România-Provence

România-Provence

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

Faust Brădescu nuvelist

Între psiholingvistică  și  psiholiteratură 

Publicistul Buzinschi   

Inaugurarea întâlnirilor cu scriitori

Ne-a iubit

Biblioteca Pedagogică Națională

Ne-a iubit

Aromân în China

 Orfeu în literatura română şi universală

 

“Oucitanio Padanio: mume coumbat?”/“Occitanie-Padanie: meme combat?” (“Occitania-Padania: aceeaşi luptă?”) articol în provensală şi franceză apărut în numărul pe ianuarie al revistei “Me Dison Prouvenco”/ “Mon nom est Provence”, sub semnătura lui Remi Venture, eufonizează – şi în Română? – sufixul comun al unor toposuri prinse între globalism şi autonomism: Occitania-Padania (cf. Transilvania), -nio, -nie, -nia. În cometariul său, autorul vocalizează, de fapt, sufixul: “io”, “ie” (“ia”). Marşul nu către, dar contra Romei al Padaniei (pe Pad) şi “globalismul occitan” (d’Oc), “aceeaşi luptă”, se complică prin “ecumenismul” chiar al unor “compagnons de route” provensali tocmai întru suprimarea frumosului nume “de Provence”. De altfel, motto-ul revistei este “Uno Regioun, Uno Identita, Uno lengo” – Pentru recunoaşterea limbii provensale codificate de Frederic Mistral, acest nr. 12 fiind dedicat oraşului Avignon, faimos prin Universitatea sa şi Palatul Papilor.

De departe, cel mai la timp şi, discret, îndătinat tezaur Român-provensal este Albumul Macedo-Român, din 1980, publicat de V.A. Urechia, o vastă antologie incluzînd sonetul România de Frederic Mistral. Murnu, Capidan, Papahagi s-ar trage din sutana călugărului Averchie – „Şi eu sunt (a)Român” –, este de părere Emil Bratu, editorul Caietelor Şcolii de la Sfinţii Apostoli.

Păcat că unii aRomâni privesc România cum priveşte Provenţa Occitania, i.e. Franţa, iar Şaguna e folclorizat antisinodal pentru „un Ardeal” via Sibiu. Vandaluzia, Longobardia, Sibilia? Tot la hazard am inclus versurile mele „provensale” în cartea Maroc după tată, altfel dedicată d-nei Annie Mauron (maur…)

Provence (în absolut, dar în franceză) şi (pentru) România, sunt toposurile unei convenţii pe care am semnat-o împreună cu poetul Remi Venture, între Biblioteca Municipală Naţională din Saint-Remi-de-Provence şi Biblioteca Pedagogică Naţională din Bucureşti, ţintind spre: căutarea şi strîngerea documentelor scrise (manuscrise, corespondenţă, opere literare) referitoare la relaţiile dintre Provence şi România, coediţii trilingve (în limbile Română, provensală, franceză) ale acelor documente etc. De fapt, punctul de plecare a fost organizarea unei expoziţii cuprinzînd corespondenţa dintre Frederic Mistral şi scriitorii Români. La Maillane, printre cele 60 000 de scrisori primite de laureatul premiului Nobel se află şi cele Româneşti, mai ales de la Vasile Alecsandri şi Carmen Sylva, pentru „francezi”/provensali atracţia constituind-o fondul epistolar mistralian de la Biblioteca Academiei Române. Se dorea şi o publicaţie bilingvă a corespondenţei.

„Cele două părţi – continuă Convenţia – vor studia posibilităţile de realizare a coediţiilor bilingve sau trilingve (în limbile provensală, franceză şi Română) a operelor literare realizate de scriitori sau poeţi în viaţă şi avînd rezidenţa în sudul Franţei sau în România”. Se preconizează întîlniri bianuale, intervenţii solidare pentru sprijin pe lîngă organismele competente din Franţa şi România, pe lîngă cele internaţionale (Europa, Unesco).

Ne întîlnim, oricum, în francofonie, în context cu belles etrangeres franco-Române, forumul „Nouvelles Technologies et Francophonie”, Timişoara, 22-23 martie 2006 (am propus o intervenţie „Spre o tehnologie a re/cunoaşterii”), un proiect franco-Român, dedicat literaturii pentru copii cu participarea d-nei Genevieve Patte, la iniţiativa d-nei Marina Debattista din Seatle.

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

 

“Scrisoare divină” este traducerea eminesciană pentru numele alfabetului devanagari. Dacă valabilitatea caracterelor tipografice respective  fusese o problemă, la începuturi, pentru înşişi urmaşii lui Gutenberg, lui Eminescu i-a fost dat să rescrie, de mână, după tiparul berlinez ‘In der Nicolaischen Buchandlung’, editorul cărţii Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung von Franz Bopp, Zweite Ausgabe, 1845, devenită, în înscrisul lui I.Nădejde, “ Compunere/Traducere De Mihail Eminescu. Gramateca sanscrită. Vol.1.  Iaşi, 1886. În biblioteca de Iaşi”. Soarta a vrut ca publicarea, pentru prima oară, în 1983, să se facă în facsimil (însoţit de transliterarea, tipărită, în alfabet latin) – M. Eminescu, Opere, XIV.Traduceri filozofice,istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 509 – 896 (unele citate, în continuare, vor indica, în paranteză, pagina la care se află în această ediţie). Editorii, Petru Creţia şi Amita Bhose, au introdus cercetătorii şi cititorii în laboratorul, cu totul surprinzător pentru cultura română, al lui Mihai Eminescu, traducătorul. Preocuparea pentru sanscrită apărea, misterios şi poate terapeutic, drept un final de operă în eternitate, dacă nu un accident, o curiozitate, cum se perpetuase în percepţia eminescologilor vreme de peste un veac. Cum să (nu) fi încununat sanscrita opere de căpătâi de istorie naţională, artă dramatică, filosofie transcendentală, paleoslavă, traduse de Eminescu din germană în română?

În afara tiparului devanagari, poate că nu lipseşte nimic din gramatică în varianta din ediţia critică naţională menţionată mai sus. Luăm parte chiar la un spectacol, o leela, (‘lela’ lui Budai-Deleanu?) româno-sanscrită. Deschizând volumul la paginile manuscrise în devanagari ale lui Eminescu, profesorul Satya Vrat Shastri a avut o revelaţie, din care şi-a revenit parcă anume pentru a-i relata, pe nerăsuflate, soţiei sale, Usha, specialistă, ca şi dânsul, în sanscrită, ce a văzut. Devanagari fiind un alfabet numai de majuscule, scrisul lui Eminescu îi va fi apărut ca un tipar empatic. Se va întâmpla la fel oricărui indian care va avea cartea aceasta tipărită în mână, iar orice român care se va alfabetiza în devanagari cu ajutorul lui Eminescu va fi la înălţime, ca să spunem doar clasa.

