Lavinia BUD: Femeie singură

FEMEIE SINGURĂ

Ascultă primăvara-n răsărit de soare,

Atâta cântec se-nalță către cer!

Din sihăstrii vin păsări călătoare

Și niciun fel de plată nu ne cer.

Împarți cu floarea roua din petale

Și catifeaua zilei cade-n asfințit,

Îmbrățișare întinzând singurătății tale

Când fruntea poartă gândul obosit.

Te-nmiresmezi cu fiece culoare

Și lujerul de floare te înconjoară blând,

Femeie singură, măcar în vis tu oare

Mai crezi într-o iubire ce vine nevăzând?…

————————–

Lavinia BUD

Timișoara

20 martie 2018

George ANCA: Diana și păunul

Schopenhauer is German – Organi-cultural deviance – Sodoma postmodernă -The Corruption of Puritan Society – George – DIANA SI PAUNULCorruption in TDOM

ATAC

(atac) Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu m-am despărțit de Nana și Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învață violent românește.

O boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă și fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibați de muson.

Trebuie să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a obține permise de autobuz.

William Wordsworth dacuri subcerești Mai supraviețuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaștem musonice ploi înotul în timp o cetate renaștem nor de lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.

Pot fi atacat în stradă. This lecturer?

Programul Eminescu. Animație.

Statuia lui Vivekananda se inaugurează astăzi

Speech cu Sangasen Singh (I think that

Schopenhauer is German) – șeful Deptt.

Buddhist Studies, despre Eminescu.

Salutat de Panka. Warmly.

Afluență de vehicule pe Chhatra Marg.

A răsărit soarele firbinte.

Ieri am privit două veverițe copii.

Rullerul a observat că am scris

poezii contra unora. Lui?

„dară pe calea ce-ai deschis

n-oi merge niciodată”. Apoi al doilea

ruller, la infinit, aceeași.

Cărticica de conversații va fi în draci.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Eu însumi în panjabi.

Muzică de veena la universitate.

Xenofobie cu ușile închise.

Să-i scriu lui Marin Preda, nu lui

Râpeanu.

Nansi reprezintă România. România o

retrage pe Nansi, India-bursa, mâine-poi-

mâine. Ne vedem infamați de famați

Zahăr, biscuiți, chibrituri. Signal.

Mâncărimi în pizdă.

Coșmare muncitorești, sub dictat.

Alternative înseninării și abisuri.

Degradare metaforică, retorismul

umilului, scopitului, cumintelui.

Mântuire prin muzică, isterie, murire.

Nu te las, vreme de apoi, să mă aștepți.

Evanghelia după mine ba eu după

evanghelie.

Predau româna în draci. Redus numărul de țigări din lipsă de bani. Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Și iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea I este tradusă în punjabi, malayalam și telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunță Nana – CR și nea I. Ceva reviste și tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc țaței Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitații la expoziția de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – și la recepția din Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Șefii mari sunt în concediu, mai așteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.

Se va tăia strofa din „Diana”, ca și „Păunul”. Își ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerție dusă la sublim? „Muncim de dimineața până seara, facem și munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă și „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.

Nansi are intuiția că mi se vor face insinuări și pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aș fi naționalist, mă iscodește dacă mi-aș permite să să fiu împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să mă susțină – se pronunță că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a mai și crescut în casă de orfani.

Continue reading „George ANCA: Diana și păunul” →

Viorel BĂETU: Căpitanul, vaporul și …românii!

Suntem pe un vapor mare, cu pavilion aparținând statului Bahamas și care se învârte în jurul Pământului. Acum locuim aici… la bord, de două luni și mai avem încă două luni până ajungem la punctul de unde am pornit, adică portul Amsterdam, unde vom reveni definitiv pe scoarța tare și terestră.

Între timp am văzut Lisabona, ne-am clătinat zdravăn de tot în golful Biscaia, unde marea e de obicei înfoiată, am fost la Madeira insula primăverii veșnice, am traversat oceanul Atlantic până am dat de Barbados în Caraibe, unde se spune că e plin de pești zburători!? …dar noi n-am văzut nici unul!!! Așa că ne-am încercat norocul în insula Grenada, adică în arhipelagul Antilelelor Mici unde găsești un rom foarte bun, dar pești zburători ioc.

