SONATĂ
Hai să mutăm pianul lângă lună
Să-i adormim pe clape goi
Când curge raiul peste noi
Să mă visezi ca o nebună
Hai să te ascund suav în carne
Să vrei în mine ca să mori,
Şi să te-mbraci toată-n fiori
Când cerul lacrimi o să toarne
Hai să te muşc de aripi de plăcere
Mai sus de tainele albastre
Şi mierea trupurilor noastre
Să se topească-n mângâiere
Hai să mutăm pianul pe pământ
Să-mi stai în braţe pentru totdeauna
Nu-s de ajuns doar notele şi luna
Eu fără tine nu aş şti să cânt!
ALBASTRU NU E O CULOARE
În ochii tăi albastrul nu e o culoare,
Este acelaşi obsedant motiv
De prelungire a cerului în mare,
Prin orizontul sufletului meu naiv.
În ochii tăi albastrul nu e o culoare,
Este adâncul pleoapelor lăsate goale
De un vid creat prin apă, aer şi cristale
Deasupra unei stele căzătoare.
În ochii tăi albastrul nu e o culoare,
Este vitraliul transparenţei din lumină
Prin care îngerii îndrăznesc să vină
La rugăciune,plâns şi înălţare.
În ochii tăi albastrul nu e o culoare,
E disiparea oarbă a unui vis ascuns
Peste neantul de întuneric ce dispare
Ireversibil de privirea ta pătruns.
NATURĂ VIE CU IRIŞI
În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene,
Pierduta amintire a viselor fugare,
Amestecate în caruselul de culoare
Când cu privirea în aer faci desene!
În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene,
Un dans de arahnide alungate de lumină,
Ţesând pe ascuns dantelăria fină
A sângelui tău rătăcit prin vene!
În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene
Desprinderea din somn a unui înger,
Hermafrodită ca şi florile de sânger,
Privirea ta e cea mai dulce lene!
GENEZĂ
Întotdeauna aşteptarea,
Nesiguranţa si începutul,
Pornesc din încleştarea
Olarului cu lutul.
Sub mângâierea lui amară,
Brăzdată de durere multă,
Pământul-neîmblânzită fiară,
Învaţă,se supune şi-l ascultă.
Asupra timpului izbândă,
Supusă orbului noroc,
Creaţia moale si plăpândă,
Desăvarşită e prin foc.
Sunt trupurile noastre lut,
Ca gust,miros,culoare ,formă,
Amestecate în noul conţinut
Al vieţii în care se transformă!
Necunoscut este tiparul
În căutarea unor forme noi,
Dar suflet dacă nu a pus olarul,
Se schimbă totul în noroi!
VERDE
De toamnă durut,
Nepăsător nu trec,
Pe frunza ce-a căzut,
Cu sufletul m-aplec
Culoarea i-a pierdut
Un vânt uşor zălud,
Trezită sub sărut,
Cum mă respiră, aud.
Mi-e incleştată gura
Pe fragede cuvinte,
Se caţără nervura
Prin sângele fierbinte
Acolo in genunchi,
Rănit de de efemer,
Asemeni unui trunchi,
Întind braţe spre cer.
Mă răstigneşte mila
Şi nu pot să o înfrâng.
Pluteşte clorofila
În lacrima ce-o plâng!
AŞTEPTARE
Tot trec grăbit iluziile prin mine,
Din ele inseşi niciodată nu coboară,
Le văd la geam distante si străine
La fel ca aşteptarea mea amară
Neliniştit privesc in fiecare seară
Şi mă întreb cât mai durează până vine
La mine-n suflet hotarâtă ca să moară
Ea cea mai Annă dintre Karenine
Se vor opri atunci in mine prima oară
Trei lacrimi, două linii , trenul si o gară!
MELANCOLIE
De gustul slab al simţurilor casc,
Unde e dragostea ca să mă îmbăt?
Mai poţi reface iarăşi viaţă îndărăt
Din boasca trupului trecut prin teasc?
Ce-a mai rămas e un vin de mâna a doua,
Mi-e sufletul ca Polul Nord- departe hăt!
Hangii pun pe ascuns în vin omăt,
Adorm ca să visez cum mă îmbăt cu roua!
ÎMBLÂNZIREA
Când apropierea ta ne-a aţâţat feroce,
Ca lupii in haită noi am dat ocol
Inchipuirii tale si am muşcat in gol
Din umbra unor forme vagi si echivoce.
Venită prin zigzagul fulgilor de nea
Tu nonşalantă ne-ai umplut vazduhul,
I-ai fericit uşor pe cei săraci cu duhul
Indrăgostiţi de varul urmelor de bidinea.
Privirea ta am acuzat-o de avangardă
Pe ascuns ţi-am sărutat nebuni rimelul
Si am aşteptat cu limba scoasă zăhărelul
Noi căţeluşii tăi îndrăgostiti de zgardă.
Din lupii care am fost cu fantezie
Ne-ai imblânzit deşi făceam pe durii,
Lătram la tine negri in cerul gurii
Si azi ne gudurăm ca să ne mângâi Poezie
RUGĂ PENTRU NEIUBIRE
Atât iţi cer nu mă iubi,
E clipa timpului grăbită
Şi bucuria împreună de a fi
E singura ce merită trăită
E totul doar o întamplare
Nu crede-n astre sau destin
În braţe strânge-mă mai tare
Nu te minţi că-ţi aparţin
Suntem si martori si eroi
Acestei clipe veşnic trecătoare
Atâţia alţii au trăit-o ca şi noi
Şi noi ca ei-vom fi uitare!
ARHEOLOGIE
Te apleci asupra mea curioasă,
Ai ochii calzi ca miezul unei pâini,
Fiinţa mea ca în trecut se lasă,
Să o frămânţi din nou în mâini .
Îmi împarti carnea în trăiri,
Deoparte dai ce crezi că-i mort,
Nu te găseşti acolo şi te miri,
În carnea mea că nu te port.
Iei sufletul şi-l tai mărunt
Fâşii neverosimil de înguste
Şi îl intinzi pe pâine ca pe unt,
Curiozitatea ta să-l guste.
Tăioşi ţi-s dinţii dar nu ţip
Când muşti din sufletu-mi rebel
Scrâşnesti la gustul de nisip
Şi plângi că nu te regăseşti in el.
Mă doare căutarea ta în mine
Dar nu mai pot să mă desprind
Cu inima şi sângele- n ruine
Cetate învinsă oasele- ţi întind.
Deodată ţipi prin osul rupt
Simţi trupul tău cum e durut,
Te doare laptele rămas nesupt,
La pieptul tău când m-ai ţinut.
De acolo rătăcind cu gura,
Eu calciul oaselor ţi-am tras
Şi mi-am clădit arhitectura
Puterii de a face primul pas.
De când îmi căutam contururi,
Visând identitatea mea de sine,
În oase tu mi-ai fost de-a pururi,
Adânc te-ai îngropat în mine,
Acum că te-ai găsit de buna seamă
Ţi-ai încheiat al căutarii ceas,
Acum eşti fericita scumpă mamă
Din mine întreg ce-a mai rămas?
————————–
Alexandru IANCU
Sibiu, 20 noiembrie 2017