Atât pentru Bopp cât, crede Amita Bhose, şi pentru Eminescu, utilizarea alfabetului devanagari ţine, la ei, de vizual, pronunţia corespondentă neinteresând în aparenţă. Acelaşi Satya Vrat Shastri, aflat în România cu prilejul conferirii doctoratului honoris causa al Univerităţii din Oradea, a oferit, prin viu grai, ore întregi, echivalenţe sanscrite la cuvintele romanes dintr-un dicţionar pregătit de Luminiţa Cioabă, pe care aceasta i-l rostea ca într-o transă.

Dacă transcrierea porţiunii în devanagari din gramatica sanscrită acoperă o zonă grafică enigmatică în biografia scrisului eminescian, în orice caz manuscrisul se poate citi şi ca o partitură, ştime psiho-poetice ale propriului melos indo-european, iar tipărirea lor, făcându-le poate mai greu, pentru români, de decriptat ori de omologat acordurilor propriei poezii şi poetici, ne poartă în sacristia sanscrită a ştiinţei paniniene a gramaticii, via Franz Bopp. Întârzierea, până acum, a tiparului şi a punerii separate, în volum, la dispoziţia mult mai multor interesaţi decât s-ar crede, a acestei gramatici sanscrite eminesciene adaugă, prin nelămurirea misterelor marilor întâlniri întru logos-vac, o atractivitate proaspătă, o descoperire redimensionată la standarde globale în care India lui Eminescu, reimaginată cosmic, româneşte, abia se confirmă, contrapunctic, prin traducerea finală, ca însăşi viaţa lui nestrăină universului, peste moarte şi avatar.

Am asistat, câţiva ani, în India, la confirmări, în “traducere”, ale lui Eminescu. Mahendra Dave se credea chiar un avatar, în…gujarati. Ascultând traducerea proprie, Divyagrahah, incantată de Urmila Rani Trikha, Sergiu Al-George a murmurat, fără cea mai vagă ostentaţie: parcă aud pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu. Departe de a fi fost un sacrilegiu, acea întoarcere la scrisoarea divină, în palimpsest de sonorităţi, va fi simfonizat în auzul indianistului nostru – specialist în foniatrie! – scriitura eminesciană, românească şi totdeodată, în auz, sanscrită. Avatarurile – mai multe în România – ale versiunii în devanagari, tipărite oarecum în ‘samizdat’, neincluse în ediţiile ‘oficiale’ încă, se vor fi însumat amânărilor publicării gramaticii.

În India, traducerea Luceafărului a circulat ca o operă a locului, lansările bucurându-se de tonalităţi irepetabile. Parcă în replică la transcrierea paradigmelor gramaticii sanscrite, mai mulţi poeţi indieni au recompus poeme de inspiraţie indiană ale lui Eminescu. Imnul originii, din Rigveda, tradus în germană, de aici în română, de către Eminescu, rescris în începutul Scrisorii I, (re)tradus în sanscrită de Rafik Vihari Joshi, se regăseşte într-o spirală, într-o singularitate ce poate decima constelaţii.

Geniului de gramatician al lui Bopp, traducătorul său, Eminescu, i-a răspuns cu ultimele eforturi, testamentare, retrospectiv şi premonitoriu. Ne aflăm în faţa unui cod supragramatical, o comunicare între începutul şi sfârşitul limbilor, cu punerea în vedetă a recunoaşterii, abhijnana (Kalidasa), de sine a culturilor prin celălalt, prin cel dintâi, acelaşi cu cel din urmă: “împresurat din toate părţile de boală, redus prin forţa lucrurilor la o funcţie subalternă, devenit incapabil de o activitate creativă, Eminescu a avut totuşi energia, disciplina şi elanul intelectual de a se confrunta cu o lucrare dificilă între toate şi, biruindu-şi şi încheindu-şi soarta, de a-şi apropia într-un chip admirabil limba ideală a aspiraţiilor sale cele mai adânci” (Petru Creţia, ed.cit. p.62). “Grija şi exactitatea cu care a tradus Gramatica lui Franz Bopp dezvăluie că, cel puţin în perioada traducerii, Eminescu poseda cunoştinţele teoretice despre limba sanscrită la cel mai bun nivel al ştiinţei vremii sale” (Amita Bhose, în ediţia citată, p. 1017). Or, ‘perioada traducerii’ este fie între 1874-1876, după unii, fie 1884-1886, după alţii, în aceeaşi fatidică bibliotecă ieşeană, azi “Mihai Eminescu”, cât s-ar putea grafia şi în devanagari cum îşi plănuise cartea de vizită, alfabet în care i-au cunoscut numele sute de studenţi indieni.

Să fi rămas Eminescu ‘copist şi sufleor’ şi în sanscrită? Tocmai când se îndreptăţeşte  “ocupaţiunea mea, care întotdeauna va rămânea ştiinţifică şi literară”, cum i-a scris lui Maiorescu, dar şi-o va fi spus-o mai ales sieşi, precum i s-ar fi putut adresa şi lui Kalidasa, poet-kavi dar şi almkarika (poetician, ca şi Eminescu).

Tema-rasa şi sunetul-dhvani străbat sanscrit întreaga creaţie a lui Eminescu, de la plânsul antropomorf al izvorului-naşterii la dorul-avatar al solului către Zalmoxis, blestemat de formă în Nirvana/Rugăciunea unui dac.

Continue reading „România-Provence”

Mariana Zorița PURICE: Sunt robul iubirii

Sunt robul iubirii

 

Sunt robul iubirii
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !
Sunt robul iubirii
unei oaze de cleștar
învelită-n nuferi albi
ce strâng la piept
pentru culcuș de seară
iubiri de mult uitate
de prinți și de regine
ce doar luna …și nufărul le știe !
Năluca lor în noapte
plutește peste ape
Iar salcia la mal …
ascultă a lor șoapte!
O broască-n stufăriș
le cântă la țambal
iar la chitară ,un greier mic
o acompaniază formând un grup hilar !
Dar răsăritul, cu o rază
Destramă vraja de pe lac
Doar nufărul rămâne
Tot el… imaculat ,
îndrăgostit ca mine,
de vise ș-amintiri
cu miros de iasomie
și gust de trandafiri !

