi venind,
cuiele din miezul inimii să le frângi,
în nopți în care venindul nu ți-ar mai fi plecând,
în fuioare de fum …
printre anotimpuri vei învăța să mă respiri,
oxigen din memoria apei plânsă din cochilia ochilor
în văpaia clipelor fără de drum,
tu !
cel care și-atunci când îmi rămâi, mi te risipești …
știam încă de pe Atunci !
vânzarea sufletelor la tarabă nu s-a inventat astăzi,
secole de-a rândul și-au scurs peste istorii trădările,
Diavolul era prezent încă de la Facerea Lumii,
Diavolul a împânzit ispita !
dar eu,
EU !!
prin IUBIREA-IUBIRE, te-am răscumpărat …
da, mi te-am răscumpărat !
o știe doar DUMNEZEU !
tu ?
tu se va trebui să-ți arzi urmă de dor trecut,
pânză nouă să pui din zbatere de inimă și frământ de simțire
veșmântului cel nou,
sub care tu și eu, eu și tu,
UNULne !!
ce-am frânt SUPLICIU pentru noi,
da-da, SUPLICIU FRÂNT DE NOI !
iată noua egidă !!
… hmm,
ceva sfâșiu tăcea atât de-adânc în mine,
dar recele spinării sfârâia …
am împăturit Scrisoarea,
mi-am pus-o-n sân s-o știe fiorii,
Cerul tremura de-i clănțăneau dinții,
timbrul purta pecetea Lunei …
o lacrimă-mi sfâșia-n tremurul inimii !

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

27 iulie, 2018

Daniel CORBU: Teodor Dume sau singurătatea ca o religie salvatoare

Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie – 1994, Azil într-o cicatrice – 2015, Vitralii pe un interior scorojit – 2016, Colecționarul de răni – 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!

Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: „Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și „În mine nu mai locuiește nimeni/ totuși/ din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e „o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e „amanta perfectă”. Alteori „liniștea cotrobăie prin clopot”, iar „moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche „Eu sunt singurătatea devenită om”.

Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător „printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: „uneori oamenii nu mai fac nimic/ trăiesc din priviri reciclate/ ridică din umeri/ a neputinţă şi/ se vor eroi/ timp în care unii/ scormonesc prin răni/ după o altă iubire/ eu azi o să fac/ ceea ce nu am/ putut/ o să ies din rană şi după/ ce am să o cos la loc/ voi încheia un armistiţiu/ cu mine însumi// şi asta pentru a nu-mi trăda inima.”

M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: „vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne aşezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenţii/ clipeşte des şi are părul răvăşit/ e doar o singură problemă de spaţiu// s-a mutat în mine şi fumează…”Mai spune: „Înlăuntrul meu se sparge tăcerea/ și e tot mai greu de pătruns […]/ unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată „Dumnezeu privea fix/ scorbura cerului/ picătura de ploaie sfârşea/ în respiraţia zilei/ şi spaţiul dintre mine şi gând/ se făcea tot mai strâmt/ aerul uscat şi nisipos/ adâncea ridurile// cineva cotrobăia prin mine/ ca printr-un bagaj cu resturi//probabil moartea îşi căuta batista/ căzută într-un colţ al neputinţei…” (Un fel de secetă)

Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire. Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că „ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care „nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : „Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din afirmații!

Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

––––––––
Daniel CORBU

Iași, 2018

––––––––

Teodor DUME, scriitor și poet român. Născut la 4 aprilie 1956, în comuna Luncasprie, județul Bihor. Este absolvent al Liceului „Înfrăţirea” din Oradea, al Şcolii Populare de Artă din Oradea (secţia Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, Bucureşti. A fondat, la 22 decembrie 1977, Cenaclul ECOUL Oradea, pe care l-a condus până în 1989. A fost director general al ansablului artistic ECOUL TINEREŢII din Oradea. În 1983 a fost numit directorul Clubului Tineretului Oradea. A lucrat la Consiliul Judeţean al sindicatelor Bihor, în calitate de director la Clubul Înfrăţirea Oradea, pe care l-a înfiinţat în 1986. În iunie 1991 este transferat, în interes de serviciu, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, ca director adjunct. În perioada 1992-2013 a fost director general la Sc. Club Teo Dume S.R.L din Oradea. Din mai 2013 devine director executiv la Profi CTD Oradea Colaborări: Debut în presă, 1977. De-a lungul timpului a fost corespondent şi colaborator permanent la ziarele şi revistele: Convorbiri literare, Luceafărul, Scânteia tineretului, Orizont, Crişana, Familia, Munca, Unu, Viaţa Militară, Apărarea Patriei, Şoimii Carpaţilor, Bihorul, Literaria, Filobiblon, Aripi Siderale, Ţara Visurilor Noastre, Ţara Crişurilor, Algoritm Literar, Observator ( Canada,) Radiometafora (Canada), Radio R. ROMANIA, Armonii culturale, Oglinda literară, Poezia, 13 plus, Cuvântul liber, Fereastra, Nomen Artis, Răsunetul, Aslro (Quebek), New-York-magazin, Sintagme literare, Ante Portas, Conograf, Literadura, Sfera Eonică, ParnasXXI, Însemne culturale, poezie.ro, Reţeaua literară, Poeţii noştri, Citatepedia, Citate celebre, Citate net, Arspoetica, Cronopedia, Lira 21, Roliteratura, etc.

Teodor Dume este membru fondator (alături de Stelian Vasilescu, şi de alţii) al revistei de cultură Ţara Crişurilor, publicată în Oradea (ediţia 1990), fondator și redactor șef al ziarului Ecoul din Oradea (1990) și director executiv al revistei Confluenţe lirice. Este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE) și membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Membru AJRP (Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, Montreal, Canada); membru fondator IRJ&MMA (International Romanian Journalists & Mass-Media Association, Los Angeles, S.U.A); membru fondator al WARM (Asociaţia Mass-media Românilor din Lume, Londra, U.K.). Membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua Literară; membru de onoare Lira 21; membru de onoare Confluenţe lirice. Editor Cleopatra – Casa Gândului, Editor Roliteratura,etc. Volume publicate: Durerea pietrelor, (Editura Pim, 2018); Lacrimi de pe altarul trupului (Editura Pim, 2018); Fără grupă sanguină (Editura ArtBook, prefaţa Cezarina Adamescu, cuvânt înainte Cristina Ştefan, 2017); Temniţa de sub rană (Editura Pim, prefaţa Cezarina Adamescu, 2017); Colecţionarul de răni (Editura Pim, 2017); Durerea din spatele cărnii (Editura Pim, prefaţa Ionuţ Caragea, 2017); Vitralii pe un interior scorojit (Editura Pim, prefaţa Ionuţ Caragea, 2016); Azil într-o cicatrice (Editura Pim, prefaţa Angela Nache Mamier, 2015); Moartea, un fluture alb (Editura Pim, 2015); Adevărul din cuvinte (prefaţă de dr. Gheorghe Grigurcu, 1985); Strigăt din copilărie (prefaţă de dr. Gheorghe Grigurcu, 1994) (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

Cezarina ADAMESCU: Pași spre necunoscut – Întâlniri fantastice în romanul lui Cristian Petru Bălan ,,Oaspeții din Elizeu”