Apoi am luat-o spre canalul Panama și în drum ne-am oprit puțin la Cartagena, faimosul oraș care ocupă un loc de frunte în orice film sau poveste cu și despre „Pirații din Caraibe”. Celebrul Francis Drake, fost un corsar, navigator, neguțător de sclavi și om politic englez din era elisabetană, a cucerit și jefuit orașul în 1585 și ca el încă câțiva francezi ca Jean-Bernard Louis de Saint-Jean, Baron de Pointis, și Jean Baptiste du Casse, așa că locuitorii s-au săturat de atâția pirați adevărați și au construit un zid de apărare, lung de unsprezece kilometri cu bastioane și bastionașe, care este și astăzi mândria orașului. După zid se află o bijuterie de orășel colonial, cu nenumarate palate în stil andaluz cu o catedrală care adăpostește un muzeu al faimoasei inchiziții spaniole și cartierul Getsemani al micilor meșteșugari. Poate ar trebui amintit, că orașul după ce a trecut de la spanioli, un pic la englezi, apoi un pic la francezi, a redevenit spaniol, ca într-un târziu, în 1822 să se rupă de Europa și să se intregreze în America de Sud unde de altfel e localizat, fiind acum pe teritoriul statului Columbia.

Trecerea din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific prin Canalul Panama, este un eveniment care trebuie trăit „live” ca să-l poți înțelege cu adevărat. Este un număr de precizie absolută, iar pe puntea de comandă exterioară a vasului, „ai noștri ca brazii”, cei doi ofițeri de navigație, Cătălin trei trese, Victor două trese și cadetul Daniel care, împreună cu ceilalți ofițeri au condus vasul prin canalul îngust,de la o ecluză, la a doua ecluză și la următoarea ecluză până am ajuns în Oceanul Pacific. Acum urmează nouă zile pe mare până vom ajunge la Nuku Hiva în arhipelagul insulelor Marchize iar apoi în Tahiti, Morreea și Bora Bora.

Vasul nostru de pasageri, numit semnificativ, „Columbus”, este lung de 247 metri și lat de 32 de metri adăpostește 1400 de pasageri, în majoritate englezi sau vorbitori de limbă engleză, cam 180 de nemți și olandezi și patru vorbitori de limbă română care vin din Germania, dar sau născut și au trăit o mare parte a vieții lor, pe plaiurile mioritice.

Vaporul este condus de un căpitan, care are un adjunct și trei șefi de departamente, navigație, mașini și hotel. Ei împreună formează consiliul de conducere al vasului. Căpitanul vasului, care conduce acest orășel pe apă, este Carlo Servillo (vezi photo, împreună cu subsemnatul), un italian din Molfetta (lăngă Bari), care are aproape 60 de ani și nu e la prima lui comandă. În interviul pe care i l-am luat, am aflat că e pe mare din 1976, că e căsătorit, că are două fete și că mai are cățiva ani până la pensie, când va deveni fermier și se va dedica plantației de măslini și uleiului produs în regie proprie.

Continue reading „Viorel BĂETU: Căpitanul, vaporul și …românii!” →

Irina Lucia MIHALCA: Ieșirea din labirint / Comentariu Gheorghe Apetroae

Ieşirea din labirint

Ard clipe la temelia templelor,

urnind lespedea simţi

vaierul lanţurilor.

Mai departe de soare,

insula virgină

apărută din mare

( cu fiori pătrunzi în ea ).

Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi!
Un mesager nevăzut,

vântul călător mi-a dăruit sărutul.
Parfum suav, mister printre stele,

doar buzele tale în vise!
Misterul învăluie

visele tale,

o lume unde puţini au acces.

Capcane de gânduri

despleteşti spre mâine,

înaintezi

în flacăra stinsă a torţei,

printre voci,

respiraţia ei îţi arde oxigenul.

Două clipe-i separă –

atât de aproape şi-atât de departe…

Blocat printre ruine,

paşii lui călcau peste el.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Ieșirea din labirint / Comentariu Gheorghe Apetroae” →

Nicolae BĂLȚESCU: Poesis

Motto:

Omul fără Dumnezeu este Nimeni,

vine din Nicăieri și pleacă În nu știe unde

Nu puteam să învăţ a trăi…

Nu puteam să învăţ a trăi pământeşte vreodată

În şirul de existenţe, pe atâtea cărări zbuciumate,

Pe atâtea meridiane, pentru a-mi putea găsi

Menirea.

Încercam să învăţ diverse roluri pe scenele

Cunoaşterii şi ale ispitei, ca apoi să-mi spăl

Chipul de lacrimi amare al destinului ce-l năşteam

Neîndurător.

De fiecare dată apăreai în calea-mi tu, Femeie!

