Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

Pictez cu mâna stângă

 

Prin visul meu uitată, la margine de noapte
Într-un decor albastru, aievea, dar pustiu,
Cu aripe de timpuri, în zbor spre mai departe,
Mă tolănesc în mine şi-n clipe din târziu.

 

Printre clepsidre triste desprinse din pustie
Nisipuri curgătoare alunecă-n poveşti,
Iar clipa din prezenturi, sinistră, întârzie
Și a uitat de mine, uitată-i printre veşti.

 

În atmosfera tristă și timpul s-a oprit
Să-şi legene culcușul făcut în trupul meu,
Să-şi lege bine ochii prin vântul întețit
Să treacă-n veșnicie, cum a făcut mereu.

 

Cu mâna tremurândă , prin florile din geam
Îmi mângâi amintirea , desprinsă din tumult ,
Remodelându-mi paşii din timpul ce-l mai am
Si-mbrătişez clepsidra , prin timpul absolut.

 

Văd floarea de pe sticlă din pâclă și din smoală
Și-i șterg o frunză neagră , pun una din opal.
Trecuta-i neființă, desprinsă ca din boală
Încerc ca niciodată, să-i destinez un mal.

 

Dar timpul iute trece prin clipe din târziu,
Lumina dimineții, îmi bate la fereastră,
Prin patul înserării , din mine, e pustiu
Pictez cu mâna stângă, o clipă, doar a noastră.

 

La teatru

 

Prin hățișul vremii încep să mă tem
Viața mână valuri , gata înspumate
Soarele se stinge de sub un blestem
Noaptea ne așterne stele sfărâmate.

 

Te pornești la teatru , te trezești la luptă
Doi actori siniştri , vor să se răpună
Toată contemplarea din priviri ți-e suptă
Își rânjesc pe scenă și n-au ce să-ți spună.

 

Noi năuci în sală nici nu mai scâncim
Ne desprindem firea, de pe sub obloace
În străfundul minții ne mai scormonim
Găsim sinonime pentru noi mijloace.

 

Cade și cortina, ascunzând misterul
Mă caut în geantă dup-un fir de apă
În străfundul genții, e ascuns tot cerul
Și-n negura deasă, stelele mai crapă.

 

Privesc spectatorii, nu par deranjați
Cei bătrâni din sală se trec prin mătănii
Actoraşii vremii, doi boi aroganți,
Cu mâna-ntre coarne şi-n baliga blănii…

 

Mă revărs spre uşă, numai pân” la prag
Scena clocotește în mijloc de ceartă
Amândoi nătângii, se dau în vileag
Au sedus o țară, ca pe-o desfrânată .

 

Alții guri căscate, cu trupuri puhoi,
Ropotesc din palme de-au crăpat Pământul,
Ca desprins din stâncă, după multe ploi,
A-nghețat la teatru … astăzi și cuvântul…

 

Piesa noi o trecem, prin nevrednicii,
Bătrânii o leagă peste vechi mătăni.
Actoraşi nemernici, prin vremelnicii,
Iar textul din piesă… îl știu doar străinii.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri”

Daniela PÂRVU DORIN: Cum să sângerezi de bună voie…ca să fii fericit (fragment de jurnal)

Motto:

     ’’E adevărat că-i trist dar mai trist e că-i adevărat’’

(William Shakespeare)

 

Mi-am propus mai demult să-mi scot la lumina trăirile de prin jurnale, să le povestesc așa cum știu eu, simplu și fără să-mi judec viața! pentru că ea vine de la Domnul! Și pentru că tot ce voi scrie va fi ‘’o întâmplare a ființei mele’’ cum spunea poetul, o să-mi pun sub microscop sufletul, ocolind monologul interior și îndrăznind să aflu mai multe despre sufletul meu.
Fiecare lacrimă cu care am putut plânge a devenit ca o fiară închisă, atât de multă vreme, într-o cușcă, așa cum mă tot întreb ce vor deveni cele pe care nu le-am putut plânge
Mă văd scriind ca și cum aș sapă și aș da de-o viață secretă pe care te-ai hotărât s-o deslușești mărturisind-o, tocmai pentru că ai dosit-o, pentru că te-ai însingurat de tot și de toate…
Dragostea ca și viața are nevoie de detalii, de aceea m-am gândit să ies din toată povestea mea ca dintr-un cerc de foc și să-mi privesc dinafară viața mea.
Eu chiar cred că există o prescripție a scenariilor noastre intime sau vreau să cred asta, din tot ce trăim derivă viața și interpretarea corectă a ei, copilăria dă startul unui destin interior.
Povestind despre durerile proprii, voi reuși poate, să scot la lumina picturile grotești smulse din rame și scoase din lanțuri, imagini vii care apar și dispar, jucându-se cu mine și cu mintea mea.
Sunt ani de cercetare interioară că să rămân la aceeași idee, că neiubirea părinților poate fi o povară pe care o porți cu tine toată viața.
Au fost sute de nopți și zile de așteptare, crezând că voi putea găsi, eu drumul, că voi găsi eu singură, un buton cu ajutorul căruia pot transforma neiubirea în iubire.
Pentru mine iubirea ar fi însemnat un gram de atenție și apreciere, un dialog minim care să-mi dea credința că și eu sunt vie, că mă vede și pe mine cineva…că exist pentru cei din familie.Deși mie mi se poruncea, viața-mi toată era în graficul, în planurile , în schițele celor care m-au abuzat zi de zi, nu m-au crescut decât să-mi porunciască , să-mi dea sarcini și să-mi pună în cârcă treburi de îndeplinit, credeam că eu trebuie să trăiesc ca să muncesc și să pot aduce bani sau alte beneficii familiei.
………………………………………………………….
Dumnezeu a rânduit să mă nasc! nu mama!ea până-n ultima clipă a sperat că nu e însărcinată, până s-a dumirit, până a fost la medic, s-a trezit în dureri la spital, născundu-mă un pic mai devreme de șase luni.
E foarte senin că nu m-a dorit, nici șanse nu mi s-a dat la naștere, o încurcam teribil, chiar ea mi-a zis,’’copil îmi trebuia! tat-tu la pușcărie, eu cu tine jumătate de an m-am chinuit prin spitale, eram un copil, nu-mi trebuia copil.
Ce tristă viață patetică!
Dumnezeu a hotărât să trăiesc, mama îmi reproșa că m-am născut…
Cel mai trist e să ai mamă și să-ți dorești să fii orfan, pentru că mă simțeam orfan, eram un ciot în calea tuturor, eram un copil ofilit între patru pereți, care murea zi de zi, nu trăia, așteptând o clipă mai bună, pentru mine…nu mai spun de acceptare sau de iubire!
Daca viața mi-ar fi lăsat scris pe un perete’’Iubește-te tu, dacă maică-ta nu poate!
Alt start ar fi avut viața mea și-aș fi suferit mai puțin.
Mi-aș fi dat seama că sufletul nu poate fi hrănit numai cu sudalme și umilinți, n-aș mai fi plâns ca o proastă în perne sau privind tavanul camerei că pe o scenă ce-aș fi vrut să mă înghită cu totul, de oboseală, de griji, de nefericire… doar trebuia să ispășesc pedeapsa faptului că m-am născut.
……………………………………………………………
Azi caut să-mi salvez sufletul, să-mi croiesc pe hârtie un tipar dureros al aducerii aminte! e timpul să-ncep să mă iubesc și să vin la marea confruntare cu emoționalul copilului rănit.
Ajuta-mă Doamne, să mă scot din tranșee, să sar peste toate sârmele ghimpate și să salvez copilul din mine dar și să pot plânge de fericire!Nu am plâns niciodată de fericire!
Nu știu, poate conținutul tulburător al cărții va fi o piatră funerară ce mi-o pun singură pe piept, sau pe suflet refuzând să mai trăiesc în interiorul rănilor mele.
Ce mi-aș dori e să fac din toate mărturisirile un act de reconstrucție, să scot copilul din mine la lumină. Să desenăm pe asfalt împreună, să ne îmbrățișăm și să descoperim împreună Iubirea, regăsindu-ne până dincolo de orice granița.
În toate rugăciunile mele te-am căutat, copil bun, și nu am dat decât de un lux al tristeții după tine, aveam nevoie de poezie și poezia mea de o viață nouă.
Acum e timpul, să dau jos din spinare toate armele albe și negre pe care le-am tot cărat decenii în spinare și cu care am fost lovită! Am să fac un muzeu al durerii, cu neputința mamei de a mă iubi, cu întunericul din fereastră, cu temerile copilului care am fost, cu ura ce zumzăia în jur, cu tatuajele făcute de viață cu fierul fierbinte pe tot corpul, cu muțenia durerii încremenite pe chip…cu nasul lipit de fereastră, cu milioane de secunde plânse…
Poezia mi-a fost supapă de salvare a ființe mele și puterea divină de a mă salva de fiecare dată singură…dacă se putea muri de multe ori, eu de mii de ori am înviat din nimic.
Ca să privesc azi, fetița cu piesele de puzzle ascunse în aceeași basma, pășind în vârful picioarelor să-și învingă teama, să se confrunte cu demonul interior, privindu-și imaginea propriei dureri, la lumina, nu altfel…
Sunt dureri așa mari că ele, chiar scoase afară din corp, s-ar putea să crească în afarea mea invadându-mi spațiul! Ce mă fac?
Nu am idee cât timp îmi va lua procesarea propriilor răni, nici o știință, nici o autoterapie și nici o persoană, cred, nu poate participa la procesul tău de vindecare dacă nu vii cu strigătul în lumină, dacă nu-ți găsești puterea de a rezista, dacă nu ești pregătit să vindeci copilul din tine!
………………………………………………………
Da, copilul din noi e însuși Dumnezeu!
Dintotdeauna s-a vorbit despre copilărie ca despre un ideal al perfecțiunii în care cu toții credem.