Oaspeții din Elizeu

Roman

Editura Eminescu

București, 2004

Ca tot ce scrie Cristian Petru Bălan, și acest roman este neobișnuit, atât prin subiectul propus cât și ca modalitate de abordare. Domeniul parapsihologiei a fost atât de mult cercetat de oameni de știință și de scriitori încât, s-ar putea crede că nu mai oferă nimic nou. Dar, dincolo de toate datele în sine, vor exista întotdeauna noi experimente și descoperiri care vor valida ori invalida, informațiile existente. Pe de altă parte, experiențele paranormale, practicile spiritiste, exercită întotdeauna o atracție deosebită pentru om și vor exista mereu adepți pentru acele tulburătoare comuniuni cu lumea de dincolo. Povești de viață și de moarte, de aici și de dincolo, reunite între copertele unei cărți de excepție. Un adevărat ghid informativ despre mari personalități ale omenirii, fie pozitive, fie negative, care au rămas în conștiința posterității prin faptele lor. Experiențe yoghine, experiențe extracorporale, experiențe telepatice, tot ce ține de tainele creierului uman, spiritism și interpretarea fenomenelor spiritiste, levitație, povești despre fantome care se materializează, dar și experimentele marilor savanți, Tesla, Edison, Hașdeu, Einstein și Marconi despre lumea de dincolo, despre Experimentul Philadelphia, despre vocile morților, înregistrate de Konstantin Raudive și despre straniile manifestări psihokinetice ale Ninei Kulaghina și multe alte subiecte curioase, incandescente, rodul muncii de cercetare asiduă a mii de savanți, dar și rodul fanteziei lor, sunt menite să stârnească interesul pentru astfel de subiecte. Un subiect aparte este și cel al teoriei metempsihozei, atât de mult tratat de-a lungul veacurilor.

Discuția din debutul romanului, între un personaj real, un bătrân inginer ploieștean și autorul cărții, constituie baza tratării acestor subiecte de larg interes pentru publicul cititor, dar și pentru omul comun, pentru a-l mai scoate puțin din rutina zilnică. Acestea se pot încadra în categoria lucrurilor extraordinare, de excepție. Autorul subliniază faptul că aceste fenomene, sunt rodul interveției forțelor demonice, care acționează în lume, acolo unde găsesc un „teren slab”, adică o slabă credință și o mare îndoială. Ședințele de spiritism nu sunt decât contactul cu demonii care împrumută vocea și caractersticile celor solicitați să iasă din morminte și să vină la „întâlnirea” cu cei vii, de obicei în crucea nopții, pe întuneric, în locuri obscure.

Nu e de mirare că Biserica creștină interzice cu desăvârșire aceste practici oculte, chemarea spiritelor morților. Relatarea acestei discuții a autorului cu prietenul său, inginerul, este localizată, în Ploiești, autorul menționează și strada și numărul și inserționează și unele date din istoria literaturii române, de pildă, casa în care a locuit Ion Luca Caragiale, în casa lui Ilie Lumânăraru, la numărul 16. Astfel decurge relatarea autorului, îmbogățită cu multe date și informații despre anumite personalități. Interlocuitorul lui, inginerul, este un bătrânel ciudat, singuratic, izolat de toți, cunoscut de locuitorii orașului, pe carel băntuie adeseori, vorbind singur. Iar casa lui, era cunoscută de ploieșteni ca „fiind bântuită”. Iar el purta diferite porecle: Moș Tăgârță, Nea Petrică Vrăjitorul, Nea Caisă, babacul cel sonat ș.a. Oricum, nu prezenta prea multă încredere. Însăși alegerea unui personaj principal în persoana bătrânului vrăjitor, singuratic și nebun, nedemn de încredere, este, pentru autorul romanului „Oaspeții din Elizeu”, o mare provocare.

Autorul nu a considerat necesar să înfrumusețeze întrucâtva existența, conferindu-o vreo aură, ci a prezentat lucrurile exact așa cum le-a trăit. De fapt, era un om cult, inteligent, având capacitatea de a se concentra urgent pe subiecte diferite. Pe numele său Iacobescu Petre, terminase printre primii Institutul Politehnic din Berlin, locuise două decenii în Germania și știa să vorbească germana, italiana și franceza. Bătrânul îi istorisește prietenului său, episoade din viața lui, cum a luat lecții de yoga de la un mare yoghin indian și a ajuns prin exerciții complexe, să-și detașeze spiritul de corp, să poată „ieși în spațiu” călătorind out of body cu deplasări simultane în orice parte a globului și chiar a cosmosului. S-a perfecționat în spiritism, în așanumita yoga creștină. Ochiului vigilent al autorului, identificat cu al scriitorului Codrin Elizeanu, nu-i scapă nici un amănunt din interiorul casei acestui ciudată personaj. El descrie cu minuțiozitate încăperile, vopsite pe dinăuntru în negru, fără nici o fereastră, în care domnea un haos de neimaginat. Singurele surse de lumină erau câteva becuri slabe, legate de sârme, care împrăștiau o lumină precară. Singura cameră locuibilă era camera albastră, unde se efectuau experimentele magice.