–––––––––––

Mariana Zorița PURICE

22 iunie, 2018

Mariana GURZA: Nostalgii lirice

TOTUL ESTE O ŞARADĂ

 

Voi veni pentru voi

într-o trăsură de seară.

Altădată vă voi bate-n geam

cu un vers sau cu un poem.

Mult mai tânără decât mă ştiaţi,

când astrul nopţii,

când steaua dimineţii,

când rouă,

ori floare de lămâiţă,

ori o crenguţă de iorgovan,

voi veni de mă veţi chema…

 

VISÂND ÎN MIEZUL DE CUVÂNT

 

Încă un poet ars pe rugul iubirii,

când începusem să uit

că fiecare avem vămi de plătit,

că în fiecare din noi

mai e un ins,

care mereu

rămâne dator

cu o iubire.

 

MĂ TEM DE CE VA FI ODATĂ

 

Trezeşte-te,

vulcanul erupe,

focul mistuie,

pământul tremură.

Îmbracă armura,

tu, sodatul războaielor

din noi şi dinafara noastră

Prinde mâna, rănit de

trădarea lumii,

ca să ne putem salva

într-o viaţă viitoare.

 

UNIVERSUL FIECĂRUIA

 

Continue reading „Mariana GURZA: Nostalgii lirice”

Alexandru NEMOIANU: Disperare neputincioasă

În viața publică românească continuă, prin voința puterii legislative, a Parlamentului ales prin vot liber, acțiunea de așezare a sistemului judiciar în normalitate. Au fost emise legi care stabilesc că autoritatea se cuvine corpului ales și au fost luate măsuri ca oficiile “paralele” să dispară. Această acțiune era de mult necesară dar, mai bine mai târziu decât niciodată. În legătură cu cele pomenite trebuie subliniat un fapt.
După ce, cu voia lui Dumnezeu, comunismul a căzut în Răsăritul Europei, sistemul politic și populația erau traumatizate și confuze. De această stare au profitat cinic Apusul”liberal”. Acest apus “liberal” a manevrat ca în țările est europene să apară oficii “paralele”, independente de puterea aleasă și aflate sub controlul deplin al acestor cercuri de interes, larg definite ca “apusul liberal”. Scopul era cinic și malign.
Datorită condițiilor care existau, transferul de bunuri economice, ”privatizarea”, s-a făcut prin rapt și nedrept.Tot soiul de directorași de întreprindere, brusc, au devenit patroni și proprietari ai țării. Aceștia sunt “neamul prost” care stăpânește țara. Dintre ei s-au ales și “politicienii” care, cel mai adesea, seamăna cu șefi de gașcă, dacă nu cu bulibașe sadea.Toți sunt incorecți, toți sunt aflați în afara legii, toți ar putea fi puși sub acuzație și apoi sub pază. Aici intervine rolul oficiilor “paralele”. Aceste oficii, prin “procurori” naimiti, pun sub acuzare pe cine vor și încă mai exact pe cei care sunt incomozi pentru “apusul liberal”. Repet această stare a existat în tot Răsăritul Europei. Dar țările și popoarele s-au deșteptat și această situație aberantă, fals prezentată de “apusul liberal” ca “independenta judiciarului” (care este cu TOTUL altceva), a luat sfârșit: în Ungaria, în Polonia, în Cehia, în Slovacia. Bun înțeles “apusul liberal” a spumegat cu fiere și tot brusc aceste țări pomenite au fost numite, ”neliberale”, ”putiniste” sau încă mai rău.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Disperare neputincioasă”

Irina Lucia MIHALCA: Culoarea iubirii (versuri)

O clipă dăruită cuiva

 

Tu care mi-ai dăruit visul visului din noi,

prin ce sunt oamenii vii, iubitule?

– A fost şi contopire,

şi trupuri de lumină! Vino, sufletul meu!

 

Tu care-ai navigat pe apele viselor mele,

poţi recunoaşte culoarea ce curge pe luciul apei

fără a putea opri clipele?

– Mi-ai rămas cu plăcerea trupului în minte,

când ajungi în esenţa cuiva, în adâncuri,

un vulcan ţi-e trupul. Între obişnuinţă şi cunoaştere,

doar perlele rare fac diferenţa!

 

Prin culoarea iubirii, o întâlnire a două inimi,

asemeni diamantului, cu cât priveşti mai adânc,

cu-atât mai preţioasă e lumina.

De ce ne cenzurăm adevărul din noi,

de ce şi faţă de cine, cui ajută?

Caută-ţi adevărul profund, iubirea,

o alchimie prin care puţini au acces!

– Cine are curajul 

să se uite-n ochii lui Dumnezeu?

Cine iubeşte.

Dumnezeu este Iubire, Lumină şi Viaţă!

 

– Clipe, ore, asta nu le este dat tuturor,

la o rotaţie perfectă a pământului se întâmplă.

O clipă dăruită cuiva!

Ca un curcubeu este viaţa,

în dansul inimii, câmpul de flori a-nflorit,

multă dragoste risipită-n acele locuri,

noi galaxii se nasc,

se-ncheie ceva ce nu mai are continuitate.

 

O picătură din tine mi-ai adus

 

                         Aşhi di bunu, nu ari mardzânji

                                – nâ chicutâ di banâ – iu duchimu, iu’i vrerea!

În neant dispar toate,

importantă a fost trăirea, fiorii iubirii

şi fluxul care-a curs în spirale succesive,

chiar dacă-ai închis tot trecutul,

chiar dacă-ai împrăştiat toate petalele fundaţiei.

 

În Utopia Nimicului ne risipim

amintirile, visele, trăirile, – acel ţinut

din lumea Uitării, pierdut în negurile timpului –

Ştiu că-ţi ascunzi suferinţa, ştiu că singurătatea

şi lipsa bunăstării sufleteşti te-au adus aici,

ştiu că nu poţi construi abundenţa

din hârtie care la o primă adiere de vânt

se va dărâma, dar, hai,

vino lângă mine să împărţim greutăţile!

Vom pleca departe, tot mai departe…

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Culoarea iubirii (versuri)”

Emilia ȚUȚUIANU: Amintiri apuse (versuri)

Salcia

 

Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise

şi vântul dezmierdându-i faldurile grele,

pe malul solitar al unui râu rămase

o salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.