Trezind un dor fierbinte, aruncam privirea spre Cer

Năpădit de reverii, ca din nou să cad în capcana-ţi plină

De farmec.

Vestigii ce dor, răni neînchise mi-au lăsat destinele Nilului,

Piramidelor, Atlantidei şi Troiei, deşertul Saharei în chinuri

Cumplite de faceri: doar de tine râvnit m-am lăsat,

O, Femeie!

În deznădejdi, mă chinuiau Văile Plângerii, regate

Întregi de victorii lăsasem în gloria altora.

Zornăitul de arme, blestemul şopteau: A ucide nu este

Un act de bărbăţie.

Pace visam, armonii, echilibru în Galactici şi pe Pământ,

Să recapăt respectul de sine, respectul pierdut de Bărbat.

Privirea, dorul îndrept să-l obţin de la tine, Femeie

A Neamului Nou!

Odă

Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Poesis” →

Giovanni PAPINI (1881 – 1956) în vizită la Lenin, Moscova, 3 iulie, 1923

„Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să-l văd pe omul acesta şi, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră”.(Giovani Papini, 1881-1956)

Moscova, 3 iulie, 1923. M-am trudit aproape o lună, dar, în sfârşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să cunosc pe acest om şi nu voiam să plec fără să-l fi auzit vorbind. Mi se părea că e unul din cei trei sau patru oameni în viaţă, care merită să fie ascultaţi. Ca să ajung până la el, am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor – dar nu regret. Mi se spusese că Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi. Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane albe la intrare. Vineri seara, ultimele dificultăţi au fost înlăturate şi telefonul m-a inştiinţat că eram aşteptat duminică. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului şi acesta consimţise să mă vadă. Am fost primit de soţia sa, o femeie grasă şi tăcută, care m-a privit aşa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în salonul lor. Pe Lenin l-am găsit pe un mic balcon, sezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen. Mi-a făcut impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongoloid, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă stăteau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate. Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare…

Primele minute ale conversaţiei noastre au fost mai degrabă penibile. Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchisea. Iar eu, înaintea acelei măşti obosite de culoarea şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem. Am îngânat la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvărşise în Rusia. Şi atunci, acea faţă pe jumătate moarta s-a umplut de strâmbături spectrale, care voiau sa fie un zâmbet sarcastic.

Continue reading „Giovanni PAPINI (1881 – 1956) în vizită la Lenin, Moscova, 3 iulie, 1923” →

Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Doamne, alt păcat ne-ndeamnă!

Doamne, alt păcat ne-ndeamnă !

Nu știu când au mai fost vremuri

De-așa crâncenă-ntristare,

De-așa doruri și grăbire,

Ce observi la fiecare!

Nici odihnă n-au, să vadă

Versul nostru pus pe rug,

Oameni mari cu bună carte,

Parcă din adins produc

O apatică lansare,

Motivând cum versul clasic,

Azi valoare nu mai are!

Tot ce-i grai frumos și dulce,

Tot din sacra noastră fire

E-un folclor trecut și-al ține,

Ar fi mare rătăcire!

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Doamne, alt păcat ne-ndeamnă!” →

Radu BOTIȘ: Mănunchi de miresme cu drag dăruite

După ce Proniatorul Dumnezeu a ajuns către finalul creației, înainte de a se odihni (cum spune Sfânta Scriptură) și-a desăvârșit măreața operă prin om, coroana tuturor creaturilor.Trebuia aceasta pentru ca cineva înzestrat cu rațiune și sentiment să se bucure de toate minunățiile înconjurătoare. Marcă planul Marelui Creator!

Omul, în care Acesta a investit suflet și prețuire neîncetată, omul pentru care Iisus Hristos acceptă să coboare din slava cerească ,,luând chip de rob” tocmai pentru ca ,,iertarea pentru neascultare” să redea scopul primordial pentru care a fost creat: preamărirea lui Dumnezeu. Iubirea și aspectul de jertfă a demonstrat grija permanentă a Celui care, pe lemnul crucii, deși cuprins de durere a avut tăria să spună: ,,Iartă-I,Doamne, că nu știu ce fac”. Iertarea Lui implică iertare și din partea noastră față de cei din jur, iubirea lui implică și iubire necondiționată și pentru noi, față de noi și față de cei de lângă noi.

Cât de frumoase pot fi coordonatele vieții ghidate după cele trei virtuți teologice: Credința, Nădejdea și Iubirea. Nu întâmplător spun adesea că omul creștin este omul etalon atât pentru Biserică dar și pentru societate, în ansamblul ei.