Lui Cristian Petru Bălan nu-i lipsește spiritul ludic și un oarecare umor bine dozat, când descrie casa inginerului, în care domneau pisici negre, aproape sălbăticite care i-au zburlit părul de pe cap, cu miorlăitul și mârâitul lor amenințător, că le-a fost violată liniștea. Își apărau teritoriul. Măsuța rotundă, cu picior din cea de a patra cameră, era destinată unui singur scop, acela de a face pe ea, ședințele de spiritism. Argumentând că în Biblie există referințe la practicarea spiritismului, bătrânul Petre Iacobescu aduce două traduceri diferite ale Bibliei în limba română și citește din 1 Regi și din Cartea I-a a lui Samuel, ambele Capitolul 28, versetele 1-25, în care Saul recurge la ajutorul unei vrăjitoare pentru a vorbi cu spiritul lui Samuel. Se subliniază în acest fel, faptul că Biblia admitea în anumite cazuri, de excepție, aflarea viitorului, mai ales pentru îndrumarea poporului. Poveștile acestui plăcut interlocutor sunt cu totul neobișnuite, cu referințe la Sfânta Carte, dar și la anumite cărți de literatură universală. Însă cu osebire, despre spiritualitate. Spiritismul, afirmă bătrânul, practicat corect de către oameni credincioși – a fost însușit de mii de creștini, chiar de la începuturile creștinismului. Părerea lui era că, „este o știință divină care ne poate fi de mare ajutor, oferindu-ne sfaturi, explicații, salvare”. De aici începe experimentul bătrânului, cu dorința expresă „de a fi primul român care să ia contact cu unele dintre cele mai mari somități ale omenirii și să-i aduc aici, în „studioul” meu, unde te asigur că vor veni cu mare plăcere să ne ofere detalii mai mult sau mai puțin cunoscute, din viața lor particulară, cerându-le să-și povestească fiecare „Memoriile de dincolo de mormânt”, cum își intitulase Chateaubriand una din celebrele sale cărți”.

Aceasta ar fi chintesența cărții de față. Curiozitatea fiind trezită, scriitorul devine martorul și asistentul bătrânului Petre Iacobescu la experiențele sale paranormale. Încercarea merge mai departe, bătrânul cerându-i chiar, dacă va accepta, să-i intervieveze el însuși pe acești „musafiri” chemați din adâncuri, direct sau prin mediumul prezent. Și astfel de interviuri insolite aveau să dezvăluie amănunte stranii despre persoanele chemate la ședințele de spiritism. După stabilirea unor reguli minime pentru interviuri, autorului i se pare, și chiar îi mărturisește bătrânului că „Tot ce-mi spui dumneata mi se pare așa…o frumoasă nebunie și o imposibilitate nobilă!” Înaltele spirite ale celor mai mari personalități universale, ar fi, în opinia scriitorului Cristian Petru Bălan, „Oaspeții din Elizeu”. Rob al performanțelor tehnice actuale, autorul îl întreabă dacă le va putea fotografia, filma sau măcar înregistra sonor, pentru că se știe că spiritele nu se lasă „prinse” pe vreun suport material, fie el peliculă, bandă, etc. Elizeul, în limba greacă semnifică locul virtuoșilor, echivalent cu raiul.

