Constituţia din 1866. La 11/23 mai 1866, a fost desemnat un nou guvern condus de Lascăr Catargiu, care avea drept principală misiune elaborarea unei Constituţii veritabile. Principele şi guvernul, deopotrivă, erau confruntaţi cu probleme grele interne ale ţării, dintre acestea cea mai dificilă era necesitatea de a obţine fonduri, deoarece Cuza lăsase o datorie publică de 55 milioane piaştri. Cei mai mulţi funcţionari, ca şi ofiţerii armatei nu erau plătiţi de şase luni, iar posibilitatea unui împrumut era exclusă câtă vreme Puterile nu voiau să-l recunoască. Costul vieţii fiind îngrozitor de urcat, era dificil să se aştepte de la cetăţeni să acopere deficitul.  I. C. Brătianu încercase zadarnic să convingă Adunarea să decidă o emisiune fiduciară, guvernul fiind silit să trăiască din expediente Ceea ce complica şi mai mult situaţia era o epidemie de holeră, izbucnită în Moldova. După ce a fost supusă unor modificări de către un comitet al delegaţilor secţiilor, proiectul legii fundamentale a intrat în dezbaterea generală a Adunării, la 17/29 iunie 1866. Însă începutul dezbaterilor pe această temă a prilejuit o neaşteptată izbucnire antisemită în Moldova, ce s-a extins rapid în Bucureşti. Încercările progresiştilor din rândurile radicalilor de a obţine emanciparea evreilor au eşuat în faţa curentului contrar din sânul opiniei publice româneşti. S-a ajuns până la arderea unei sinagogi la Bucureşti, ceea ce a silit pe evrei să ceară ei înşişi retragerea acestei măsuri .În jurul redactării noii legi fundamentale, pe baza preambulului ,,Actului adiţional” din 28 iunie 1864, (cf. raportul lui Green din 13 iunie), s-au dezlănţuit  chiar de la început dispute aprige între radicali şi conservatori şi numai ,,răbdarea stăruitoare” a principelui a dus în final la o înţelegere între cele două grupări politice Diferenţe de păreri serioase au separat rapid cele două grupări politice într-o serie de probleme, precum importanţa unui parlament bicameral, amploarea sufragiului, prerogativele principelui, în special dreptul său de veto în materie de legi, şi  statutul străinilor . A prevalat în general punctul de vedere al conservatorilor, de pildă, Senatul a fost aprobat drept cameră superioară, pentru a mai micşora din atribuţiile Adunării, percepută de ei ca un organism liberal. Apoi, conservatorii şi liberalii se pronunţau deopotrivă pentru sistemul electoral cenzitar, însă opiniile lor difereau mult asupra mărimii averii şi a felului în care diferitele categorii sociale aveau să fie reprezentate în parlament. Şi aici conservatorii şi-au impus optica lor, în tentativa lor de a nu îngădui ca ,,ignoranţii şi cei lipsiţi de experienţă” să ,,slăbească sau să anihileze voturile claselor inteligente şi cultivate”. A fost impus, în final, un venit mare drept condiţie a dreptului de exercitare a votului, iar alegătorii au fost împărţiţi în colegii ce avantajau gradul de instruire şi averea. La insistenţa conservatorilor, a fost acordat principelui dreptul de veto absolut în privinţa legilor Dezbaterile privitoare la drepturile politice ce urmau să fie acordate străinilor, mai ales evreilor, au fost aprinse, însă deosebirea dintre cele două grupări a fost mai mică în acest caz. Opoziţia faţă de acele prevederi ce eliminau criteriul religios a fost puternică, considerându-l un impediment în calea naturalizării. Mulţi nu ignorau concurenţa economică a evreilor şi altor străini, nici privilegiul de extrateritorialitate al sudiţilor. Astfel, în final, articolul 7 al Constituţiei permitea doar străinilor creştini să devină cetăţeni şi să beneficieze de drepturi politice, formulare rămasă în vigoare până în 1879. Totuşi, în ciuda reuşitelor conservatorilor, adversarii lor, liberalii, au repurtat un real succes obţinând  aprobarea unui articol ce menţiona că numai Adunarea, chiar fără acordul Senatului, avea dreptul să aprobe bugetul.

Noua Constituţie a fost adoptată, la 30 iunie/11 iulie, existenţa guvernului de coaliţie conservator-liberal înlesnind adoptarea ei în cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă. În aceaşi zi, principele Carol a depus jurământul pe textul Constituţiei adoptate, iar la 1/13 iulie 1866, noua lege fundamentală a fost promulgată. După votarea Constituţiei, Adunarea a păşit la discutarea şi votarea unei noi legi electorale, la 4/16 iulie, iar la 6/18 iulie, Constituanta a fost dizolvată . Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (5)” →