La scurt timp după alegeri, reprezentanţii diferitelor grupări politice refuzau să coopereze cu guvernul, se opuneau votării bugetului şi-l hărţuiau cu interpelări. La începutul lui 1867, s-a produs o regrupare a forţelor politice, în urma căreia s-a încheiat o coaliţie alcătuită din radicali, grupul liberal condus de M. Kogălniceanu (,,maiştii”, partizanii actului din 2/14 mai 1864) şi fracţioniştii moldoveni ai lui N. Ionescu. În acest context, a fost redactat şi un program, semnat la hotelul ,,Concordia” din Bucureşti, elaborat de fruntaşii radicalilor, Brătianu şi Rosetti, împreună cu M. Kogălniceanu. Programul prevedea sprijinirea dezvoltării instituţiilor ,,egalitare, liberale…democratice”, înfiinţarea de bănci, construcţia de căi ferate, reforme financiare pentru echilibrarea bugetului. Odată alcătuit programul, noua coaliţie liberală a acordat un vot de blam guvernului Ghica, la 21 februarie/5 martie 1867, care a pierdut puterea. S-a format un nou cabinet sub conducerea (decorativă) a lui C. A. Creţulescu, în care dominau radicalii (I. C. Brătianu, ,,sufletul noului cabinet”, Dum. Brătianu, Şt. Golescu), iar la ministerul de Război a fost numit col. George Adrian.

Noul guvern a întâmpinat multe dificultăţi, aflându-se sub presiunea unei Adunări ostile, conservatorii, de pildă, îl considerau ,,toxinul de la o margine la alta a ţării”. Dar el a trebuit să înfrunte şi nemulţumirea făţişă a ,,fracţioniştilor”, iritaţi de ascendentul ,,maiştilor” şi de metodele folosite de ,,roşii” în politica internă şi externă. La 4 martie, guvernul a propus Camerei un program politic moderat, menţionându-se apărarea Constituţiei, ordine în finanţele statului şi a înaintat proiectele de legi cerute de articolul 132, dar opoziţia nu s-a liniştit. Criticile îl vizau în primul rând pe I. C. Brătianu, care a solicitat Adunării votul pentru aprobarea de viramente din bugetul ministerului de război, în scopul trecerii la înfiinţarea miliţiilor. Propunerea aceasta a declanşat ,,o adevărată furtună” (V.Russu): Chr. Tell, G. Costaforu, N. Ionescu l-au atacat vehement pe ministrul de interne, acuzându-l de compromiterea proiectului privitor la reorganizarea armatei, de încălcarea legii contabilităţii sau de ,,răsturnarea sistemului constituţional”, încât Brătianu şi-a retras proiectul. Ostilitatea faţă de I. C. Brătianu s-a manifestat şi în Senat, care, în aprilie 1867, a respins două proiecte de legi, primul referitor la taxele comunale ale capitalei (fieful radicalilor), al doilea privitor la strămutarea provizorie a Curţii de Casaţie de la Bucureşti la Iaşi. Senatorii erau nemulţumiţi de preferinţa principelui faţă de radicali. Pe de o parte, guvernul a pus în vigoare legea tocmelilor agricole, agreată de marii proprietari, pe de alta, a respins cu ajutorul armatei pe ţăranii sosiţi în preajma Bucureştiului, nemulţumiţi de neaplicarea legii rurale.

În ciuda ostilităţii afişate de opoziţia conservatoare, guvernul Creţulescu nu a renunţat la realizarea unor obiective însemnate ce vizau consolidarea autonomiei şi pregătirea neatârnării. Astfel, s-au făcut eforturi în direcţia introducerii monedei naţionale, urmărindu-se lichidarea haosului de pe piaţa financiară internă. Acest lucru a fost atins prin adoptarea legii pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi fabricarea monedelor naţionale, la 29 martie/10 aprilie 1867. Alte măsuri ale guvernului Creţulescu: concesiunea pentru construirea liniei ferate Bucureşti-Giurgiu, proiectul de lege pentru introducerea sistemului monetar, votate de Cameră, dar încercarea de a asigura baza materială pentru înfiinţarea miliţiilor, proiectul de lege referitor la taxele vamale, precum şi cel referitor la strămutarea provizorie a Curţii de Casaţie la Iaşi au fost respinse. De o deosebită însemnătate a fost legea privind instituirea monedei naţionale, atât pe plan economic cât şi al afirmării naţionale. Tot acum, a fost adoptată o lege referitoare la stabilirea stemei României.