T. Arghezi care l-a căutat ca și mine, pe Dumnezeu, l-a găsit se pare în ultimele clipei ale vieții, când, stând întins în pat a exclamat: ” Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în mare și jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe”…
S-a tot vorbit de vârstă sacrului, a uimirii, duioșiei și a emoției fără margini, a sentimentelor profunde de bucurie-toate strânse în ochi de copil-nu e copilul din noi, însuși Dumnezeu?
Partea copilăriei trăite de mine, cu genunea ei cu tot, cea mai adâncă parte și cea mai rănită, îmi dă voie să revin la copilul care am fost și de care m-am pierdut ca-ntr-o ceață, fără voia mea!
Revin la el, chiar târziu dându-mi voie să-l aflu, să-l reînviu.
Știu, nu te mai poate vindeca nimeni de copilărie, dar să renaști aducându-te cu totul în lumină, alergând după copilul din tine, numai să-l faci fericit…
…………………………………………………………
Cred că voiam să cresc cât mai repede pentru că eram nefericită, parcă nu mai încăpeam în colivia în care eram închisă,visam zi de zi la o posibilă eliberare, eliberarea fiindu-mi visul!
Azi am în jurul meu tot mai mulți oameni care au omorât copilul din ei, l-au sugrumat pur și simplu…
Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Cum să sângerezi de bună voie…ca să fii fericit (fragment de jurnal)”

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Canarul

Am privit mereu spre geamurile ce decupau pătrate de cer, uneori de un albastru ce răspândea o lumină rece , ca marmura de pe treptele unei catedrale, alteori întunecat şi răzvrătit ca încruntarea celui căruia i s-a făcut lehamite de promisiuni deşarte. Mi-am dorit mereu să-mi port glasul printre ramurile grădinii înrourate sau printre stelele nopţilor cu lună plină. Dorinţe, dorinţe deşarte, purtate în tainiţele unor gânduri ascunse.
Pentru toţi sunt o mică minune colorată, un obiect de divertisment, un lucru de o utilitate îndoielnică. Îmi vorbesc şi uneori mă alintă. Sunetele glasului meu nu pot cuprinde flamboaianul unor vise demult spulberate… Aş vrea să cânt ca Orfeu iar cântecul meu să schimbe dezordinea lucrurilor, să readucă totul la începuturile inocenţei adamice. Uneori aş vrea să renasc mereu din cenușa propriilor mele tristeţi.
Cel mai obsedant ideal a fost libertatea. M-am trezit însă într-o colivie la vârsta la care nu eram conştient de propriile-mi aripi.

–––––––––––

Silvia BODEA SĂLĂJAN
13 iulie, 2o18

Ioan POPOIU: Nostalgie

NOSTALGIE

 

Despre ce
să-ți vorbesc iubire
ce irumpi neașteptat în viața-mi
aparent calmă și senină
îți spun puține cuvinte
întâmplări și înfrângeri
vorbim despre noi
ca și când ar fi vorba
despre alte persoane
nu mai aud cuvintele celor din jur
te văd doar pe tine
și cât sunt de doritor
să regăsesc pe liceanca
neverosimilă de nouăsprezece ani
clipe neprețuite
aș dori ca ziua
să nu se mai sfârșească
și de la înălțimea ei
cât aș vrea să plonjez
în tinerețea mea
de palid și trist adolescent

––––––––––-

Ioan POPOIU

13 iulie, 2018

Georgeta GHENA: Să gustăm din Potirul tainic (poeme)

Trilul ciocârliei lin

 

Cerurile s-au deschis

și pe o aripa de nor

coboară trilul ciocârliei lin…

O, imnul țării sfânt!