 

Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse

cu braţele ei grele de frunze şi-nfloriri…

Ne-nfiora tainic de amintiri apuse

şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând:

Tu la izvor, Eu la vărsare

ne legănăm cu vise şi iubiri …

cuprinşi de neuitare!

 

El

 

În tolba inimii, ascund

zâmbetul lui.

În caseta anilor adun boabe

de smarald şi imagini.

Apoi, avântându-mă din iarba deasă

a pământului,

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Amintiri apuse (versuri)”

Emma POENARIU SERAFIN: Poezii

Umbre de-ntuneric

 

Soarele în flăcări cade-n spre apus
Luna nenăscută ce mai poate spune,
Lupii urlă-a luptă înspre timpul dus
Urlă a durere, ca un arc pe strune .

 

Urlă lupul afară, nu știe trădarea
Timpul Indolenței curs în nesfârșit,
Lupoaica-i răspunde toată disperarea
Cuplul lor din faşă, urlă-n Infinit .

 

Puiul cât e pumnul, nu-l mai poate ține ,
Altu-n depărtare, pare că-i pierdut,
Ochii lui în clocot, fierbe sânge-n vine
Viața lor se-ndreaptă spre alt început.

 

Puii văd părinții şi-ngenunchi le cere,
Libertatea haitei noi n-o împărțim.
Nu avem vânaturi, nu dorim avere
Liberi în pustie, doar așa ne ştim !

 

Lupul şi lupoaica ascultau mai multe
Însă vânătorul, cu privirea grea,
Cu ochiu-n cătare, fără să-i asculte
Apăsă trăgaciul, moartea le-o chema.

 

Libertatea haitei, prinsă prin iluzii
Dacă ochiul şansei nu te priveghează,
Vezi pustietatea, împletind confuzii
Umbre de-ntuneric, te îngenunchează.

 

Zbor de fluturi

 

Dans de verde crud aburind duios,
Zbor în rotocoale, fără de defecte
Roi de fluturi zboară unduind frumos
Aripi cristaline, galben imperfecte.

 

Vor sa vadă Cerul, fără îndoială
Sărutul de aripi tandru, nelumesc
Vântul îi doboară, aspră amăgeală
Ochii mei i-apasă, sau doar îi privesc?

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poezii”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

ABISUL NIMICULUI…

A trecut vremea, Nimicul mă priveşte-adânc în ochi,
De parcă vrea să mă soarbă, picătură, picătură…
Mi-ascund faţa, că mi-e cam teamă de deochi,
Îi cer să plece-n lume, să mai facă înc-o tură,
Că-ntre timp, m-oi piti poate-n vreo scobitură !

 

In neştire-alerg căţărându-mă din stei în stei,
Mi-e teamă şi de Timp cu clipele-i nebune,
Ce-mi fugăresc Prezentul pe derdeluşul vârstei…
Pe povârniş, nu prind vreo rădăcină, uscăciune,
Vreo scorbură să mă ascundă, vreo genune !

 

Vai de Prezent, gâfâind cu sudoarea-n haină,
Se caţără şi el pe fapte-ghimpi, decizii-bolovani…
Curiozităţi îl urmăresc, întrebări-capcane-n taină,
Vor să mi-l fure şi-alergând pe culmile de ani,
Primăveri îmi calcă, flori strivindu-mi de castani !

 

Chiar mi-e milă cum fuge de-a Nimicului tiranie,
De n-apuc să-l apăr şi să-l înveşmânt cu vise…
Să-mi curgă-n vene, să m-agăţ de gâtu-i cu manie,
În fiecare zi să-i văd mesajele ce-mi lasă scrise…
Ne fugăreşte vidul, închizându-ne porţile deschise…

 

Mă doare când îl văd rostogolindu-se ca bulgăr,
Sărmane, tu, Prezent, nu ţi-i gândirea înţeleaptă…
Nu ştii nici tu să-nfrunţi Destinul, ce stă sever călugăr,
La capăt, cu degetul intins, pe cea din urmă treaptă,
Arătându-ne, că-ncremenit, abisul Nimicului ne-aşteaptă…

 

ŞI NUMELE TĂU…

Te ţin în palmă când apari, ca pe o piatră preţioasă,
Atât de rară, că nu-i pe lume mai de preţ bijuterie…
Când te privesc, îmi luminezi în suflet, graţioasă,
C-aş vrea pe mine să te port mereu, nesăţioasă,
Precum copilul îşi doreşte din vitrin-o jucărie!

 

În întuneric, luceşti ca miriadele-adunate stele,
Când la fereastra sufletului zâmbind, tu, îmi apari…
Ciocnind la geamu-i şi răzbind printre zăbrele
Sau de sunt trează sau doar în visurile mele,
Dintr-un ungher ascunsă, ca rază tu-mi răsari!

 

În odaie-mi luneci, ţâşnind ca din strânsoare,
Ca din fântâna de lumina a zorilor de zi,
Având ca mumă cerul şi tatăl veşnic soare,
Cu topaze, ametiste şi rubine în prinsoare,
Cum rar poţi să-ţi închipui şi rar poţi auzi!

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Anatol COVALI: Catrene albe (2)

CATRENE ALBE

65

Calea Lactee
mă cheamă s-o străbat.
Prefer Pământul
cu bune şi cu rele.

66

Noapte senină.
În oglinda lacului
zâmbetul lunii
care-îşi admiră chipul.

67

Mă uit la buchet.
Lacrimile florilor
mă înfioară.
Și întristat le primesc.

68

Astăzi te mângâi
iarbă sub care mâine
voi fi ţărână
din care-ai să sorbi seve.

69

Dintre-anotimpuri
primăvara rămâne
miracol unic
dat de divinitate.

70

Vând coliere
din lacrimi înşirate
pe firul vieţii
ce-n curând se va rupe.

71

Pe naiul său vechi
vântul rece al toamnei
cântă o doină
tulburător de tristă.

72

Numai natura
îmi cunoaşte sufletul
până-n străfunduri
şi îl mângâie tandru.

73

Ţânţar obraznic.
Şi-a pus în gând şi-i place
să-mi strice somnul
în care-abia venisei.

74

O căprioară.
Omul cu puşca-n mână
ocheşte zâmbind.
şi cu satisfacţie !