Dar guvernul acesta dominat de radicali a adoptat şi altfel de măsuri. Astfel, I. C. Brătianu a iniţiat măsuri în legătură cu ,,delicata şi mult discutata problema a străinilor” (V. Russu). Este vorba de  o circulară a Ministerului de Interne, datată 21 martie/2 aprilie 1867, care recomanda prefecţilor din judeţe să ia măsuri de expulzare a ,,vagabonzilor”, fiind vizaţi străinii fără acte, fără domiciliu sau ocupaţie, în primul rând evreii, şi de o lege pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte, la 6/18 aprilie. Mai mult, circulara respectivă interzicea străinilor arendarea de hanuri şi cârciumi, şi locuirea lor la sate. Măsurile acestea s-au aplicat în multe locuri abuziv, nu numai celor nou veniţi, dar şi unor evrei născuţi în ţară. Circulara, percepută prompt ca o măsură antisemită, a stârnit protestele unor oameni politici din ţară, dar mai ales ale consulilor străini, ceea ce l-a determinat pe Napoleon III să intervină, la sesizarea lui Adolphe Cremieux. Dar aşa-numita problemă evreiască, care s-a născut acum, avea o motivaţie complexă. În urma expulzărilor masive din Austria şi Rusia, populaţia israelită a cunoscut o creştere sensibilă în Principate, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest aflux de populaţie străină a fost însoţit de implicaţii economice, ceea ce a provocat reacţii ale oamenilor politici şi măsuri ministeriale în vederea stăvilirii imigraţiei din imperiile vecine. La implicaţiile economice s-au adăugat cele politice, legate de încălcarea autonomiei, accentuarea imixtiunii puterilor garante şi pătrunderea, alături de evrei, a unor agenţi austrieci şi ruşi.

Sprijinul acordat de guvernul radical mişcării naţionale bulgare, în condiţiile în care România reprezenta o bază de atac ale insurgenţilor bulgari, a atras protestele Porţii şi ale unor Puteri, precum  Austria, Anglia şi Franţa. Statele balcanice erau receptive faţă de acest sprijin, încât, în aprilie 1867, prinţul Mihail Obrenovici al Serbiei a vizitat România, iar în iunie, trimisul principelui Nicolae al Muntenegrului aducea lui Carol însemnele ordinului ,,Danilo”. În acelaşi timp, înfăptuirea  dualismului austro-ungar, act care defavoriza provinciile româneşti înstrăinate, a silit guvernul român, mai ales pe radicali, să-şi afirme sprijinul pentru românii aflaţi sub dominaţie străină. Încă din primele luni ale lui 1867, foaia ,,Reforma” scria despre România ,,una şi nedespărţită”, care urma să se constituie după prăbuşirea ,,colosului putred al despotismului”. În momentul sărbătoririi la Bucureşti a zilei adunării de la Blaj, la 3/15 mai 1867, a fost propusă înfiinţarea societăţii ,,Transilvania” (care ,,nu este politică, ci numai naţională, curat naţională”), constituire salutată de ASTRA ardeleană. O altă foaie bucureşteană, ,,Perseverenţa”, care avea drept redactor pe Al. Candiano-Popescu, directorul de cabinet al lui I. C. Brătianu, a desfăşurat o întreagă campanie de presă pe această temă, iar ziarul ,,Românul”, condus de C. A. Rosetti, publica o rubrică ,,România de peste munţi”, subliniind în paginile sale unitatea naţiunii.

În acest context, Candiano-Popescu, apoi Carol Davila şi B. P. Hasdeu au călătorit în Transilvania, iar ultimul avea să scrie la întoarcere: ,,Moldova, Transilvania, Muntenia nu există pe faţa pământului, există o singură Românie, cu un picior în Dunăre şi cu altul pe ramificaţiunile cele mai depărtate ale Carpaţilor” (,,Românul”, din 6 august 1867). Frământarea naţională izbucnită în vara anului 1867, în contextul extern amintit, a fost privit cu reticenţă şi chiar cu ostilitate de către Puteri, ea avea să continue însă, fiind o reflectare a poziţiei guvernului român şi a radicalilor, dar şi o reacţie faţă de dualismul austro-ungar. În toiul evenimentelor, la sfârşitul lui iulie 1867, principele Carol a avut o întâlnire cu sultanul Abdul-Aziz, la Rusciuk, cu câteva zile înainte ca guvernul Creţulescu să cadă şi după prealabila demisie a lui I. C. Brătianu.

Continue reading „Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (8)” →