Irina Lucia MIHALCA: Lumină-n veşnicie (poesis)

Las lumea să treacă prin mine

 

Privesc tacută, în ploaie,

mormintele luminate prin cimitir.

Las lumea să treacă prin mine.

În sunetul grav

al clopotelor trase rar,

memoria persistă, doare.

Dispariţia şi revenirea

mă bântuie uşor,

chiar dacă

de mult timp plecaţi

sunt încă cu mine.

Feţele lor se-ascund,

zâmbind,

în spatele oglinzii,

prea multe păsări cântătoare

şi-atâtea zgomote

amestecate în depărtare.

 

În linişte, mă rog pentru ei,

pentru iertare, lumină,

senin şi iubire,

eliberaţi sunt acum

din lumea durerii.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Lumină-n veşnicie (poesis)”

Harry ROSS: 70 de ani de carieră

70 de ani de carieră

 

Șaptezeci de cercuri mă înconjoară,

Ca șapezeci de primăveri,

Mă înalț în mine cu mândrie  cu pași de poezie

Am șapezeci de ani de carieră

Trecute cu brio peste orice barieră

Desigur, anii nu  sunt totul, dar când ai umplut desaga cu rodul,  parcă ți se cuvine un cuvânt de bine.

N-am motive să nă plâng,; cei care m-au citit, m-au și prețuit

Scrisori, mesaje cu duiumul mi-au umplut  cu elogii prezentul, dar și viitorul

Căutând prin munți deteme, idei, fapte, oameni și flori, am drscoperit esențe de eroi.

Adesea mă prindea miezul nopții, zăbovind în fața hîrtiei , dorind a-i

emoții și idei  pentru oameni, nu pentru zei

Poate reușitele nu au fost prea multe, dar atâea câte  au  fost, vieții mele au dat un rost

Am scris teatru, memorii, eseuri, poezii și proză, cugetări o groază.

La vârsta senectuții, vă pot spune o vorbă: scrisul nu-i tocmai o joacă; cere pasiune, talent  și chiar în pic de  moacă

La final de rând, iată

Îmi vin o amintire un gând; într-o noapte târziu  sună telefonul. Aud  o arie de Bach, apoi o voce știută  spune în șoaptă:  Ingele,  ata malach. Un  compliment cât un sfert de  Orient.

Copilașul din mine adoarme și are un vis:vede  niște îngeri dansând  în camera lui de scris.

———————

Harry ROSS

Israel

7 aprilie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste

„Cum poate creştinul, care trăieşte în timp, afirma, în faţa exigenţelor aprige ale timpului, adeziunea lui la ordinea altei lumi, fără să purceadă la lupta cruntă aici, împotriva a ceea ce i se pare că este duşmanul legii sale?”

(+ MIRCEA VULCĂNESCU)

 

   Comunismul s-a exprimat şi se exprimă prin doctrina sa care-l defineşte integral: fundamentalismul ateist revoluţionar împotriva Creştinismului.

   Această ură iniţiatică, viscerală acţionează ca un asediu continuu pe două planuri strategice, ce par diferite, dar de fapt se întregesc în obiectivele distrugerii.

   Planul distrugerii Credinţei în care discipolii lucifericii învârtoşaţi în armura de atei se năpustesc asupra sufletului curat al creştinului-homo religiosus prin excelenţă, să nimicescă din fiinţa, inima, fibra, mentalul, persoana acestuia Icoana lui Dumnezeu.

   Comunismul de sorginte iudaic prin, profeţii răstignirii-fariseii şi saducheii, poartă pe umerii săi ura şi crima împotriva lui Iisus Hristos şi a urmaşilor Lui de 2000 de ani.

   Aşadar, discipolii marxişti au bătătorit drumul deicidului în cadenţa ideologică încercând să smulgă din rădăcini creştinismul din om, din comunitatea ortodoxă, prin prigoana diabolică îndreptată împotriva ei, prin eliminarea fizică, psihică, religioasă a credincioşilor şi a păstorilor lor din toate ţările ortodoxe, dar mai abitir în România.

   Planul distrugerii Cetăţii credinţei-Biserica, călcând în picioare temeiul legalităţii confesionale, legitatea raportului Biserică-Stat, anularea Tradiţiei, reducerea la figuraţie a Cultului deposedat de Simbol, de Taine, de cultură, de şcoală, de avere.

   Secolul al XX-lea a rostogolit cu repeziciune înspăimântătoare peste România cea frumoasă, credincioasă, harnică, eroică, martirică, sfântă, miraculoasă, tăvălugul totalitar al regimului comunist care şi-a luat licenţa cu brio în terorismul de stat.

   Întreaga comunitate spiritual creştină română devenise o Biserică întemniţată.

   Fiecare neam este legat sufleteşte de propria tradiţie, pe care o asumă, o trăieşte, o reflectă seminţiei sale prin individ şi societate, care trebuie să răspundă permanent chemării lui Dumnezeu pentru a fi ales/ aleasă.

   Naţionalismul creştin care este expresia Bisericii Ortodoxe în plan naţional, nu se substitue ei, ci se însumă, se întrupează spiritual desăvârşindu-se prin comuniune.