Avem posibilitatea să ne recunoaștem și să ne prețuim Creatorul în multiple moduri urmându-I sfatul spre propria noastră mântuire.

Frumusețea cuvântului izvorât dintr-o inimă nobilă o face pe doamna Elena Armenescu, nu întâmplător, să spună în versurile:

”Ajută-i Doamne să se cureţe de păcatele lor grele
Întăreşte-le cugetul, dă-le din nou voinţă şi putere/ Adă-ţi aminte Dumnezeule! Aspru nu ne judeca/Îndreaptă-ne căile, ocrotește-ne! măreşte Oastea Ta!” ca noi, fiecare, asemenea unei rugi către înalturi, prin sincere căințe, avem nevoie să ne reîntâlnim Tatăl ocrotitor, cugetând la sfatul psalmistului atent diortosit:

Nu vorbe goale
Ci palate de fapte
Clădeşte frate!
(Cale)

Minipoemele și aforismele cuprinse în cartea de față purtând titlul ,,Miresme Albe”, parcurgându-le:

Hrisov de leagăn
Al neliniştii mele
Eternitatea.
(Meditație)
aflăm despre multe altele ca: destin, evadare, inocență ori taină, puritate, remediu…iar pentru fiecare:
Înfrigurată
Mâna caută Semnul
Dragostei Tale!

Fără sorți de a greși putem afirma că Elena Armenescu prin ceea ce face poate fi inclusă în rândul poeților de inspirație creștină și nu întâmplător jurământul lui Hippocrate, pentru apărarea vieții, dublat de sensibilitatea unei trăiri căreia îi închină frumusețea cuvântului, o reprezintă.

Dorind ca harul și condeiul să-i fie aproape și-n zilele ce vin, știind că nu un apocalips ne poate înfiora cât consecințele lui: atât cât e vreme-n așteptare încă – de Sus – și bucurându-ne de acest mănunchi de miresme cu drag oferite, a frumosului poeziei, să-i deschidem larg cămara inimi încântându-ne, pentru ca lumina ce depășește orizontul să limpezească ecoul din suflet prin glasul conștiinței,simțind…și rostind parte din esența psalmului 150: Continue reading „Radu BOTIȘ: Mănunchi de miresme cu drag dăruite” →

Harry ROSS: Gânduri rebele (50)

Omenia nu se potriveşte cu josnicia.
De un om rău nu te scapă nici Dumnezeu.
Împreună nu înseamnă nimic… dacă nu are ceva ce aduce a click.
Somităţile par a fi din altă lume, titlurile cântăresc mai mult decât un nume.
Solitudinea se dovedeşte benefică după o lungă căsnicie anemică.
Fiecare vrea să fie om, dar îi lipseşte un etalon.
Omul nu l-a imitat pe primul creator, dar tot ce a creat a fost pe placul tuturor.
Nu putem reproşa nimănui nimic. În fiecare zi ne îngropăm câte un pic
În ciuda tehnicii digitale avansate, omul rămâne piesa de verticalitate.
Durerile acoperă tot Pământul, ce păcat că nu le ia vântul.
Omul e propriul lui administrator, dar bilanţul său te scoate mereu dator.
Şi normalitatea iese uneori din cadru.
O mie de înţelepţi nu pot derscurca o situaţie încurcată de un pros.
Snobismul promovează toate excentricităţile absurde.
Cadourile fac între ele concurenţă acerbă. Un actor a primit cadou de ziua lui o insulă. Să nu ne mirăm dacă la anul va primi un continent întreg.
Depre bine mai mult vorbim decît acţionăm.
Dintr-o mare idee se poate naşte o mare lume dintr-un om, un alt om, mai mic.
Potrivirea între oameni nu a atins grade prea înalte, nepotrivirea da!
Viaţa începe a fi frumoasă pe la sfârşite, cînd n-au rămas din ea doar câteva clipe.
După o căsnicie zguduită de furtuni şi ploi, orice declaraţie sună a război.

––––––

Harry ROSS

1 nartie 2018

Naharrya, Israel

Roni CĂCIULARU: Instant story – Lângă o rochie de tafta

O carte bună, a unui pamfletar de valoare: Mihai Buznea

Mihai Buznea, reputat jurnalist în România, de peste 50 de ani în branşă, apare în librării cu o bijuterie de carte, scoasă la lumină de Editura Ateneul Scriitorilor. „Instant Story”, acesta este titlul care însumează un mănunchi de tablete jurnalistico-literare, pe care le citeşti cu plăcere şi implicare.

