Din nou “strada” României este aglomerată de cete ieșite năuc să #rezist, protesteze(?!) și să facă larmă. Nu sunt mulți, la nivel de câteva mii de oameni în toată țara, ”crema” ONG-urilor. Pretextul sunt câteva minore ajustări în exprimarea unor texte juridice. De fapt corectarea unor aberații care împiedică funcționarea cu bine a unui “stat de drept”. Am avut ocazia să explic în ce constau aceste corectări. Se caută eliminare acelor prevederi care instituționalizează un stat “paralel”. În mod real în România, prin manevre tenebroase ale “comisarilor” de la Bruxelles, există instituții procuratoriale care se află peste și în afară posibilității de control al autorității alese democratic. Un caz clar, limpede și sfruntat de “stat paralel”. Această aberație juridică exista și în Ungaria, Polonia și Cehia. Fără îndoială această aberație juridical impusă de “comisari” face posibilă intervenția și destabilizarea oricărei autorități care ar fi crâcnit în față cerințelor “globaliste”. În Ungaria și Polonia aceste aberații au fost înlăturate. În Polonia aceste schimbări au primit și aprobarea “străzii”, printr-o copleșitoare demonstrație a peste două sute de mii de oameni (și nu 60 de mii cât au “raportat” o media slugarnică “comisarilor”). Același lucru, înlăturarea aberației juridice pomenite, îl încearcă și actuala administrație, repet, LEGAL ALEASĂ de popor să îl facă în România. Continue reading „Alexandru Nemoianu: Până când?”
Lună: noiembrie 2017
Vavila Popovici: De ce protestăm?
Sfidarea, măgăria, precum și disprețul total sunt acte de îndrăzneală, tupeu și obrăznicie, de lipsă de bun simț, de care au dat dovadă politicienii, jignind poporul, spulberându-i liniștea, încrederea și speranța. În cazul de față – o sfidare adusă legilor existente, tuturor celor ce le respectă și se supun lor.
Pungașul este hoțul de bani, este cel care își asumă această poziție, el fiind o persoană necinstită care înșală pe alții, profitând de încrederea lor; pungașul este definit ca impostor, potlogar, șarlatan; escroc, prădător, borfaș. Excludem apelativul găinar care în comparație cu pungașul este ceva de „statura mai mică”, un pitic.
Gheorghe Constantin Nistoroiu: Carol al II-lea şi arma puterii sale – trădarea (3)
„Eu măicuţă dragă, Cărluţă scump, ce să-ţi spun emoţii şi scârbă fără seamă am de când ai plecat.”
(Elena Wolf-Lupescu)
Când principele Carol a renunţat în scris pentru a treia oară la tron, regele Ferdinand a fost atât de mâhnit, de îngrozit încât a consemnat evenimentul ca fiind o pedeapsă a cerului: „A fost vrerea cerului să pedepsească ţara, pe mine şi pe regină, cu grea încercare, prin renunţarea la tron a principelui Carol.” („Monitorul oficial”, nr. 160 din 22 iulie 1927)
Greaua încercare n-a fost pentru ţară, ci pentru părinţii care l-au educat cum l-au educat. Pentru dinastie evident a fost o ruşine, chiar o ruşine dintre cele mari, dar cu „sângele albastru”, aşa ceva se tot întâmplă… Cât priveşte pentru ţară a fost un semn de Sus, care repetat de trei ori prevesteşte un miracol. Cum însă a intervenit omul, respectiv regina Maria şi ceilalţi factori politici, deci umani, miracolul a devenit o nenorocire pentru Naţiune.
Cu principele Nicolae lucrurile au fost mult mai simple. În regenţă dincolo de incapacitatea sa politică totală, dincolo de trabucurile selecte consumate în plen, dincolo de indiferenţa faţă de treburile majore ale ţării el ţesea pânza consacrării sentimentale cu imaginea Ioanei Dumitrescu, devenită Săveanu prin căsătoria cu avocatul liberal Radu Săveanu.
Dan Orga-Dumitru: Simple teorii despre dragoste
Există două teorii despre cum să te cerţi cu o femeie. Nici una nu funcţionează…
Și cum ar putea, oare, să se întâmple aşa ceva? Vă amintiţi când aţi auzit ultima oară o femeie care să spună: „Da, dragul meu, aşa este cum spui tu!”? Cred că „trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri…”, vorba lui Eminescu. Până şi ecoul, fenomen natural care are întotdeauna ultimul cuvânt, inclusiv cu o femeie, mai spune din când în când: „Da, draga mea, ai dreptate!”
Una din armele redutabile ale femeii într-o dispută este memoria ei extraordinară, care îi permite să scormonească trecutul cu o eficienţă ieşită din comun! La capitolul ăsta, bărbatul nu are nici o şansă de a-i face faţă, explicaţia fiind una foarte simplă: hipocampusul, structura din creier care are un rol decisiv în procesul de stocare a informaţiilor, este asezonat din plin cu receptori pentru estrogeni, aşa încât testosteronul care ajunge la nivelul hipocampusului stă şi se uită la el ca viţelul la poarta cea nouă, din spatele căreia răzbat cu greu amintirile! În cazul femeii, însă, fiecare receptor mângâiat de estrogeni funcţionează ca o veritabilă sonerie care deschide poarta cu pricina ori de câte ori este nevoie!