   Viaţa creştinului român ortodox se desfăşoară axiologic conform crucii sale: fie în ascendent pe verticală, fie în descendent pe orizontală. Predominantă este axa verticală, care prin dăruirea de sine, totală a omului întru Domnul, trece în veşnicie.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste”

Anatol COVALI: Rugăciune în sfânta şi marea zi de sâmbătă din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi
de sâmbătă din Săptămâna Patimilor

 

Mormântul Tău a fost pecetluit
de cei ce de-nvierea Ta au groază
şi stau ostaşii lângă el de pază
ca nu cumva din el să fii răpit.

 

Trupul bătut stă-n giulgiul îmbibat
cu smirnă şi aloe, parcă doarme,
în timp ce Duhul Tău s-a dus să sfarme
cu slava-i sfântă iadul blestemat.

 

S-au bucurat strămoşii proslăvind
pe cel pe care-L aşteptau să vină
să-i mângâie cu sfânta Lui lumină
de viaţă şi-mpăcare strălucind.

 

Şi raiul a vibrat triumfător
că s-a întors în sânul lui iubirea,
care-a salvat prin sânge omenirea
ca Dumnezeu şi ca Mântuitor.

 

Ce pace al meu suflet a cuprins
ştergând din mine orişice durere,
în timp ce-aştept sublima înviere
a Celui care moartea a învins!

—————————

Anatol COVALI

București

7 aprilie, 2018

Viorel Birtu-PÎRĂIANU: Poarta

POARTA

 

între pierdute ruine și veacuri uitate
mă opresc la o poartă
pierdusem cheia spre poartă
mă lepăd de gânduri, mă lepăd de păcate
mă lepăd de toate
sunt pasăre ce poartă pe aripi stigmatul durerii
prelung ca și gândul
mă cațăr spre lumină
n’am cale n’am parte
pribeag aici, străin în altă parte
pe țărm, satanice stânci
atât de aspre, de adânci
pe frunte port cununa de spini
valuri se sparg de trupul ăsta
bătrân și beteag
mă înțep în destin
ce viață, ce chin
făptură sau duh
mă zbat într-o soartă
acolo lângă poartă
și strig în ultimul suspin
deschide ușa creștine…

——————————–

Viorel Birtu-PÂRĂIANU

Constanța

7 aprilie,  2018

Cristina Maria NIȚĂ: E vineri iar…

E VINERI  IAR

 

Curg neguri pe pământ,vestind Calvarul,
Golgota-şi ia odajdie cernită,
EL, tace sub obezi, primind Paharul…
E Vineri iarăşi…ziua Pătimită.

 

Osanele de ieri s-au stins…finicul,
Pe frunze încă-Ți stăruie mireasma,
Te vor cunoaşte-atunci, pe Tine, Spicul,
Când frântă va cădea catapeteasma.

 

Pe urma Ta păşesc dar nu mi-e lesne.
Văd Talpa-Ți Sfântă-n colbul ulicioarei,
Jelesc în taină îngeri, plâng pricesne,
Şi lacrimi cad pe umerii Fecioarei.

 

Şovăitori, în val de proorocire
Stau ucenici, urmând a Ta chemare
Scripturile-au grăit: La osândire
Păstorul fi-va dus c-o sărutare.

 

La marginea mulțimii ce pieirea
A hotărât, săpând adâncul gropii,
Suspin-acei ce Ți-au simțit Iubirea:
Sunt suferinzii…muții, orbii, şchiopii.

 

Te-a întristat aprinderea de ură,
Dar n-ai lăsat ogorul să usuce
Şi miluind smerita lui făptură,
Iertare dai tâlharului pe Cruce.

 

Ce sfâşiere, crunta ta durere!
De spaima morții mă cuprinde frica
Cu un ştergar, în chip de mãngâiere,
Te-ntâmpină pe cale Veronica.

 

Te mai opreşti. Sub greul potcnirii
Urcuşul arde…cine să priceapă!
Pe culmea sorocită Răstignirii
Primeşti oțet şi fiere-n loc de apă.

 

Pescar al celor prinşi în gheara sorții,
Năvod țesut din fir de umilință
Ca nimeni dându-Se pe Sine morții
A împlint fatidica sentință.

 

…Iar ochii Maicii,sus,pe-acea colină
S-au mistuit de mila săvârşirii…
Şi-a ars ,,Lumina lumii”, fără vină
Răscumpărând căderea omenirii.

 

Acolo,unde Cerul priveghează,
Cad spinii, iar pe urmele durerii
Şi peste moarte, Viața tămâiază
Cu zorii aşteptați ai Învierii…

——————————

Cristina Maria NIȚĂ

6 aprilie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: … vreau un moment de pioșenie, rog …!

… vreau un moment de pioșenie, rog …!