75

Continue reading „Anatol COVALI: Catrene albe (2)”

Daris BASARAB: Povod (6)

Ianuarie 1941 s-a arătat foarte aspru. Ger, multă zăpadă, vânt, gheţuri pe Dunăre. Lipsa lemnelor de foc, altădată din belşug în casele oamenilor, a accentuat mizeria generală. Naţionalizarea comerţului, scumpetea, lipsa celor mai elementare produse, au dat bici speculei. Hoţia, corupţia la vedere, dezorganizarea agriculturii prin înfiinţarea colhozurilor promiteau un an neobişnuit de greu. Lozinca nedeclarată care dirija viaţa oamenilor era: descurcă-se fiecare cum poate. Greutăţile zilnice care afectau viaţa oamenilor cinstiţi au reuşit să deturneze atenţia acestora de la adevăratele probleme ce ameninţau însăşi fiinţa lor. Arestările, anchetările, dispariţiile începeau să facă parte din cotidian, să nu mai stârnească reacţii de grup. Fiecare se retrăgea în colivia lui, care, rar depăşea limitele familiei. Virusul neîncrederii pătrunsese adânc în sufletele oamenilor. Singura lor speranţă era în Dumnezeu, dar şi pe aceasta o ţineau bine ascunsă. Puţini mai erau aceia care îşi etalau credinţa mergând la biserică. Nici măcar înmormântările nu mai respectau ritualul moştenit. Dricul nu se mai oprea în faţa casei, a locului de muncă, a bisericii din cartier. Se mergea direct la cimitir, fără a se mai oficia acele scurte slujbe de despărţire, la care participau cunoscuţii, vecinii, colegii. Cei mai în vârstă suportau cu durere aceste maltratări ale obiceiurilor locurilor, blestemând în gând pe veneticii antihrişti. Clopotele bisericilor nu mai răsunau pentru a anunţa slujbele de vecernie sau sărbătorile, altadată respectate cu sfinţenie. Copiii erau botezaţi pe ascuns, iar cununiile religioase se făceau cu uşile închise. Majoritatea tinerilor renunţau la cununia religioasă, pentru a evita neplăcerile la locul de muncă. Lupta împotriva bisericii, a religiei, se ducea, în general, prin tot felul de restricţii. Primii care au primit botezul focului în această luptă au fost copiii de la grădiniţă. Acolo li se explica direct că nu este nici un fel de Dumnezeu, că totul este doar o poveste, că nu există nici rai, nici iad, nici sfinţi, nici îngeri. Preoţii erau prezentaţi ca nişte mincinoşi, care adunau bani de la oameni ca să trăiască bine, fără să muncească. Este anecdotic ceea ce s-a întâmplat la o gradiniţă, dar faptul a avut loc, spre disperarea părinţilor şi mai ales a bunicilor. O educatoare de la un cămin de copii nu le-a servit într-o zi micul dejun, de altfel foarte sărac. Copiii au cerut de mâncare, la care, tovarăşa i-a îndemnat sa-l roage pe Dumnezeu să le trimită mâncare. Copiii, învăţaţi de acasă cu rugăciunile, au trecut la fapte în toată naivitatea lor. Cum rezultatul a fost nul, educatoarea le-a explicat: „Vedeţi că nu există nici un Dumnezeu?! Vedeţi că totul este o minciună?! Ia priviţi acum la portretul tovarăşului Stalin şi rugati-l şi pe el. El este tătucul nostru al tuturor şi are grijă de noi toţi. Încercaţi!“ Copiii, flămânzi, i-au urmat sfatul şi minunea s-a produs. Uşa clasei s-a deschis şi câteva persoane din personalul căminului au apărut aducând tăvi pline cu bunătaţi. Copiii au început să aplaude. „Ei, vedeţi cine are grijă de voi? Vedeţi pe cine trebuie să-l ascultaţi şi iubiţi? Dumnezeu nu v-a ascultat, pentru că Dumnezeu nu există!“ Un isteţ de vreo cinci–şase anişori, exprimând nedumerire, sau dezacord, s-a ridicat şi a spus: „Tovarăşă educatoare, noi nu am putut vorbi cu Dumnezeu pentru că în clasă nu există nici o icoană. Noi, acasă, avem în fiecare cameră.“ Educatoarea, prinsă pe picior greşit, a bombănit ceva, a strigat un „stai jos!“ şi i-a îndemnat să manânce şi s-o asculte. Astăzi aşa ceva pare neverosimil, dar cine a trăit acele vremuri, ştie că întâmplări de acest gen erau la ordinea zilei. Da, copiii mici au fost primele victime ale procesului de reeducare. Acest lucru nu era posibil la nivelul adolescenţilor, al tinerilor porniţi în viaţă. Pentru aceştia erau restricţiile, interdicţiile, intimidarea. Mai greu era la sate. Ţăranul nostru a fost legat de familie, de pământ, de credinţa în Dumnezeu. Ţăranul nu renunţa la valorile spirituale sădite din generaţie în generaţie. Legea în faţa căreia se pleacă, este legea lăsată din strămoşi. Arestarea preoţilor, sigilarea bisericilor, sau transformarea acestora în depozite, nu au putut zdruncina credinţa omului simplu, de la ţară. Duminicile, sătenii, înarmaţi cu icoane, se adunau în jurul bisericii satului, îngenuncheau şi se rugau. La nivelul satelor, miliţia nu îşi impusese încă autoritatea din acest punct de vedere. Erau prea ocupaţi cu probleme legate de colectivizare, de adunarea vitelor şi atelajelor, în proaspăt organizatele colhozuri. Scoaterea ţăranului de pe făgaşul obiceiurilor sale a adus mari prejudicii economiei rurale, cu toate implicaţiile inerente asupra situaţiei economice generale. Cei care au refuzat să se supună colectivizării, au plătit scump această nesupunere. Au fost ridicaţi şi, duşi au fost. Au pierit de frig prin Siberia, sau istoviţi de munca grea din minele de cărbune. Cazuri izolate de supravieţuitori au adus, peste ani, mărturia acestei forme de genocid. Singurul lucru care nu a putut fi îngenuncheat, a fost speranţa. Primăvara a fost termenul pe care şi-l fixaseră şi orăşenii şi sătenii pentru împlinirea acestei speranţe. Toţi gândeau la fel – primăvara, după topire, va începe războiul. Se strecurau veşti de peste Dunăre, de peste Prut, care