Las lumea să treacă prin mine
Privesc tacută, în ploaie,
mormintele luminate prin cimitir.
Las lumea să treacă prin mine.
În sunetul grav
al clopotelor trase rar,
memoria persistă, doare.
Dispariţia şi revenirea
mă bântuie uşor,
chiar dacă
de mult timp plecaţi
sunt încă cu mine.
Feţele lor se-ascund,
zâmbind,
în spatele oglinzii,
prea multe păsări cântătoare
şi-atâtea zgomote
amestecate în depărtare.
În linişte, mă rog pentru ei,
pentru iertare, lumină,
senin şi iubire,
eliberaţi sunt acum
din lumea durerii.
Cu păsările, în noapte,
– bel canto –
intră adevărul nostru,
Lumină din Lumină,
“Hristos a Înviat!”
Lumină-n veşnicie
Suntem călători pe cont propriu,
trenul pornit în călătoria
descoperirii de sine,
adunând toate sunetele împrăştiate,
acea uimire a deschiderii ochilor
şi provocării simţurilor,
abur nediminuat la marginea prăpastiei.
La un moment dat,
fiecare înoată în propria durere,
calcinându-şi mlaştinile,
uscându-le la soare,
lăsându-le să se-albească
de trecut, de prezent,
căci viaţa, acea moarte deghizată,
singurul gardian al inscripţiei votive,
nu te-atinge
cu primul şi ultimul sunet,
nu eliberează, nu aşteaptă ceva,
niciun apel
nu sună în ultima secundă,
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie.
La final, nicio prăpastie
nu este căscată,
poate, doar, un punct închis,
nicio oboseală parcursă,
poate un alt relief,
nicio durere nu mai este,
nimic, nimic, numai cuvinte moarte.
Ultimul sărut
se concentrează pe un cuvânt,
pendulul se leagănă impasibil,
crescând tempoul de cursă lungă,
prin durerile naşterii de frunze moarte.
O şansă există,
ruga pentru răscumpărare,
aşteaptând cerul
să ţi se deschidă-n inimă,
să-nvie stelele moarte,
să reaprindă focul
cu flăcările contopite
de flacăra stelei ce arde-n noi,
lumina ei, lumina ta,
doar o lumină, Lumină-n veşnicie.
Sub pecetea destinului
Prins în lanţuri ce par veşnice,
mă priveşti printre valuri,
îmi simţi nemărginirile albastre.
Vom şti vreodată
poezia din privirile noastre?
Clocotitoare putere ce trece
peste orice neînţeles!
Viaţa o laşi să-ţi scalde malurile
cele mai îndepărtate ale adâncurilor,
acolo unde-ai găsit mereu taina.
– Unde să te găsesc, inima mea?
ţi-am auzit vocea pierdută,
undeva departe,
glas de cocor stins în umbră,
strigăt în noapte, în bătaia ploilor,
risipind orice speranţă.
Cutreierăm timpul oprit în adevăr
– flux nou de energie -,
te port într-o poveste,
aripa zborului, mereu alta şi alta,
fiecare aşezare pe braţele tale
ne schimbă destinaţia,
cuvintele umede, străpunse de ceruri,
ajung în inima ta,
ca pe o taină le strângi.
Eşti îndrăzneţ în primăvara speranţei înmugurite,
ai de parcurs lumi şi planete,
mereu prezent,
reînnoit din pântecul cosmic,
înconjurat de acel nimb de frumos
ce te-a făcut să te priveşti
spre soare, în lumină,
om liber, aşezat în mijlocul lumii,
îmbrăţişând-o, simţindu-i tumultul
din fiecare gest,
umbletul cald din lume
şi felul în care te simţi parte din întreg.