 

Îl aud și fecioarele nebune

plecate după untdelemnul sfânt.

Prea târziu!

 

Un călugăr bâtrân și-a isprăvit rucodelia…

Smerenia e zăvorâtă în gloata ce pășește agale

spre margini de lume…

 

Stingher îmi privesc mâinile

străpunse de sângele amiezii,

în care se oglindește sfios drapelul.

 

Îngenunchez sub tăcere

la umbra cedrului divin.

 

Îmi cântă Psalmi și eu îi redau

trilul ciocârliei lin,

așa cum mi l-au spus străbunii….

 

Tu, sfântă patrie!

 

Privesc prin tine, țara mea,

dar tu stai cu capul în jos-

răsturnată de un arlechin șugubăț.

Aș vrea să îți întorc firea spre Răsăritul promis.

Brazii să ți-i înalț spre eter,

zâmbetul tău de altădată

să îl topesc în fibrele trupului meu.

O, sfântă patrie, de ți-ai întinde mâinile,

precum heruvimii cei cu câte șase aripi,

te-ai descătușa din mrejele grotești ale acestui circar.

În zbor te-ai răsuci năucitor

și pe pământul sfânt, ai păși, din nou, tu.

Te aștept să îmi picuri seva prin vene, ca odinioară.

Să gustăm din Potirul tainic

și prin lume să ieșim din lumea subjugată…

 

Roșul stindardului românesc

 

Roșul stindardului românesc

s-a desprins din timpul trecător

Continue reading „Georgeta GHENA: Să gustăm din Potirul tainic (poeme)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruciada copiilor din temnița Târgșor

„ Torţionarii Securităţii din anii stalinismului matur ne demonstrează în chipul cel mai convingător că şi noi românii am avut parte, din nefericire de un holocaust cu nimic mai altfel, decât al altora. Singura deosebire fiind doar stridenţa propagandistică la curţile cele mai înalte şi spaţiul acordat, mai recent, în curicula şcolară pentru lecţiile de istorie adevărată.”

(CRISTIAN TRONCOTĂ)

 

    Profitând de slaba voinţă de caracter, de delăsare a conştiinţei eclesiastice, de simularea slujirii întru Hristos, de încrustarea în aurul cârjelor şi al mitrelor grele, de sumele doldora din băncile străine ori ale străinilor din ţară, arhipăstorii nepăsătorului Sinod al Bisericii ortodoxe din România lor, nu cea Tainică, similar celui Tâlhăresc de la Efes din anul 449 d.Hr., care a însângerat şi frânt prin ciomegele unor călugări violenţi, vieţile altor Fii ai Bisericii Apostolice Universale, atunci, iar acum, privind soarta Fiiilor pătimitori şi persecutaţi ai Bisericii Luptătoare, de desconsiderare a lor fiindcă au îndrăznit în închisori, în lagăre, în temniţe, în deportări, în anchete, în torturi, în schingiuiri şi crucificări, să iasă din infernul încarcerat, din empiricul ghimpat, din imanentul încremenit al celulelor, chiar din sensibila aparenţă creştină, să facă Scară la cer din sufletele lor curate şi inimile iubitoare, atingând unii chiar mistica contemplării, proiectându-se în aura realităţilor de Dincolo, în transcendentul care prefigurează sfânta comuniune dintre suferinţă, jertfă şi răscumpărare, statul ateu contemporan încurajat şi ajutat de Marea Conjuraţie a Ocultei Internaţionale a condamnat de-a pururi Naţiunea creştină trecută, prezentă şi viitoare.

   Sfidarea înaltelor feţe fariseo-saducheo-mefistofelice ale ierarhilor parveniţi, căptuţiţi cu doctorate ecumeniciste, iluminaţi ai cabalei, îmbuibaţi cu averi peste averi şi de la stat şi de la Biserica poporului, trăitori în deplină armonie cu corupţia, manageri iscusiţi de tot felul chiar cu preţuirea nepreţuită a Sfinţilor, cu jecmănirea lor sub orice regim, fie el şi ateu, şi anticreştin şi antiromânesc, sfidarea deci, de către cei care au îndrăznit, au avut curaj, au trăit dreapta credinţă, au năzuit în Strămoşi, au iubit pe Hristos şi pe Maica Sa mai presus de toate sau ţărâna sacră a Străbunilor, ripostând eroic împotriva vrăjmaşului, ori au murit martiric, ori s-au înfrumuseţat isihast sau s-au înălţat mistic a fost peste putinţă de acceptat, de tolerat, de îngăduit.

   De fapt a fost şi este o altă sentinţă mult mai mare şi mai apăsătoare a chiriarhilor.

   Suferinţa Fiiilor Aleşi ai Republicii Penitenciare, a Clerului liturghisitor privat de dumnezeiasca Libertate a devenit pentru burghezii Sinodului un uriaş Rug aprins, dar nu cel spiritual de la Mănăstirea Antim, care înnobila, care strălucea prin erudiţie, ci cel al Inchiziţiei mistice, pentru ai preface cu aur cu tot în scrum şi în cenuşă.

   De aceea, trădând pe Dumnezeu şi Neamul, Sfinţii Cerului şi Martirii Pământului, Monahiile alese şi călugării deosebiţi, cele câteva Cete de Dacoromâni neîncătuşaţi voinţei lor machiavelice, baronii Sinodului au făcut pact cu Diavolul. 

   Dincolo de falsificarea grosolană a trecutului nostru istoric-legendar Oculta internaţională comunistă împreună cu obedienta ei fiică din România a trecut şi la masacrul viitor al istoriei, confecţionând, ajustând, întocmind documente false, contrafăcute, cele dictate, ori cele smulse prin declaraţiile sângelui în urma torturilor diabolice comise asupra victimelor care unele s-au prăbuşit în cele din urmă acelui tratament satanic aplicat, pentru a le substitui adevărului acelor realităţi, astfel ca cercetătorii viitori să găsească doar ceea ce se află pus cu grijă în Arhivele ţării.

   În prima fază a Agiornamentului roşu-ateu, al Arhivelor, Securitatea-poliţia politică, Regimul ateu, Partidul comunist, Oculta Iluminaţilor internă şi străină nu a luat în considerare supravieţuitorii torturilor din temniţe ale căror Mărturii vor mărturisi, vor depune mărturie, vor scoate Adevărul la lumină, vor reconsidera evenimentele în realitatea lor pură, nu trunchiată despre Calvarul Naţiunii Române Creştin-Ortodoxe.