Experimentele încep chiar atunci, cu semne vizibile și audibile, pe măsură, rostogolitul sferei pe măsuța rotundă, apariția unui motan negru și pâlpâirea luminii, ceea ce-l făcu pe autor să tresară puternic. Începea marea aventură a „prieteniei” cu cei din lumea de dincolo. Premisele erau deja puse. La data și ora fizată are loc întâlnirea și prima ședință, iar naratorul are plăcuta surpriză de a o cunoaște pe Damaris Iacobescu, nepoata inginerului și cel mai vestit medium care putea materializa orice spirit. Tânăra, de o frumusețe stranie, are o putere fascinatorie și Codrin Elizescu, se simte copleșit. Ceea ce avea să urmeze este de domeniul paranormalului. Și de prisos de precizat că această întâlnire, ca și altele care vor urma, trebuia păstrată ca pe o mare taină, chiar din categoria marilor secrete confidențiale. Preliminariile fiind terminate, cei trei încep ritualul. Somn hipnotic, răcirea corpului mediumului, ezoterism, invocarea către Dumnezeu pentru a-i permite spiritului să vină la întâlnirea cu pământenii. Printre bețișoare de santal, fumigene și candelă…somn cataleptic, mesajele de scriere automată, toate ingredientele unei întâlniri paranormale. Un arsenal întreg. Experiențe psihice, capacități extrasenzoriale, transe cataleptice, cuceriri paraștiințifice destul de periculoase. În plus, materializarea spiritelor în formă tridimensională sau bidimensională. Este invocat spiritul poetului Mihai Eminescu. O carte cu portretul poetului este așezată pe măsuță.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Pași spre necunoscut – Întâlniri fantastice în romanul lui Cristian Petru Bălan ,,Oaspeții din Elizeu”” →

Simina PĂUN-MOISE: Bolnav de frumoasă

Bolnav de frumoasă

Erai atât de frumoasă!
Bolnav de frumoasă!
Ochii ți se întredeschideau
Doar când eu respiram.
Şi verdele lor fugea,
Fugea in crudul ierbii de mine legănată.
Atat de frumoasă!
Respiraţia ţi se oprea
Când în ureche îmi suflai…
…Eu….vreau trăire- spuneai
Mâinile ți se legănau uşor,
…a chemare
Şi, parcă vântul în cercei îl împuşcai
Cu o stea căzătoare.
Frumoasa mea de-o stare!
Călcâiul ți-l înfigeai in pătura moale…
Starea mâhnita a frumuseții tale
Mă cuprindea,
Când trupu-ți firav
Cu putere nebănuită mă-ncolăcea.
Minune dumnezeiască,
Ce coasta mi-ai frânt!
Te-apleacă spre mine frumoaso,
M-alege şi cântă-mi!
Şi cântă-mi iubirea pierdută,
Şi domină-mi viața trecută,
Şi iartă şi lutul din care mi te-am făcut!
Bolnavă frumoasă!
Mă iert eu, pe mine,
Că inima am uitat să ți-o pun
Între mijloc şi gât.

Lacrima de fericire

Într-o seară
am ținut marea în palme.
Şi luna ta,
pe care o purtai pe tâmpla vieții,
mi-a atras-o.
Până dimineață
şi ultima lacrimă,
printre degetele răsfirate
am pierdut-o înspre tine….
Era lacrima cu care îmi spălam privirea
dupa sărutul tau.
….lacrima de fericire!…
Am să îți iau luna
să o fac nouă.
Şi până se albăstreşte,
ca sufletul meu despărțit de tine
…..iubire ințeleaptă….,
o pun în locul mării…
Nu ştiu din luna ta ,
ce pot pune în locul sării!
Mare fără sare,
este undeva!
…. la departare….
lună fără tine,
iubit tainic, în surdină,
n-o să fie, n-o să vină.
Acum….spune….
marea ta cu luna-n ea
cine e?
sunt eu ….
sau tâmpla ta? Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Bolnav de frumoasă” →

Teodor MEȘINĂ: Despre Religie și Credință

Unii oameni, pentru a-și justifica conceptele referitoare la noncredință, fac apel la vorbele ateilor consacrați.