– Destinul mi-a fost pus sub pecetea ta,
te căutam de-atâtea vieţi,
ştiu că m-am întâlnit cu cea dorită
în acea atingere a infinitului,
în orice mişcare a visurilor mele,
mi-ai reaşezat lumea mea,
mâinile tale mi-au strâns
şi mi-au deschis ochii,
eşti raza mea de cerc şi de acolo
putem deschide orice univers.
Acum da, ştiu că numai în tine
voi regăsi piesele complete!
Epifanie
– Îmi trebuie doar o picătură ca cineva
să-mi tulbure existenţa, să-mi coloreze apa.
– îmi spui, acum, că m-ai văzut,
la ceas de seară, printre atâţia trecători
– ecou reverberat a unor imagini fulguite -,
pe o străduţă întortocheată din Praga,
o siluetă străvezie, cu o eşarfă sângerie,
într-o rochie de culoarea speranţei,
la pas, când domol, când repede,
captivată de strălucirea vitrinelor
şi miresmele oraşului.
Prin ninsoarea de frunze aurii şi verde catifelat
în care timpul
părea că-şi pierduse orice sens
m-ai urmat hipnotizat,
dar când să m-atingi
am dispărut subit, coborând,
prin spirala unei oglinzi fumegânde,
în abisul unui alt vis.
Tocmai sunase grav ceasul astronomic
din turnul pieţii vechiului oraş.
Călător în timp m-ai regăsit, la câţiva paşi,
pe faleza mării, în Constanţa,
acolo unde,
ca pe-o perdea cu falduri,
ai ridicat, din calea mea, marea agitată.
În zare pluteau legănate corăbii de foc,
prin aer treceau şi staţionau
maşini purtătoare de gânduri multicolore,
iar arborii se-aplecau să ne ridice-n cer
cu braţele larg desfăcute,
dar pe măsură ce te-apropiai,
mereu prezentă, suflarea-mi tremurândă,
mereu nevăzută,
mereu risipită-ntr-un nou vis,
univers suspendat
între o inspiraţie şi expiraţie.
La graniţa uitării dintre lumi străbăteam necuprinsul,
asemeni unui cub Rubick cu multiple faţete,
( dezvăluit în “Pistis Sofia”* )
în care porneai şi tu
pe urmele acestui labirint.
– S-a mai dus un vis! suspinai,
alergând în viteză, spre culoarul de trecere.
M-ai revăzut, apoi, sub umbra pânzei unui nor,
– aşezată pe-o bancă, în faţa unui rond
din centrul Bucureştiului secund,
zâmbind inocent în direcţia ta,
aceeaşi privire tainică pentru care
nu-ţi ajungeau cuvintele s-o defineşti –
o umbră-frontieră prin care-am trecut,
ca un abur albastru,
lăsând, pe retina inimii,
durerea gravată
de rubinul chipului pierdut
– pasăre prefăcută în arbore,
arbore înălţat în cântec tânguitor – ,
străfund izvor care se zbate-n mirajul iubirii.
Ceea ce nu-ţi aminteşti – de ce continuai
să mă urmezi, adânc tulburat,
în fiecare vis ţesut
prin cărările de vise pictate împreună.
În noaptea întunecată a sufletului,
prins într-o buclă fără ieşire,
suspendat între realităţi paralele,
rătăceşti singuratic
pe drumuri îngheţate,
înaintezi printre arbori de ceaţă,
obrajii îţi ard
prin lacrima fiecărei oglinzi.
Ca o mână nevăzută, un vânt puternic
ţi-a risipit întristarea în cercul iubirii,
unda aceea de-mbrăţişare neştiută
prin care
ai simţit atingerea veşniciei
– o pierdere şi-o contopire -,
eliberând în lumină
toate firele literelor care te sufocau
sub azurul privirii Inannei, Stăpâna Cerurilor.
* “Pistis Sofia” (Sufletul uman) – “Înţelepciunea credinţei”
sau “Cartea sacră a gnosticilor din Egipt”
———————–
Irina Lucia MIHALCA
București
7 aprilie, 2018