   Mărturiile Eroilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Martirilor supravieţuitori ai Apocalipsei româneşti au zăcut ascunse mai întâi în sufletul mistic neîncătuşat, apoi în manuscrise strecurate cutremurător şi înfricoşetor, amestecate cu picături de sânge prin temeliile de bloc, prin temeliile caselor, sub primitorul pământ, sub rădăcinile falnicilor copaci, pe la diferiţi cunoscuţi temerari, sub diferite taine şi tainiţe, apoi când s-a rupt digul comunismului au ieşit la suprafaţă ca nişte adevărate Mărturisiri de Credinţă, ca nişte fascinante Mărturisiri de Suferinţă, ca nişte cutremurătoare Mărturisiri de Jertfă, ca nişte zguduitoare Mărturisiri de Iubire faţă de Dragoste, faţă de Libertate, faţă de Cer şi Pământ, pentru a reîntroniza Adevărul în lumina sa divină.

   Dar, aceste Mărturisiri, nu puţine la număr ci de ordinul sutelor, Mărturisiri sincere, curate, pătimite, însângerate, înmiresmate de har, de suferinţă inimaginabilă, de trăire mistică înaltă, de dăruire creştină totală, profundă, isihastă, de iertare mai presus de fire a călăilor, de o nuanţă ascetică, filocalică nemaiîntâlnită, de o lumină sofianică pogorâtoare parcă din cer, ruşinau social, stânjeneau istoric, acuzau juridic, înfierau moral, tulburau caracterele, ameninţau conştiinţele, prefăceau, cerneau cunoştinţele.

   Puteau compromite total ideologia iluminată atee marxist-leninist-stalinistă.

   Puteau condamna definitiv Regimul totalitar trecut care a excelat prin originea şi avatarurile cumplitelor experimente pedagogige denumite reeducare.

   Puteau înfiera şi actualul regim totalitar la fel de fidel şi la fel de roşcat prezentul demagogic umanitarist.

   Puteau de asemenea să rescrie Istoria concentraţionistă, să o aşeze în hotarele Adevărului care, ar fi adus regrete, căinţă, dar şi demnitate Naţiunii noastre creştine.

   Puteau să aşeze deţinuţii prigoniţi religios şi pe cei politici fiecare pe treapta măsurii conştiinţei şi faptelor lor jertfelnice, mărturisitoare, pilduitoare.

   Puteau aşeza Omul prigonit, persecutat, pe fiecare în rândul Cetei sale creştine.

   Puteau ctitori un magistral Phanteon al marilor Eroi: Dascăli, Conducători, Militari.

   Puteau îmbogăţi şi înfrumuseţa Sinaxarul Sfinţilor, Martirilor, Muceniţelor.

   Puteau renaşte trăirea ortodoxă ca în sânul Creştinismului hristic-apostolic.

    Înţelepţii cruzimii şi-au reluat însă măsurile de rigoare şi finale totodată recondamnând, reînfierând şi „legalizând” prin crucificare atât Adevărul cât şi pe mărturisitorii lui rămaşi în viaţă, ori trecuţi în Cartea Vieţii Domnului, până la Judecata de Apoi, prin Legea-fără-de-lege 217/ 2015, cerută de o asociaţie defăimătoare, anticreştină şi antiromânescă în egală măsură, dar foarte generos plătită de statul antinaţional, anticreştin, din bugetul poporului debusolat, maltratat şi obidit, căruia i-a ferecat Elita Spirituală Călăuzitoare, după cum afirmă răspicat şi Conu Măldărescu:

   „ Am auzit că în ţara mea dreptatea a fost ferecată în verigă.  Am auzit că în ţara mea, a fi patriot constitue infracţiune… Am auzit că în ţara mea valorile naţionale sunt vânate, re-condamnate şi re-ucise de gestapo-n.k.v.d.-istul de serviciu de la I.N.S.H.R.-E.W., care <<face legea>> în România…” (Ion Măldărescu, Pentru Neamul şi Pământul românesc. ART-EMIS, 30 Septembrie-2017)

   Aşadar, recomandările celor care „fac legea” sunt: re-condamnările pentru Seniori şi condamnările pentru Urmaşi, adică Temniţa noastră cea de toate zilele.

   

   TÂRGŞOR

 

   „Cu lanţuri de picioare am fost trimis la închisoarea Târgşor.

   Trupul îmi era legat, duhul însă nu. Puterea seculară aşa îl

   trimetea şi pe Sfântul Ap. Pavel la Roma şi pe toţi mărturisitorii,

   în faţa morţii.” (VIRGIL MAXIM)

 

   Târgşor a avut cinstea de a fi o admirabilă mănăstire, ctitorie domnească a ilustrului Voievod al Dreptăţii Vlad Ţepeş. Cuibărită pe malul stâng al râului Prahova, mănăstirea se împrejmuia de o pădure fermecătoare care completa sublim mirificul lăcaşului sfânt alături de curtea chiliilor.

   Nepăsarea boierilor deveniţi ciocoi, a celor cu stare şi desele cutremure au prăbuşit măreaţa ctitorie voievodală, astfel că, cârpită pe ici pe colo, au făcut-o pulberărie, închisoare militară, iar după primul război mondial au transformat-o în închisoare de drept comun, ca o rezervă a penitenciarului Ploieşti.

   Comuniştii bolşevizaţi care au acaparat şi distrus toată orânduirea creştină au promovat închisoarea ca temniţă pentru elevi în perioada 1948-1951.

   Acolo s-a încercat experimentul de siluire a conştiinţelor fragedelor vlăstare, de pervertire şi de nivelare a minţilor lor pentru a se arunca neghina marxismului.

   Duhul monahal încă se mai păstra sporadic prin anumite colţişoare tainice pentru a purta de grijă mănunchiului de tineri care soseau pe jos de la închisoarea Ploieşti.

   Iniţial se hotărâse deplasarea copiiilor pe jos, sub escortă şi cu lanţuri la picioare. Distanţa nu era mare, de circa 18-20 kilometri, dar fiind foarte anevoioasă, imposibilă, s-a renunţat la lanţuri.

   Ciocli regimului ateu de la Târgşor s-au ostenit să înfigă în ţărâna sacră a fostei Mănăstiri domneşti, Crucea reeducării atee, pregătind astfel Cruciada Copiilor frumoşi, cuminţi şi credincioşi, prin şcoala satanică a dezmembrării, a spălării creerelor angelice, pentru a smulge grâul crescut înfrăţit şi a lăsa doar neghina lor.

   Cruciada Copiilor a urmat la scurt timp după marea prigoană împotriva Tineretului Creştin Ortodox care, a declanşat valul miilor de arestări din întreaga ţară, TINEREŢEA ÎNCĂTUŞATĂ, între 15 Mai 1948 şi lunile următoare.