În al său „Cuvânt înainte”, dublat de subtitlul LITERATURĂ „LA REPEZEALĂ”, Mihai Buznea, spre a-şi defini mai bine stilul şi unele din intenţiile cărţii, citează un mare gazetar al zilelor noastre, anume Tom Brokaw, strălucit reporter în presa electronică de prim rang, care , printre altele, a spus: „… totul este să povesteşti întâmplări. Asta e tot jurnalismul”. Citat bun, pentru contextul demonstraţiei sale, a lui Mihai Buznea, dar, după o astfel de afirmaţie, eşti obligat să adaugi: da, să povesteşti, dar cum? Şi mai înainte e necesar, desigur, să alegi ce povesteşti. Să ştii pe ce să pui accentul. Astfel de chestiuni nu-s abordate explicit de autorul cărţii, căci el are delicateţea şi bunul simț să-l determine pe cititor să găsească singur răspuns, după lectura cărţii. Căci răspunsul există, însă implicit.

Cert e că tabletele lui Mihai Buznea se citesc cu plăcere, rapid, Şi nu odată, cu zâmbetul pe buze. Dar, înainte de a ne referi la tematica aprigului şi dinamicului jurnalist – cu certe înclinaţii literare, să-i definim, cumva, stilul, aşa cum reiese din această culegere. Voi face însă, mai întâi, o mică digresiune. Gândindu-mă la coloratura stilului acestei cărţi, mi-am amintit de o iubire frumoasă şi platonică din adolescenţa mea băcăuană, când, dacă simţeam că se uită la mine vreo fată, dacă eram în timpul mersului pe trotuar, să zicem, ei bine simţeam că îmi ardeau obrajii şi trebuia să spun în gând: 1-2; 1-2; 1-2, sau alteori să număr incontinuu, până dispăream de sub impresia că sunt privit. (Altfel, puteam să mă-mpleticesc şi să mă fac de râs!…). Ei bine, tot în acea perioadă s-a-ntâmplat că iubeam o fată, o minune de fată; dar o iubeam, cum să spun?!, de la distanţă. O dată ea a venit într-o rochie de tafta, un fel de gri care nu era gri, și care, la fiecare mişcare a ei căpăta o altă strălucire sub soarele de vară. Parcă erau culorile curcubeului pe fata asta. Am întrebat ce culoare e aceea? Era şanjant. Rochia, nu fata. Apoi am luat-o, în sfârşit, în sfârşit, am luat-o de mână, şi-am făcut câţiva paşi „pi centru”. Şi foşnea. Rochia, nu fata. Apoi a plecat, iar eu am rămas în amintire cu armonia aceea fermecătoare, a culorilor de pe o rochie de tafta…

Acum mă-ntorc la amicul meu, coleg de breaslă, alături de care am lucrat ani şi ani, mă-ntorc să-i laud cartea (a 8-a) şi să spun că, întrucât Mihai Buznea a scris cu iscusinţă toate genurile gazetăeşti, am constatat în povestirile din „Instant story” nu o culoare, cu un melanj coloristic aparte, specific doar lui, un melanj marca Mihai Buznea, care împleteşte, ca nimeni altul, câte un pic din fiecare gen gazetăresc. Astfel, stilul scurtelor sale istorisiri implică lumini şi umbre şi culori în diferite tonuri, armonizate între ele. Stil şanjant şi unic, cu farmecul lui, cu urcuşuri şi coborâşuri, încât ochiul şi inima să pătrundă cu uşurinţă mesajele sale, demne de luat în seamă.

Totodată, Mihai Buznea se dovedeşte un bun portretist, un reporter iscusit şi un eseist subţire şi sugestiv. Foloseşte limba literară, dar, în acelaşi timp, este stăpân pe limbajul de argou actual, are verbul şi fraza limpede, neevitând, cu curaj, atunci când consideră necesar, și unele întunecimi de limbaj, ca mai apoi sau mai înainte, să abunde citând din înţelepciunea lumii culte sau din folclor, vorba-i fiind potrivită în funcţie de subiectul abordat, de contextul specific faptului descris. Predominant, totuşi, dacă revenim la genurile abordate, mi se pare la Mihai Buznea pamfletul (și-mi permit să spun că astfel el se înscrie într-o bogată şi strălucită tradiţie literară românească!). Ironia şi satira lui Mihai Buznea ţintesc cu precizie şi cu efect!

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Instant story – Lângă o rochie de tafta” →