Marx este un precursor al comunismului ateist. „Adevărurile” lui Marx despre denigrarea religiei, pentru atei, pentru vulg, pentru ignoranți, pentru cei ce sunt „încremeniți în proiect” — expresie îi aparține domnului Liiceanu, folosită în lucrarea: „Apel către lichele” apărută în anul 1992 — au fost dogme de necontestat și au fost, obligatoriu, învățate în școală, în perioada de tristă amintire. Ateii au creat similitudini între Religie și Credință. Marx, discreditând Religia, se referea implicit și la Credința în Dumnezeu, era ateu convins.

Minciunile vinovate, cele ce au contribuit la spălarea creierelor nevinovate, au făcut istorie.

„Comunismul este societatea care garantează prostia ca încremenire în proiect… ”

Educația formează și dezvoltă personalitatea omului.

Studierea Religiei face parte integrantă din educație, din cultura unui popor. Societatea are nevoie de oameni nu numai bine pregătiți scolastic, intelectual, dar și de oameni sănătoși fizic, psihic, moral și spiritual.

Lumea se împarte în două: Lumea văzută și cea nevăzută. Cei care se referă la tot ce este palpabil, raportându-se la dictonul: „Doar materia este esențială” colportând expresii ateiste, fac jocurile anticristului. Expresiile precum: „Puterea stă în noi…” „Numai concentrându-ne asupra forței lăuntrice vom reuși să ne materializăm visurile…” exclud cu bună știință Divinitatea. Lumea nevăzută chiar dacă este contestată, dacă este necunoscută, sau pur și simplu ignorată, nu înseamnă că Legile, după care ființează, nu acționează independent de voința, de cunoașterea noastră, sau de acceptarea noastră. „Liberul Arbitru” ne-a creat iluzia că noi, oamenii, avem înnăscută calitatea „Factotum”. Am devenit egocentriști și dintr-un pragmatism exacerbat, am alunecat spre ateism, dând importanță supremă Eului, fiind convinși că numai cu forța proprie reușim să realizăm totul. Unii oameni, deși par credincioși, respingând exprimările ateiste, au studiat Biblia scoțând cuvintele, propozițiile, din context, interpretând în manieră personală, fac o distincție totală între Religie și Credință și au adoptat o doctrină fabricată de o voință tendențioasă.

O altă categorie de oameni sunt cei ce au studiat, cu abnegație, cu obiectivitate, în profunzime, fără să rupă nimic din context, cei care au studiat nu numai Sfânta Scriptură ci și Sfânta Tradiție, Sfânta Predanie, aceia care întregește Descoperirea. Sfântul Apostol Pavel îndemna: „Așadar, fraților, stați și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvântul, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15).

Despre sfinți, faptele lor vorbesc. Nu va trebui să spun nimic de cei ce au primit, datorită vieții lor atât de bine plăcută lui Dumnezeu, au primit prin revelație cunoștințele ascunse nouă, noi cei ce suntem incapabili, deocamdată, să le purtăm. „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.” (Ioan 16, 12)

Ne-au luminat, sfinții părinți, prin scrierile lor interpretându-ne adevărurile.

„Credința este să crezi în Dumnezeul Cel de necuprins cu mintea”

„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20)

Cu ajutorul Credinței, nu cu ajutorul forței lăuntrice se pot realiza lucruri ce par irealizabile pentru materialiști, pentru adepții convingerilor spiritualității ateiste.

Credința se întărește cu ajutorul Religiei, care face cunoscute adevărurile sfinte. Este o interdependență între cele două noțiuni.

Învățătura religioasă este o poruncă a lui Iisus: „Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:18-20). Botezul şi catehizarea (studiul religiei Creștine), în acest pasaj sunt corelate; mulți păgâni, în urma predicilor Apostolilor au crezut și s-au botezat.