   „Pe data de 4 februarie 1949, elevii au fost direcţionaţi către închisoarea de minori de la Târgşorul Nou, o mică localitate aflată la circa 20 de km de Ploieşti.”  (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării-O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 64)

   Mănunchiul de Copiii, Spicele acelea verzi şi mănoase, doldora de grâu, care pregăteau Pâinea cea spre fiinţă a Neamului, se legănau în cinstea lor sufletească pentru hrănirea unui întreg spiritual, paralel cu împlinirea lor de a înţelege esenţialul, de a înflori o idee măreaţă, de a fi statornic unui crez, de a se înfrumuseţa rodind.

   Viaţa, primum vivere…, cum spuneau străbunii traci, ne înfiază nu numai trăirii, ci mai întâi Menirii, Cinstirii şi în acelaşi grad Slujirii, Jertfirii, Iubirii şi Învierii ei.

   „Copilul, aşa cum spunea monahul contemporan Ignatie Marica, vărul meu, este Mugure de Dumnezeu!”, adică vlăstarul în trunchiul căruia va creşte sufletul veşniciei şi-n strălucirea căruia se va reflecta Frumuseţea pururea a lui Dumnezeu.

   Un alt monah pe care l-am cunoscut şi-l preţuiesc, Teodor Stănescu de la schitul Aiudului dă mărturie despre aura unui astfel de Copil frumos şi încarcerat la Târgşor:

„Cel mai tânăr deţinut politic întemniţat la Tîrgşor a fost fiul sculptorului Romul Ladea. Sculptorul Ladea a murit şi securistul care avea în urmărire familia Ladea a atentat la pudoarea Doamnei Ladea şi Doamna Ladea l-a respins. Pentru aceasta i-a arestat copilul şi l-a băgat în închisoare. Avea doar 13 ani…

  Virgil Maxim, spune altfel: „Micuţul Ionel Ladea abia împlinise 12 ani; era fiul sculptorului Ladea, de la Cluj, cel care a proiectat impresionanta catedrală timişoreană.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, 2002, p. 202)  

   Când a venit în inspecţie Nicolski la Târgşor, reia vorba monahul Teodor,  şi l-a văzut aşa zglobiu, frumos, plin de viaţă, l-a întrebat:

   -Şi tu eşti deţinut politic?

   La care băiatul, ţanţoş, i-a răspuns:

   -Nu am fost, dar acuma sunt.

   Deci la Târgşor au fost întemniţaţi copiii, elevii, la Piteşti-studenţii, la Gherla-muncitorii şi ţăranii, la Sighet-înalţii politicieni din ţara noastră, iar la Aiud, aicea, a fost întemniţată elita intelectuală a neamului nostru românesc. Ceea ce a avut mai bun şi mai sfânt neamul nostru românesc, aici au fost întemniţaţi. Din cauza aceasta, Părintele Iustin Pârvu socoteşte Aiudul ca fiind Athosul românesc. Aici s-a jertfit ceea ce a avut mai sfânt şi mai bun neamul nostru românesc.” (Graţia Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu-ctitor şi părinte duhovnicesc. Ed. Haritina, Iaşi-2009, p. 69) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruciada copiilor din temnița Târgșor”

Mircea DOREANU: Antipodul solar…

Antipodul solar a ceea ce știu

IUBIRE, COMPASIUNE, IERTARE

 

            Când ne vom da seama că printre Picasso, Braque, Matisse, Apolinnaire și Max Jacob o mulțime, toți falși, avem un Douanier Rousseau grandeur nature veritabil?

            Cum s-a strecurat un înger blând calin liniștit binevoitor plin ochi numai cu ingenuitate așezat răbdător generos altruist peste toate. ..acum îmi dau seama că numai pentru ea toate aceste adjective să încapă îngerul s-a așezat într-un fel de Gerard Depardieu în Obelix din seria știură cu Asterisc, mai puțin mustățile și codițele.

            În ce privește elixirul, e nelipsit pentru că există gene și este mereu înnoit

Sorbind vraja naturii, mă aflu pe-o creastă ,

În zorii zilei, prin pădurea măiastră,

Printre izvoare, cerbi și zvelte căprioare,

Admirând creația divină, în floare!

            Fiecare cuvânt este o exclamație de bucurie pură, heruvimică, notă în ode înălțată nu numai cerului, vieții

În întregime, cu postumitate cu tot. A nu se crede că Artangel trăiește într-o stare de permanentă beatitudine; nu duce lipsă de necazuri, problemele de zi cu zi nu îl ocolesc nici pe el, le tratează însă altfel decât noi, cu seninătate neumbrită de scepticism. Unde noi, ceilalți adică, vedem suferință, Toth Arpad vede încercări niște încercări de trecut mulțumită credinței fără rest în pronia cerească. După cum scrie, Dumnezeu cel cu palmă grea, iute și aspră din primul testament nu ar fi lăsat alte urme decât în Carte. Dacă înțelepciune înseamnă cunoașterea propriilor limite și împăcarea cu ele, avem un înțelept printre noi:

Atât de frumoase sunt visele senine

Ce izvorăsc din adâncul sufletului meu,

Mirifice cuvinte ce nu sunt străine,

Iubire, compasiune, iertare, Dumnezeu!

La un moment dat nici nu mai contează cuvintele, sau contează prea puțin, ceea ce importă este luminozitatea stelară, liniștită, provenită din câteva nuclee semantice. Oricine s-ar fi așteptat de la Artangel la șuvoaie păunesciene, gesticulație, scandal, dar

La izvorul din Săcele,

S-au născut visele mele.

Sorbind din apa cristalină,

Așteptam clipele să vină!

Soseau și se opreau pe loc

Nemaigrăbindu-se deloc.

Poate că versurile care urmează sunt cele definitorii între cele ale unui autor care nu poate să displacă. Furat de muzicalitatea stării atât de onest comunicate nu bagi de seamă imperfecțiunea rimei. La ce bun ai inspecta paleta pictorului, când pictura îți place, pur și simplu.

Iar beatitudinea să curgă din toate,

Iubind orice ființă, ca pe propriul frate,

Pădurea virgină cu florile-i frumoase,

Pacea lăuntrică și casele noastre.

Ne putem întreba care este motivul pentru a scrie în cazul unui om sincer, care trăiește stări atât de plenare, când scrisul exprimă în mod cutumier o lipsă, – complinirea ei, spaime și conflicte nerezolvate la nivelul subconștientului sau al conștiinței raportate la suprastructură, – de natură socio/politică, acestea. Uneori versurile sunt de o naivitate explicită:

Ajungem în vârf de munte,

Soarele ne bate-n frunte.