de care mai încurajatoare, dar şi naive, privind iminenţa războiului de eliberare, a războiului împotriva comunismului. Toate speranţele se îndreptau înspre Antonescu, singurul care l-a înfruntat deschis pe Carol al II-lea în 1940, acuzându-l că a cedat fără rezistenţă Basarabia şi Nordul Bucovinei. Faptul că nu peste mult timp Carol al II-lea i-a încredinţat puterea spunându-i: „Tu eşti patriot. Nimănui altuia nu pot să-i încredinţez Ţara în astfel de momente decât ţie“, a făcut din Antonescu exponentul dorinţelor de libertate ale basarabenilor. Mai era şi simpatia de care se bucura din partea lui Hitler, chiar dacă, din septembrie 1940, România s-a declarat nonbeligerantă, cu toată aderarea ei la Axă. Zvonurile care alimentau speranţa basarabenilor erau, cum era şi firesc, contradictorii. Funcţie de conţinutul lor, şi speranţele oamenilor oscilau între încredere şi disperare. Aşa s-a întâmplat de exemplu în primavara lui 1941 când România a refuzat să participe la campania germană împotriva Iugoslaviei şi Greciei. S-a vorbit despre trădarea interesului naţional, de pierderea oricărei şanse de participare a României la războiul de eliberare alături de Germania, cu drepturi de partener. Participarea efectivă a majorităţii zdrobitoare a basarabenilor „get-beget“, indiferent de etnie, la alimentarea visului de libertate, a demonstrat o dată în plus solidaritatea proverbială a populaţiei din Basarabia, insuflând un sentiment de teamă în rândul veneticilor şi ridicând la cote nebănuite furia autorităţilor sovietice. Reacţia organelor de represiune nu s-a lăsat aşteptată. Arestările nocturne, anchetele cu final fatal, deportările, au luat amploare. Rolul informatorilor a crescut, la fel ca şi teama de ei. Activitatea secţiei de boli nervoase din cadrul spitalului central, dublată de aceea a sanatoriului de boli mintale de lângă Bolgrad, a ajuns de notorietate publică. Era greu să ascunzi adevărul. Doctorul Mircev s-a ales cu porecla de „vampirul roşu“. Aşa–zişii internaţi au fost împinşi, prin „tratament“ adecvat, spre nebunie sau direct spre moarte. Au fost cazuri de oameni rezistenţi, adevărate fenomene, care au luptat cu drogurile, au înşelat vigilenţa personalului „medical“, au scăpat prin fugă. Mărturiile lor au deschis ochii multor naivi, au scos adevărul la suprafaţă. Dacă pentru intelectuali erau rezervate cu precădere anchetele şi internările, pentru săteni, consideraţi drept o utilă forţă de muncă, erau deportările. În plină iarnă sătenii erau selecţionaţi, smulşi de pe lângă familiile lor, încolonaţi şi, sub supravegherea unor călăreţi, bine îmbrăcaţi, dar şi bine „instruiţi“, luau drumul fără de întoarcere al deportării. Când ajungeau la Palanca, pe Nistru, sărutau pământul iubit şi se îndreptau spre pod. Dincolo era nesfârşitul. Începutul anului 1941 a adus multă durere în casele basarabenilor. Se pare că zvonurile care alimentau speranţele băştinaşilor aduceau totodată şi o stare de nelinişte în sufletele ocupanţilor. Începeau să creadă în posibilitatea izbucnirii războiului cu Germania. Începeau să creadă că nu vor putea să ţină piept armatei germane, că vor trebui să plece acasă, să părăsească acest ţinut atât de râvnit. Organele de represiune şi-au intensificat activitatea. Se vorbea în şoaptă despre iminenţa unor deportări masive, despre intenţia de a distruge totul, de a pârjoli. În aceste circumstanţe, Râşcov îşi propuse să se evidenţieze, să şteargă eventualele urme. Erau încă multe de făcut din ceea ce îşi propusese la numirea sa în funcţie. Ştia că această funcţie putea fi trambulina vieţii sale. După o vizită de lucru în teritoriu, stabili un plan pentru deportarea, de data aceasta cu familie cu tot, a ţăranilor români, nemţi, francezi, chiar dacă aceştia din urmă erau destul de puţini în fostul judeţ Ismail. Luă legătura cu omologul său de la Cetatea Albă şi stabiliră împreună un plan de acţiune. Oricum, nemţii şi francezii trebuiau deportaţi discret, pentru a nu provoca furia lui Hitler, cu care pactul de neagresiune era încă în vigoare. Cum intenţia lor era să facă să dispară aceste mici enclave de bună stare, era vorba de localităţi importante ca Şaba, Tarutino, Paris, Leipzig, aleseră un teren în apropiere de Şaba, pe malul Limanului Nistrului, unde să organizeze un punct de concentrare şi apoi de trimitere a convoaielor înspre Palanca, pentru trecerea Nistrului. În dorinţa de a recupera bunurile acestor gospodari renumiţi, cei aleşi pentru transmutare îşi puteau retrage din colectivele abia înfiinţate căruţele şi caii, pentru a călători în conditii „civilizate“ înspre fraţii lor de pe Volga, transplantaţi şi ei, de mult, în Kazahstan sau Siberia. În ideea că nu vor putea evita un război cu Germania, încercau să pedepsească aceşti colonişti, pentru originea lor de sorginte „capitalistă“. În ceea ce-i priveşte pe ţăranii români, bărbaţi, femei şi copii, înarmaţi doar cu bocceluţe, erau mânaţi pe jos, înspre lagărul de lângă Sărata, de unde urmau drumul deja ştiut de mulţi, drumul fără întoarcere, înspre Palanca, iar de acolo spre Suhoi Liman. Cei care cădeau istoviţi, erau scoşi din coloană, lichidaţi cu un glonţ în ceafă şi îngropaţi în câmp, în gropi săpate de chiar tovarăşii lor de suferinţă. Aşa a fost presărată cu morminte, de nimeni cunoscute, câmpia Basarabiei şi a Transnistriei. Prins de această problemă, Râşcov i-a încredinţat Ismailul lui Şevcenco. Cum, cei care se refugiaseră în Basarabia, fugind