 

… de ce-ai luat tăcerea ,
Sus !
cu tine …
de ce
în suflete ne-ai pus zălog
neliniștea și zarva,
de ce izvorul îndoielii
ne-ai lăsat în zlobozire … !?
ne-am urâțit,
Mărite DOMN !
și urâm,
urâm cu sceptru-n mână,
proorocind minciuna …
și jaful …
jaful !
ni l-am pus de căpătâi …
ți-s petele de sânge încă vii,
setea Golgotei,
e mai sete ca oricând,
ca ORICÂND !
sfârșitul lumii noastre
ți s-a-mbrăcat cu urletul de lup,
îngheață sângele în vine,
mieilor,
dar tac !
și tac așa-cum nimeni n-a putut-o face !
ei știu cum sunt lăsați să fie jertfă,
și jertfa și-o primesc !
în ochii plânși i-atâta trist …
hapsâni, hulpavi
ne înfruptăm cu carnea lor,
și ne-ndoim !
tăcerea-le-nghițind …
din limbă curge smirnă,
nu salivă,
și eșafod am construit,
din foame !
de-atâtea pofte ni-i obez și pasul,
drumul ne e strâmb,
privirea se resfiră-n patru puncte cardinale,
curmăm la vieți,
Prea-Sfinte,
de copii abia născuți …
din praful puștii am făcut pomadă,
să nu se vadă spelbul,
din obraji,
am brăzdat cerul în sateliți,
din spini coroana pentru frunți …!
dar cine vede ?
împăunați !
plecăm spre moarte
în imne de famfară,
mai nou lăutărească !
și în cavouri aurite din fărădelegi …
și tu,
TU care ne-ai luat tăcerea,
SUS !
cu tine,
dar te-așteptăm
de-atâtea ori să ni te-ntorci,
și să ne pui în zâmbete corolă,
DUREREA !
cea răstignită pe Golgota,
unde-i și-acuma,
încă vie !
din sângele de ne-ai lăsat,
o pată !
ce luminează-n neguri,
cum o cruce !
da-n loc să strige, însă,
tace …!
cum și TU taci, Doamne – DUMNEZEU,
și taci lăsându-ne
să ne sluțim suflet durut,
trăim toate cât clipa, Doamne,
nici pomenim la ce-a fi mâine,
golgota-ne ne-o fălțuim de ochiul lumii
fără să gândim păcatul,
mâine, când Ți-am veni
Te-am implora căinindu-ne,
dar azi …
tânjim spre masa cât mai plină,
tot implorăm pe unul și-altul să ne dea Lumina,
mai nou adusă cu-avion !
și cât de simplu ni Te-ai coborî prin rugă,
dar clipa ne-nghiontește,
haide, haide …
e doar Paște !

… frunte-mi plecată-mi numai ție, Cititorule !

—————————–
Marin BEȘCUCĂ

6 aprilie, 2018

Lavinia BUD: Ne mai poți iubi, Doamne

NE MAI POȚI IUBI, DOAMNE

 

Ne mai poți iubi, Doamne,

căci te-am lăsat singur

pe dealul Golgotei?!…

Iertând ne priveai de pe cruce

neputința de a primi Adevărul,

dar noi nu am plâns.

Cum să mai ierți, Doamne,

osânda pe care ți-am pus-o

pe fruntea ta,pe inima ta…

Tu ne indemni la veghere

și ne spui pilda cu oaia pierdută,

dar noi suntem orbi.

Nu ne mai iubi, Doamne,

n-am meritat jertfa ta

pentru singura vină

de a ne fi iubit atât de mult!

 

Mai e loc în sufletul tău

de atâta îndurare?!…

————————

Lavinia BUD

Timișoara

6 aprilie 2018

Vasile COMAN: Sunt vinovat

Sunt vinovat

 

Doamne… dacă eu sunt pedepsit, pentru spini, pentru cunună,
Pentru sulița din suflet sau piroanele din mână
Să mă ierți ca pe tâlharul lângă care ai stat pe cruce
Și dă-mi mie, Doamne, harul, ca să iert, să le pot duce.

 

Iartă, Doamne, mie, amarul, pe cei ce m-au blestemat,
Ochii mei scăldați în lacrimi, pune stavilă-n păcat,
Nu lăsa să fiu hulit, nici batjocură, nici ură,
Iartă-mi, Doamne, vina mea și a biciului arsură.

 

Doamne… dacă este întuneric sau Ți-e lespedea prea grea,
Tu ești Alfa, ești Omega, dă-mi poruncă a căra
Măcar cuiele din mâini și să-Ți alin suferința,
Să nu plângă Maica Sfântă, eu să-mi întăresc credința.

 

Dă-mi și sulița din coastă să mă străpungă pe mine,
Ca să rabd și eu cu Tine în batjocuri și-n rușine
Și pe mâini și pe picioare chiar și cupa cu pelin,
Ochii Tăi scăldați în lacrimi dă-mi-i mie… eu… mă închin…

 

Tu, Iisuse, crucea Ta, merit eu a Ți-o lua,
Și pe-al vieții mele drum, eu sunt cel ce-o va purta
Eu sunt cel ce Te-a hulit, și tot eu Te-am răstignit,
Eu…pe pământ… de toate… sunt vinovat,
Tu… în Cer făr’ de păcat…

——————————-
Vasile COMAN

Ploiești

6 aprilie, 2018