Strălucește ca un astru,

De n-ar fi, ar fi dezastru!

Dacă mi s-a părut asemănătoare muzicii Beatles-ilor, cum am consemnat mai demult, poeyia aceasta îmi evocă poate mai pregnant acum muzica reggae, cea de geniu, a lui Bob Marley, monotonă și extatică:

Nu există altă cale

Nu există altă cale

Și o știm prea bine,

Când aluneci înspre vale

Mama – ți spune ce e bine!

Când te învață Dumnezeu

Prin literele-I DE AUR,

Îți făurești un elizeu

Din al inimii tezaur!

Dacă există o poezie care să fie scrisă într-adevăr pentru copii și rafinați, ea nu îi aparține lui Paul Fort, ci lui Toth Arpad. Când îl citești trebuie să renunți la slangul critic și la structurile sapiențiale preliminare, pentru că merită din când în când să te lași în voia bucuriei cu adevărat copilărești de a fi. Este inofensivă, dar poate creea dependență.

––––––––––-

Mircea DOREANU

Brașov

13 iulie, 2018

George ANCA: Și Ibsenienii (2)

Venim de la familia Gupta. Mâine seară ne-au chemat la puja, că e lună plină. Fata lor s-a măritat în Bangalore şi are o fetiţă, iar Ashesh este boss la bancă, are 2 băieţi.. Cred că Ashesh are un singur băiat. Am vorbit la telefon cu Sisir şi cu Susmita, Laura e în Spania. Una din fetele Beteille-lor est cu job în Bombay. Fata Urmilei a murit de rinichi. L-am găsit pe uncle Trikha la Physics, dar era frate-său. Te sărutăm cu drag şi dor, cum spunea Brâncuşi, că ne gândim la tine şi când mâncăm banane sau mirosim iasomie, că mă-ta e cu ceapati. PS. Gupta dă seminţe. Diwali e în 4 noiembrie. Am trecut la planul B: vom sta un an de zile (universitar, cam şase luni) şi vom veni la trebile noastre.

Când am decolat, mama se uita pe geam să vă vadă dacă ne vedeţi. În nici o oră, aterizam la Istambul. Cum am ieşit din burduf, un nene ne-a luat paşapoartele şi biletele şi dus a fost cam o oră. Noroc că şi avionul următor a întârziat tot cam pe-atât. În sfârşit, am fumat cu îngăduinţa unui poliţist de a da pe jos scrumul într-un colţ, iar apoi ne-am dus la poarta 208 (nu nouă!) Acolo, ca să mai trag şi eu o pallmoală – nu era voie decât la bar, da’ numai dacă consumai ceva, am zis că bine iau şi eu o cafea, dar mi-a cerut doi dolari jumate. Mi-am zis că nu pot să dau 80 mii pe o cafea şi-i arăt pe unul care fuma acolo fără nimic pe masă. A zis, bine, şi m-am dus şi mi-am aprins ţigara. Abia am terminat-o şi, zic eu, ia să iau o apă, ca să avem pe drum – costa un dolar şi aveam. Mi-am mai aprins apoi una şi trag un fum şi-l văd pe tata că pleacă fără mine. Sting ţigara preţioasă, o bag în buzunar, umflu sticla cu apă şi fugi după el. Să ţi-o spun, că şi-n Otopeni, s-a dus la bar, s-a aşezat lângă masa unuia singur, a scos ţigara şi ăla i-a aprins-o, ea a zis mulţumesc, el a zis că o doamnă nu mulţumeşte. Am ajuns în Dubai nici nu ştim când. Mamă-ta turba. I-am cerut voie până la toaletă, la întoarcere a dispărut. Când s-a întors de unde de neunde, a zis, patru am tras, una după alta. Până la urmă am găsit smoking-room-ul, care m-a făcut fericită. Şi iar ne-am dus la poarta 18 şi ne-am urcat din nou în alt avion tot atât de masiv precum cel dinaintea lui. Bineînţeles că nu ne-a aşteptat nimeni. Am luat un taxi. Avem două cipkalii, nu prea mulţi ţânţari, dar de ajuns, şi un zid  cu igrasie. M-a sculat tact-o la 7, ca de obicei, da’ n-aveam ouă să-i fac, aşa că ne-am dus jos şi am mâncat omletă de-aia de ai zis tu că-ţi place. Mie mi s-a părut cam iute (30 Rs bucata). Mama a dat buzna în micul oficiu profesoral SK Trikha, vociferând, uncle Trikha, uncle Trikha, ăla se ridicase în picioare, dacă nu şi mâinile, păşisem şi eu, mai puţin terifiat. Mă uitam la el, mustăcios şi mai alb la părul rărit decât îl ştiam acum 25 de ani. Ne-a oferit loc şi, calm, ne-a intimat că ştie despre ce e vorba, dar că el este fratele mai tânăr al lui Sudesh. Cândva, ai dat tu, tată, buzna, tot în biroul lui, căutându-i fratele, aşa, ne-a spus, a dedus cine suntem. A continuat, mai trist, uncle se pensionase, mereu separat de auntie, fata lor murise de ceva la rinichi. Când ne-am întors am luat lunch-ul, după care eu mai sufăr şi acum, mă ustură toate alea. Am luat rice, dal, mâncare cu brânză şi sos iute şi lady fingers foarte iuţi, în tăieruţe, iaurtul i l-am dat lui tata şi rău am făcut, dar asta este. Gupta a venit şi ne-a luat cu maşina la el, o sută de metri, pe Cavalary Line, cam cât pân’ la Straja. Am pătruns într-o curte cu palmieri şi gazon cum îţi place ţie. N-am intrat în bungallow, am rămas pe iarbă, am servit ceai cu prăjituri aduse de diverşi din Aligarh, Bangalore, unde s-a măritat fata lor, Simla şi Delhi, toate foarte bune. Le-am arătat pozele tale. Fiul lor, Ashesh, are leafa de 20 ori mai mare ca a lui tată-său. Ea nu vrea să stea nici cu fata, nici cu băiatul, doar cu d-zeu şi cu bărbatu-său, că suntem conştiinţă pură. Să-ţi mai povestim o piesă servită. Ne-am dus să schimbăm 20 dolari la banca universităţii, coadă şi pe din afară şi pe dinăuntru. Întrebînd din om în om, am ajuns la etaj la un birou unde se schimbau bani. Acolo era un tânăr clerc foarte deştept şi plin de el, care a dat nişte registre jos de pe scaun  şi ne-a poftit să luăm loc. I-am pus pe masă dolarii şi pass-ul, el i-a băgat în buzunarul de la piept, să nu-i ia fan-ul şi s-a apucat să scrie în vreo două-trei registre cu mâna, apoi ceva la calculator, apoi a completat iar cu mâna alt bon şi l-a dat vecinului de la alt birou. Acesta a luat şi el banii şi i-a băgat în buzunarul de la bluză şi ne-a dat o fisă (token). Un chokidar a venit cu bonul şi cu noi la parter şi de la un ghişeu ne-au dat 950 Rs. Am avut noroc că n-a trebuit să stăm la vreo coadă, deşi până cei doi au completat cu mâna mulţime de chestii, chiar şi la computerele de pe mese, tot a trecut mai bine de o jumătate de oră. Cred că erau vreo 9 ventilatoare în biroul ăla şi în jur de o sută de oameni care la coadă care la birouri. Maică-ta a sărit pagini din ciornă, povesteam puja de la Gupţi, cu detaşarea de corp şi iubirea de suflet-dumnezeu.