Religia are o funcție cognitivă, fiind o formă de explicare a lumii. Antropologul englez, Sir Edward Burnett Tylor, și-a îndreptat atenția și spre înțelegerea evoluției religiilor, considerând ca fiind caracteristic religiei, ideea de suflet. Religia Ortodoxă nu crede în diferențierea distinctă dintre un suflet natural etern și un trup natural muritor, nu crede că trupul este închisoarea sufletului și nici nu crede că sufletul se află într-o anumite parte a trupului…

Religia are și o funcție de echilibru, fiind un răspuns la tragediile vieții.

Religia este un liant al vieții sociale, afirmând superioritatea morală!

Studiind Religia învățăm cum să ne rugăm Lui. „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6, 7)

Trebuie să ne asumăm mărturisirea apartenenței de a fi Creștini Ortodocși, să ne însușim totalitatea principiilor religioase, să fim pregătiți și intelectual pentru a răspunde interpelărilor tendențioase, nu prin refuzul dialogului, ci în manieră misionară.

Religia este legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu.

Cunoașterea religioasă se obține de la textele sacre și/ori prin revelație personală.

Studiul Religiei pregătește și întărește Credința.

Existenzphilosophie, filosofia existențială — termen introdus de Fritz Heinemann — ar trebui să pălească în raport cu studiul Religiei Ortodoxe
Religia este capabilă să răspundă tuturor întrebărilor existențiale!

Lumea laică, câteodată, este supusă unor forme maladive a extremelor. Un medic român spunea că normalul este realizat de echilibrul darurilor lui Dumnezeu prin care ne asemănăm cu El. Sentimentul când este exacerbat, dragostea se transformă în gelozie. Excesul de Rațiune ne poate face insensibili.
Continue reading „Teodor MEȘINĂ: Despre Religie și Credință” →

Emma POENARIU SERAFIN: Poesis

Înhămați la Carul Mare

În pronaosul sufletului meu
s-a desprins o rază a soarelui adormit de atâtea gânduri.
Pe fanta din curcubeul luminii
întrezăresc doi cai
cu coamă stelară.
Pășteau din jăratecul sufletului meu
Iarba albastră a luminii absolute.
Cu fiecare gură flămândă,
iarba înflorea ,arătând câmpurile
ce-s scrise în nori.
-Ce căutați voi în pronaosul sufletului meu,
îi întreb nedumerită ?
De ce sunteți numai doi ?
– Am rămas doar noi.
Doar noi doi.
Ceilalți au cărat toată herghelia de temeri
înspre Infinitul spălat de lacrimile Cerului.
Deschid trapa sufletului să intre lumina,
dar caii şi-au pornit galopul nebun
sus…tot mai sus…s-au făcut o stea
ce-n nopți dispărea…
Acum sunt înhămați la Carul Mare de unde
aduc lumină de la Soare.

Cosițe

Azi vreau să-mi împletesc părul în cosițe,
cu-n fir de Cer, de Dunăre și-un fir de mine.
Am să le leg cu timpul,
în fundițe, doar cât să nu se despletească.
Aici, la Orșova, în pântecul țării uitate
de Dumnezeu pe Pământ.
Cosițele le leg strâns ,de un picior de pod,
al lui Apolodor
și am să le uit acolo,
să îl aștepte pe Decebal
ca să-şi lege calul,
atunci când îl așteaptă pe Traian.
Lămpaş îi pun dintr-un buchet de stele.
Cum ar putea să lupte fără ele?
Iar dintr-un colț de stâncă
îi fac săgeți
doar stiți că-i din popor de Geți.
Din verdele pădurilor de tei
şi iasomie
o rog pe maica
să-i împleteasc-o îe,
ori o cămeşe mai cu seamă
şi-apoi să îi astearnă-o zeamă
atât , cât pofta lui o ştie. Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poesis” →

Maria HOTEA: Am căutat iubirea

Am căutat iubirea

Am căutat Iubirea, simțeam că va veni
Ştiam că paşii-n viaţă curând se vor opri,
Destinul mi te-a dat iubite într-un târziu
Când pomii se-mbrăcau în straiul arămiu.

Noi ne-am privit în ochi, zâmbindu-ne cu drag
Ne- am prins uşor de mâna, trecând al Iubirii prag,
Iar zilele-au trecut, încet pe nesimţite
Îmi eşti la fel de drag şi te păstrez în minte.