din calea puterii sovietice, printre care foarte mulţi ofiţeri albi, erau concentraţi în special în oraşe, „atenţia“ s-a îndreptat împotriva lor. Pentru ei însă nu se punea problema deportării. Ei trebuiau pedepsiţi pe loc, lichidaţi, la fel ca şi intelectualii români recalcitranţi, care refuzau „colaborarea“. Şevcenco a luat legătura cu Rusev şi Nicolovschi şi s-au pus pe treabă. Puţine lucruri au transpirat despre grozăviile care s-au petrecut în biroul de anchetă al lui Şevcenco, dar s-a putut aprecia numărul celor anchetaţi şi dispăruţi. Că unii mureau chiar pe masa de schingiuire a sadicului anchetator, sau erau transferaţi la Unitatea Specială, nu mai are importanţă. Anchetele organizate de Nicolovschi cu ştiinţa lui Rusev nu erau cu nimic mai blânde decât ale lui Şevcenco, iar cine nu murea de mâna acestuia, murea fie la Unitatea Specială, fie la Sanatoriul de boli mintale. La sugestia lui Râşcov, pe lista prioritaţilor lui Şevcenco s-au aflat două nume, Silvia şi Alexandrov. Cu toate nenorocirile care s-au abătut asupra Silviei, schizofrenica declarată şi urmărită de chiar doctorul Mircev, această femeie îl obseda pe anchetator. Îl intriga rezistenţa ei fizică, chiar şi la tratamentul „medicamentos“ ce i se aplica. „Volodea, Silvia asta trebuie terminată. Eu nu am încredere în ceea ce face Mircev. Hai să facem un experiment. Du-te la spital şi caută să vorbeşti cu ea, să vedem dacă te recunoaşte, dacă nebunia ei nu este altceva decât credem noi. Se tot spune că a rămas obsedată de tine şi că nu are habar că soţul ei a murit. Mâine vreau să-mi raportezi. Nu-i spune cine eşti. Apari în faţa ei şi aşteaptă reacţia.“ „Înţeles!“ „Serghei, mâine îl aduci aici pe Alexandrov. Îl ridici direct de la biserica unde lucrează, la sfârşitul şutului. Pui sigiliu pe depozit. Îl ţii o noapte la izolare şi apoi mi-l aduci aici.“ Volodea s-a prezentat la spital la Mircev şi i-a cerut să fie lăsat singur cu Silvia. „Nu ţi-e frică să rămâi singur cu ea? În general este bleagă din cauza medicamentelor, dar poate deveni şi violentă. Nici nu-ţi poţi imagina ce poate face o femeie dacă o apucă o criză. Te sfâşie cât ai zice peşte.“.„Lăsaţi pe mine. Nu se va întâmpla nimic. Vreau s-o văd într-o încăpere separată, fără martori.“ „Bine! La uşă, totuşi, va sta un om de-al nostru. Dacă se întâmplă ceva, strigi. Dacă se enervează, s-o laşi în pace. Dacă e nevoie de făcut ceva, ne ocupăm noi de asta.“ Volodea intră în încăperea indicată, zâmbind abia perceptibil. Era mai mult decât curios. Îşi aduse aminte de felul în care reuşise s-o scoată din pasivitatea ei, s-o facă să reacţioneze ca o femeie normală, în condiţii normale, nu de viol. Simţise toată splendoarea femeii care zăcea în acest exemplar deosebit de frumos, dar plin de ură şi de spaimă. O învinsese în nişte împrejurări de-a dreptul absurde. Simţise atunci o satisfacţie aparte. Aprecierile aduse de Şevcenco îl plasară pe o orbită superioară celei pe care se învârtea de obicei alături de Alioşa. Rămase surprins. Se aştepta să nici n-o recunoască după tratamentul la care a fost supusă. Goală, Silvia îl privea zâmbind. Ochii ei frumoşi, strălucitori, nu trădau în nici un fel starea de boală. Poate puţin mai slabă, dar cu aceeaşi linie armonioasă a corpului. Silvia se apropie de Volodea, îi mângâie obrazul şi-i spuse şoptind: „Paul, de ce n-ai mai venit? Şi de ce eşti îmbrăcat? Nu vrei să facem dragoste? Ce e cu tine? Nu mă mai iubeşti? Este adevărat că Ileana s-a mutat la noi? Ce o să spună Irinel?“ Volodea avu o tresărire. Era evident că Silvia înnebunise după cele întâmplate în timpul anchetei. Încercă un sentiment de spaimă şi poate pentru prima oară în viaţă se simţi vinovat. Silvia se lipi de el, îl sărută pe gură, îi mângâie părul şi începu sa-i desfacă nasturii de la rubaşcă. Volodea îi luă mâinile şi începu să le sărute. „Silvia, cum să nu te iubesc?! Ce-i cu povestea asta cu Ileana?! Aici nu putem face dragoste, aici e un spital, iar tu eşti puţin bolnavă. În curând am să te iau acasă şi totul va fi iarăşi bine. Ai încredere în Paul al tău, şi numai al tău. Irinel te sărută şi te aşteaptă. Acum trebuie să plec, dar mă întorc cât pot de repede. Să fii cuminte şi să faci ce spun doctorii şi să nu mai umbli aşa dezbrăcată.“ „De ce să nu mă dezbrac? Aici nu mă vede nimeni. Aici oamenii sunt nebuni şi nu înţeleg nimic. Mie îmi place să dansez dezbracată în faţa oglinzilor. Ştii, acolo unde stau eu, toţi pereţii sunt făcuţi din oglindă. Cine ar putea să înţeleagă ce minunat este să poţi să trăieşti liberă, fără prejudecăţi?! Mă bucur că povestea cu Ileana este o scorneală. Nici nu putea fi altfel! Ileana este o femeie decentă şi pe deasupra îmi este şi prietenă. Du-te, dragul meu Paul, şi nu mă lăsa mult timp aici. Nu-mi place doctorul, şeful. Prea se uită nu ştiu cum la mine, parcă ar vrea să mă dezbrace. De aceea, când vine el, eu mă îmbrac repede. Este un nesuferit. Hai, du-te şi sărut-o pe Irinel.“ Volodea părăsi încăperea abătut. Când doctorul îl întrebă ce părere are, îi răspunse scurt „E nebună dar nu este violentă. M-a confundat cu bărbatul ei. A vorbit cu mine ca şi cum eram Paul al ei. Nu cred că prezintă vreo problemă pentru noi.“ „Ei, am avut eu grijă să nu-şi revină. E mai bine aşa! O lăsăm în pace. Nu are cum să-şi revină, mai ales că tratamentul continuă. Salută-l pe tovaraşul Şevcenco din partea mea şi spune-i să nu-şi facă griji.