Pe Esha o sunăm după acest e-mail, n-am găsit încă telefonul Lilei. Am bâjbâit după pâine şi n-am găsit. M-am uitat după ce-ai zis să-ţi cumpăr şi n-am văzut. Cu totul alte chestii, respectiv sandale cu tălpi înalte, un fel de papuci turceşti, McDonald’s etc. Bine, că am fost atât de obosită că n-am avut putere să mă uit, numai din fuga ochiului. Şi o înghesuială de nu se poate, n-ai să creză. Kirori Mall College şi celelalte păreau închise.. Am luat încă un threeviler, ne-am dat jos la pamierii tăi de unde am luat pâine şi brânză feliate de la un chioşc (10 + 48 Rs) şi ne-am dus acasă (aguesthouse). Trebuie să-ţi spunem şi de flori – flocişoarele roşii (ciclamen) în primul rând, ca nişte pensulici înfoiate, despre magnolii, buganvillea, palmieri, veveriţe, cipkalii, maimuţe obraznice. Află că a început metroul în 2001 şi se va termina în 2021, va trece pe sub Mallroad, dar acum a deviat toată circulaţia pe Chatra Marg şi alte străzi, parcul maimuţelor, de este o adevărată aventură să traversezi. Am fost la puja celei de-a patra zi a lunii pline, când nevestele postesc şi se roagă pentru soţii lor. D-na Gupta tot aştepta să apară luna ca să ne pună la masă. Pe noi ne serviseră cu câte ceva. Ea ne-a introdus în doctrina guru-ei ei, Kishori mata ji, a cărei fotografie, deşi a unei bătrâne, iradia frumuseţe şi sfinţenie şi parcă se uita la tine din orice poziţie ai fi privit-o în ochii ei albaştri! Ea susţinea că e un avatar al lui Sita-Ram, Radha-Krishna, că încă de la 7 ani a intrat în samadhi, acum având 74, cu ashram în Faizabad şi Ujjain. Când Ashesh a avut un accident grav de motocicletă la 18 ani, dzeu a adus cel mai bun dr din Asia care l-a făcut ca nou după ce oasele îi fuseseră zdrobite miş-fărâmiş. La ora asta, detaşarea propovăduită de Gita o animă cel mai mult.. Mi-a spus sfânta că mă învaţă şi pe mine să gătesc, chiar şi gulab jamale. Deşi am mâncat noi, cu gândul la tine, poate ai mâncat şi tu. Murim de dorul tău şi înviem, ca-n Gita.

Doi studenţi din Beckett insistă să pornească a doua asociaţie culturală indo-românească (a studenţilor). După masă, şefa mea, Vibha, ne-a adus un cec de 10000 Rs care va fi reţinut din salariul pe primele două luni. Apoi a venit Vinod, cum îl ştii, dar cărunt şi cam surd, cu nenumărate pisici şi teorii. Frate-său, venit din Germania, îl bate ca pe sacul de box şi el „tolerează”. Are câteva teorii geniale, despre decodarea alfabetului lui Ravana de pe nişte plăcuţe de litere-cai, după care datarea Ramayanei s-ar face mai devreme cu vreo mie de ani. Când s-a abătut şi Ashok, Vinod s-a luat de-o parte cu mama în teorii. În Orissa, ca să nu mai scuipe domnii pan (betel) pe pereţi, şefii au zugrăvit primăria cu sfinţi şi nu mai scuipă nimeni, se roagă. Nici hoţii nu mai fură, că l-au pictat pe Jaganat şi au scris ceva gen „te văd, te văd”. Tot pe acolo, sau parcă în sud, profesorii s-au organizat în coruri şi merg pe la case să cânte veniţi la şcoală, veniţi la şcoală, le dau haine şi potol (corn cu lapte) dacă vin.

Am deschis joint cont, „either one or survivors” – cu cele 10000 Rs aduse de Vibha. Mă-ta a văzut în registru vreo trei amprente în loc de semnături. Am făcut pozici cu flocişoare, palmierii tăi, maimuţici, strecurători modernizate, bouganvillea, căutând în acest timp un general store din creierii Platei, pe care, normal, nu l-am găsit. Noroc c-am luat iar brânză cu pâine şi nişte scumpeţi de biscuţi de am dat peste o sută… Ceasul nostru cântă numai două posturi indiene, unul mai dă şi vestică, încolo, am început să învăţăm filmi gane. Cum a intrat Vinod, mi-a spus: în România a ieşit o lege că nu e voie să vorbeşti englezeşte în public. Sperăm că ai bătut la bridge. Nu uita nici de întreţinere, telefon etc.

Mama a gătit ghiveci cu tot ce-a avut, cartofi, ceapă, dovlecei, guawa, conopidă, vinete, roşii. Orez n-am făcut că era cu gărgăriţe şi am dat aproape o sută pe el. N-am nici instrumente de bucătărie. Oala de presiune nu merge. Masale n-am avut, decât sare. Janeii se întrec cu menele, care-i şi imită. Azi, când găteam, o maimuţă se plimba pe balcon după ce răvăşise coşul de gunoi şi portarul o fugărise cu bâta. Eu am uitat ce cald e să găteşti la două focuri într-o bucătărie jumate cât a noastră şi mă certam tot timpul cu ăştia că n-am de nici unele cu ce să gătesc, nici o sculă. Mai bine luam tuciul cu mine. Ne-am luat ceapali şi nu putem umbla cu ei. N-am văzut sandale de care vrei, poate numai din plastic, nimic din ce vrei tu. Ne-om duce când plecăm la vreun emporium. Parcă nu mai e Kamla aia, numai plastic şi kitchuri şi nu găseşti dacă vrei ceva anume (un cuţit de zarzavat, un ac, o aţă). Am venit acasă rupţi şi sastisiţi. Tată-tu s-a culcat de foame şi cam vreo trei ore am fost eu gata cu mâncarea. Să fii atentă cu frigul, să te păzeşti, că n-avem cum să te ajutăm.