Continue reading „Dan Orga-Dumitru: Simple teorii despre dragoste”
Alexandru Iancu: Sonate colorate (versuri)
SONATĂ
Hai să mutăm pianul lângă lună
Să-i adormim pe clape goi
Când curge raiul peste noi
Să mă visezi ca o nebună
Hai să te ascund suav în carne
Să vrei în mine ca să mori,
Şi să te-mbraci toată-n fiori
Când cerul lacrimi o să toarne
Continue reading „Alexandru Iancu: Sonate colorate (versuri)”
Adriana Popa: Interviu cu pianista Maira Liliestedt
„Muzica este o parte din fiinţa mea”
„Dacă m-aş aşeza acum la pian, aş umple restaurantul de lume!“ a spus Maira în faţa palatului Lloyd din Timişoara, în timp ce ochii prelungi, ca zborul rândunelelor, urmăreau jocul fiicei ei, printre porumbei. Maira purta pantaloni albi, cu manşeta deasupra genunchiului, iar bluza de mătase înflorea cu roşu de mac lumina ce atârna pe crengile începutului de iunie, 2014. O reîntâlnesc pe Maira după doi ani, în aceste pagini şi-i privesc din nou mâinile ce poartă condurul delicat, pierdut de sunete, pe cea din urmă treaptă a unui castel muzical.
Adriana POPA: „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare” (Nichita Stănescu). Ce înseamnă muzica pentru prof. univ. dr. Maira Liliestedt?
Maira LILIESTEDT: Muzica este o parte din fiinţa mea. Simt că ceva, din propriul meu echilibru, e puternic afectat dacă nu pot studia şi preda la pian. Muzica nu este o profesie pentru mine, ci o necesitate. Dacă ceea ce am afirmat pare poetic, nu aceasta a fost intenţia mea. Este un adevăr pe care l-am simţit acut, dureros, atunci când am fost forţată să fiu departe de muzică şi un adevăr, incredibil de pozitiv, în momentele de vârf ale vieţii mele.
Adriana POPA: Ca pianistă, aduci bucurie şi înălţare sufletească spectatorilor din sălile de concert. Ai obţinut titlul de doctor înainte de 30 de ani, eşti profesor universitar în S.U.A., la University of Mount Union, ai o familie care e mereu alături de tine. Între atâtea realizări (chiar te rog să detaliezi ) e loc şi pentru deziluzii? Continue reading „Adriana Popa: Interviu cu pianista Maira Liliestedt”
Alexandru Nemoianu: ,,Darurile”
Tot mai des, în lumea cotropită de materialism și cosumerism vulgar și de proastă calitate, obișnuim să ne facem “daruri”, de cele mai multe ori primind lucruri de care nu avem nevoie. Este firesc ca într-un asemenea climat să pierdem semnificația profundă a “darului” și a “dăruirii”.
“Darul” este o împărtășire din propria ființă, din bunurile materiale și duhovnicești ce le avem, alegem să jertfim o parte către un semen. Este o manifestare de dragoste și atunci când “darul” este primit cu bucurie și recunoștință, are loc și o împărtășire de gând și sentiment, o comuniune în duh. Acest lucru nu este întâmplător căci “modelul” oricărui “dar” vine de la cele pe care toți și fiecare, le primim cu infinită generozitate din partea Celuia care ne-a și adus în ființă.
Continue reading „Alexandru Nemoianu: ,,Darurile””
Irina Staver: Poeme
(NE)PRIETENOS
Dar cine mi-e prieten,
Să-mpart cu el durere
Când viscolul tăcerii
Pe inima mea geme.
Acel prieten care
Îmi face drum spre soare,
Plătind cu nenorocul
Invidiei umane.
Dar cine mi-e prieten,
Doamne?
În loc de iarbă verde
Am spini pe sub picioare,
În loc de bunătate-clepsidră cu venin
Şi tot mai mulţi mă lasă
Şi prea puţini mai vin.
Constantin Codreanu: Ca Blaga la fiecare naştere
Ca Blaga la fiecare naştere
crengi de lapte înverzind din pantofi de cenuşăreasă,
însemnată, fruntea transpiră tremurând sub bagheta zânei
trăsura e gata, caii sunt proaspăt smulşi din hamuri
mă uit în braţele sânilor tăi încolonaţi spre infinit
pune-ne pene pe pântece să ne iubim cu inimile-n sus
nu avem copii niciodată şi de fiecare dată când pleci
sunt ca o biserică fără clopote,
mut –
ca Blaga la fiecare naştere.
––––––––––
Constantin Codreanu
București
25 noiembrie 2017
*Sursa – https://www.facebook.com/CodreanuPMP/videos/1915608438757256/
Diana Ciugureanu: Profunzimea demnității
Profunzimea demnității
Nu mi-ai urcat în suflet prin veșnicia serii,
Nu mă tresalți din vise prin zgomot de arginți –
Furat de inerția discursului tăcerii,
Cum să mă prinzi în lanțul mucegăitei minți?