“ Volodea simţi nevoia să bea ceva, să se îmbete. Pentru prima dată simţi un gust amar, înţelegând că şi el contribuise la nenorocirea acestei femei. Îl apucă scârba faţă de ceea ce era pus să facă, şi un necunoscut sentiment de milă îl cuprinse faţă de această femeie frumoasă, practic nevinovată. Intră într-o bodegă mai retrasă şi ceru vodcă. Goli prima sută pe nerăsuflate, mai ceru una şi ţintind tavanul, se gândi la Şevcenco. Îl văzu într-o altă lumină, răsfoind imaginile a ceea ce se întâmpla în cabinetul lor de anchetă. Fiind orfan, fusese crescut şi şcolit în cadrul unităţilor ministerului afacerilor interne şi direcţionat pentru activităţi speciale. Era convins că ceea ce face este în slujba patriei, pentru apararea ei în lupta cu duşmanii poporului. Şevcenco le oferise ocazia de a se şi distra, ceea ce pentru nişte tineri sănătoşi şi viguroşi nu era de neglijat. Erau devotaţi cu trup şi suflet acestui comandant. Când făceau câte o „treabă bună“, aşteptau cu nerăbdare reacţia comandantului, savurând laudele acestuia. Aşa s-a întâmplat şi în cazul anchetării soţilor Vodă. Răscolit, fără să înţeleagă de ce, de întâlnirea cu Silvia, la un pahar de vodcă începu să judece, să taie firul de păr în patru, să se întrebe. Îşi aduse aminte de copilărie, de anii când trăiau părinţii lui, de „gura spartă“ a bunicului, care nu contenea să-i blesteme pe bezbojnicii ce duceau Rusia la prăpastie. „Au făcut din Rusia o ţară a lagărelor de exterminare, o ţară vândută diavolului.“ Se gândi că poate tocmai la acest gen de activităţi se referea bunicul său, la oameni ca Şevcenco, la oameni ca el, ca Alioşa, ca alţii. Cazul cu Silvia începea să-l obsedeze. Se distrase, reuşise să-şi demonstreze calităţile, să atragă admiraţia şefului, să se simtă puternic. Totuşi, nu putea să uite privirea pe care i-a aruncat-o după coborârea de pe canapeaua de tortură. Era prea mult dispreţ în ea ca să nu-şi dea seama că nu reuşise de fapt decât s-o violeze. Iar acum, confuzia din mintea ei, gingăşia purtării faţă de cel pe care-l credea soţul ei, veneau să-l stârnească din nou, dar din cu totul alt punct de vedere. Silvia reuşise în nebunia ei să-l facă s-o privească ca pe o femeie frumoasă, s-o dorească, să se simtă vinovat, să nu-i dorească moartea. „Dacă izbucneşte războiul, cer să fiu trimis pe front. Şevcenco este o canalie care a făcut din mine o canalie şi mai mare. Ce bine că părinţii mei nu mai trăiesc! Şi bunicul?! Păi dacă mai trăia bunicul, cred că m-ar fi spânzurat cu mâna lui.“ „Mai doriţi ceva de băut?“ „Nu, de ce?“ „Mi s-a părut ca aţi spus ceva…“ „Bine, mai dă-mi o vodcă dublă. Ia banii ca să pot pleca.“ Cu toate că băuse cam mult, Volodea era mai treaz ca niciodată. Se îndreptă spre Consistoriu, trecând pentru prima dată prin Parcul „Trandafirilor“. Un grup de băieţi şi fete râdeau împrăştiind o veselie contagioasă în jurul lor. Îi privi cu invidie. La apariţia lui, râsul încetă, ca pentru a-i atrage atenţia că este un intrus. Dădu din umeri a indiferenţă şi-şi continuă drumul. Îl intrigă, totuşi, acest incident. „Rău am ajuns! Se teme lumea de noi ca de dracu.“ În faţa lui Şevcenco îşi controlă atitudinea şi fără a intra în amănunte îi spuse: „E nebună de tot! M-a confundat cu bărbatul ei. Crede că trăieşte şi că o înşală cu Ileana, cu soţia lui Ilaşcu. Doctorul nu-şi mai face griji cu ea. Continuă cu tratamentul. Pentru noi nu mai prezintă nici un interes.“ „Eşti prea tânăr în meseria noastră ca să tragi concluzii! Împotriva noastră, până şi morţii vorbesc, dacă nu avem grijă de ei. Am mai văzut eu nebuni care, la o adică, sunt mai normali decât noi şi ne dau de furcă. Toată povestea cu nebunia ei, aşa–zisa schizofrenie, poate fi o acţiune deliberată, care ascunde în spatele ei obsesia unei răzbunări. Silvia este alt gen decat Ileana, care ne-a ameninţat direct cu răzbunarea. Silvia a părăsit acest cabinet perfect sănătoasă, lucidă, scuipându-mă în faţă. Leşinul ei, nebunia de peste noapte, nu m-au convins. Mă mir de Mircev! Ce l-a apucat să n-o termine?! Doar m-am înţeles cu el! Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru noi! Sunt vremuri tulburi şi dacă va trebui să plecăm, nu putem lăsa nici un fel de urme. Învaţă, fiule! Ţi-ai ales o meserie grea şi de mare răspundere…“ Volodea o lua încet înspre dormitor. Era abătut, fără să înţeleagă motivul acestei stări. Chipul Silviei i se întipărise în minte şi nu se putea debarasa de această imagine. Nu aşa îşi închipuise el că arată privirea unei nebune. Era senină, drăgăstoasă, încrezătoare. Ştia că este nebună, dar nu se vedea unde este graniţa dintre normal şi anormal. În fond, ceea ce făcea el în timpul anchetelor era ceva normal?! De ce după astfel de scene aveau la dispoziţie vodcă la discreţie? Oare în vorbele bunicului nu era un strop de adevăr? Într-un astfel de sistem, ce s-ar întâmpla cu el dacă ar călca cumva greşit? Surprins de astfel de gânduri, se enervă de-a binelea. Deschise dulapul şi lua o sticlă cu nelipsita vodcă. Trase o duşcă zdravănă şi se întinse pe patul său. Aţipi repede şi se cufundă într-un somn adânc. Tinereţea şi vodca îşi făcuseră datoria. Şevcenco rămase şi el pe gânduri. Vorbele seci ale lui Volodea îl dezamăgiră. Se aşteptase la nişte informaţii mai picante. O trimisese pe Silvia la Mircev pentru a se răzbuna pentru aroganţa cu care îl scuipase. Nu crezuse nici o clipă că era nebună. Dacă habar nu are de ce i se întâmplă, ce rost mai are să fie ţinută în viaţă?! Continue reading „Daris BASARAB: Povod (6)”