Azi-noapte n-am dormit de dorul tău. Acum două nopţi, tată-tău se uita la lună cu gândul la tine.

Ne-am bucura să vii, dar doar dacă nu-ţi iese Parisul. Aici nu mai este nimeni din prietenii tăi, doar babalâci şi nici ăia că s-au mutat, iar ca să pleci de nebună de una singură printre toţi bandiţii, violatorii, şmecherii şi hoţii, nici nu mă gândesc să fiu de acord. Toţi sunt pe ciupite şi pe apucate. Ştii tu că dacă eşti străin eşti bun de jumulit. În ce priveşte apa, au nişte filtre instalate jos, de la care luăm, că nu putem fierbe încă, n-am în ce.

Furăm în Kings Way Camp. Mai cool ca-n Kamla. Cam cum era pe vremuri. S-au făcut ceva case noi ca pe Niţu Vasile, Beauty Parlour, Fitness, sute de shopuri numerotate, uite aşa ne aşteptau chininele, masalele, ustensilele, acele şi aţele. Mama desena tot ce vrea şi sfat primea cu happy diwali la ea. La Charminar (şi mai mici, cam cât jumătăţile lui tataia) am inventat eu (m) un spitz dintr-un pix, că sunt fără filtru. Popeştii să termine cu zugrăvitul până-n primăvară să nu zică iar că n-au timp de canastă. Ne chemară pe 29 de ziua naţională a Rom. la Imperial Hotel, n-avem bani de dus.

Păcat că nu mai mergi la Paris. Ne-ar părea bine să vii la noi. Pe e-mail a venit o felicitare de la Mittal din Singapore, poate o citeşti tu şi ne faci caz. Nu ne-ai scris după telefon, probabil ţi s-a părut totul clar, mai aşteptăm completări din atmosferă. Îmbracă-te cu pantalonii şi du-te la d-na G. Şi arată-i unde nu-ţi vin bine că ţi-i face.

N-am dormit toată noaptea din cauza bubuiturilor, ştii tu cum e. Ne-am tot uitat la artificii până când nu s-a mai putut zări din cauza fumului. Din păcate, n-a fost ca în compound, ne-am uitat numai de la distanţă. Nu se mai zărea nimic, nici la cinci metri şi nu mai puteai respira. Noroc c-am ţinut uşile închise că mă sufocam nu alta.

Le scrisei, diwali fericit. Pe rând, pe rând iscăliţi se făcură 14 – tot îi citisem mumei azi-noapte un sonet despre iubita lui Christos, s-o mai feresc de urletul crackerelor huind şi prin ziduri. Nici o fată, ei mai aşteaptă – şi eu, că pentru una rămân în clasă câţiva şi-i duc până la examen în martie. Le-am spus că dacă manualele ce le am sunt pentru studenţi străini, ei nu sunt străini, eu sunt străin, dar şi de pe aici, aşa că avem o limbă frumoasă de învăţat, ca hobby, spirit, business, tot. Astmaticii fuseseră trimişi fuori gioco, de camera de gazare-Delhi.

Ne-am amintit ce mult îţi plăcuseră luminile în copilăria ta la indieni. Vremurile din D4 sunt duse. Parcă numai noi am rămas de atunci. Azi 6.11 fu procesul la Apel, acolo. Mai veniră în clasă trei – şi o fată, Aruna, gata, o să iasă planul. Mama s-a apucat de jurnaldedelhi, cu alfabet neromânesc, fierbe, ai uitat să-l pui. Azi ne-au reparat dulapul cu igrasie, ne-au schimbat robinetul, au pus zăvoare la uşă, ne-au adus pături, să nu-ţi vină să crezi. Primii doi nou-veniţi erau mari farmacişti şi ne-au zis să luăm trei zile la rând chinine şi gata, ca un „curs intensiv de română”. Obişnuiesc să merg la clasă printre palmierii tăi înalţi. Tata face piaţa, că e cam departe, eu stau în casă şi f. muşte. A sunat Satyavrat. Altul căuta de la bijili. Viaţă de aventură. Abia aşteptăm seara să venim la e-mail.

Prof. Shastri ne-a adus opt mere într-un coş. Nu uita de abstracts, de trimis imediat la Florenţa, fie prin poştă, fie prin e-mail. E urgent. Nu trebuie întârziat. Prinsă de atâtea daraveri, ai putea omite acest lucru foarte important pentru cariera noastră ştiinţifică en famille. Janeii nu ne lasă în pace, se strâng şi se cheamă cât să nu dormi. Grădina te aşteaptă cu veveriţe, palmieri şi bouganvillea. Locurile nu s-au schimbat, doar oamenii s-au dus care încotro şi au venit alţii la rând. Când vii tu, scapi de ger şi dai de multe amintiri. Credem că va fi o experienţă bună, de întâlnire cu tine însăţi şi cu noi, pe locurile unde am fost şi fericiţi.

Continue reading „George ANCA: Și Ibsenienii (2)”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Foșnetul durerii (poeme)

RĂDĂCINI

 

e ceață în jur și marea absentă
mă pierd în adâncuri și ochii mă dor
foșnesc păduri virgine în noapte
ard zările senine în vale, a chemare
în suflet se prelinge infinitul
mă ridic din tăceri
adun în palme vorbe mute
să îmbrac tăcerea în cuvinte
mai cântă un murmur a jale,în cale
Te caut în turnul luminii
nu, nu în temple, nu în altare
Te caut în mine, în lacrima pură
pășesc pe lespezi de brumă
și timpul se pierde sub antice bolți
Te caut în răsuflarea norilor ce răvășesc pământul
la final, mă scufund în fântâni de lumină să prind rădăcini
să cioplesc lutul arzând
să strâng în priviri Necuprinsul

 

FOȘNETUL DURERII

 

tăcerile mă cheamă
drum înțesat de fum
țărmul așteaptă un val
valul absent la liman
pasul sapă în timpul rămas
am fost și m-am dus
păsări desenează în zboruri arcade
umbra recade acum
cobor a semn de întrebare
călător peste ani
strigătul încă mă doare
timp bezmetic azvârlit într-o scoică
crângul se ascunde în glie
păsări de coarne pe cer ară
frunze foșnesc în amurg
vânătoare pe câmp și șoaptele plâng
doi ochi răsar într-o umbră
glonțul zboară tăcut
un joc inutil într-o doară
șoptește pădurea și țipă ultimul cerb
vremea a încremenit
ochii zac în riduri de timp
a murit
timpul se îneacă în fum
pe pământ a rămas o dâră de sânge, atât
răsună vuietul tăcerii
timpul a încetat să mai bată
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Foșnetul durerii (poeme)”