Şi fiecare clipă ce trece lângă tine
Mă face să-nţeleg misterul din iubire,
E-o taină ce o simt, o port mereu cu mine
Privindu- te în ochi, plutesc de fericire.

De aş putea aş vrea să fii mereu cu mine
Necazuri, bucurii să la împart cu tine,
Căci te iubesc nespus şi-n braţe când mă ţii
Alungi orice tristeţe, mi-aduci doar bucurii.

——————————-

Maria HOTEA

26 iulie, 2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Tristeți provinciale

Tristeți provinciale

Domnișoară,
ți s-au înecat corăbiile
în ceașca de cafea,
plouă cu nostalgii
și albastre himere
ceru-i de mucava.
Fugi de pisica neagră
scrii versuri pe pereți
te temi de ce va fi,
praful uitării se-așează lacom
invadând universul
în fiecare zi…
Domnișoară,
tricotezi în amurguri
o amintire pe față,trei pe dos,
trec calești prin burguri
zurgălăi palizi te strigă pe nume
răscolind înserarea duios :
Domnișoară…

————————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

26 iulie, 2018

Lia RUSE: Flautul ceresc

FLAUTUL CERESC

Vara, când căldura zilei s-aprinde ușor

Și-ntreaga suflare picotește, obosită,

În orizontul de mătase pârguită,

Parcă, dorul ne mai turbură al clipei fior…

Lumina intră, în fire, surâzătoare,

Învolburată-n aur, subțire, șlefuită,

Cu degete fine și în aer palpită

Sublime priveliști cu dulci sclipiri selenare…

Eu privesc tăcută, pătrunsă de iubire,

Ascult o clipă veche, rătăcită în visări

Și risipindu-mi gândul tot în suple scăpărări

Pătrund încet, încet, în dulcea amintire.

Și-n timp ce nostalgia-n clipă se așază

Sunete suave din suflet se ridică

Punctate de tic-tacul ceasului ce indică

Singurul zgomot ce, ritmic, pacea o retează.

………………………………………………………

Seara, pe furiș, întinde perdeaua-albastră,

Din voalurile ce-aduc puțină răcoare,

Luna proptită-n spițe de argint apare,

Deși, uneori, aburii-s întinși la fereastră…

Și, ..în vara cu razele lunare, târziu,

Plutește, parcă, o așteptare taciturnă,

Nici gând, nu mai poate fi, de-odihnă nocturnă,

În bezna scurtată de un clinchet argintiu….

……………………………………………………..

Toate amintirile, acum, se cuibăresc,

Ușor, în noi, -așa-, ca în gând să ne apară,

Visele se împletesc în fiecare vară

Sub ecoul divin al flautului ceresc…

——————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

26 iulie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Amintiri

Amintiri

Pe cărarea vieții mele dor cu dor am adunat,
Am pus inimii zabrele şi o za de împrumut,
Ochii mei i-am făcut zare, cu ai tăi s-a luminat…
Si-ntr-un somn de neuitare toată vremea ne-am pierdut!

Şi-n albastrul de salpetru, cu amarul gust de sare,
Ce îmi picură prin vene ca perfuzia cu viață
Am făcut din ea o hrană, inimii întinsă mare…
Bat corăbii-n necuvinte, cărăuşi cu arsă față!

Aruncând între adâncuri ancore în braț de cruce
Îmi opresc cu închinarea toată vremea de ființă,
Le voi da dintr-o uitare zarea care-mi va aduce…
Stele albe răstignite pe un Cer de trebuință!

Voi cuprinde într-o Carte căile ce sunt umblate,
Câte amintiri voi scrie se vor face hărţi si noduri,
Iar în marea mea de lume Infinitul voi străbate….
Chipul tău din amintire…ochii tăi sunt far în porturi!

………………………………………………………..
Pe un Cer ca o psaltire tu îmi furi o nemurire!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

26 iulie, 2018