Prof. dr. Pavel TOMA: Vasilica Grigoraş – Portret de scriitor

În perioada 15-16 august 2020, Primăria Municipiului, în colaborare cu instituțiile și oamenii de cultură ai urbei au organizat Zilelor culturale ale Vasluiului. Sincere FELICITĂRI dlui primar, ing. Vasile Pavăl și tuturor colaboratorilor!

La Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” s-au desfășurat mai multe activități. Sâmbătă, 15 august, orele 10.00 a avut loc prezentarea „Portret de scriitor – Vasilica Grigoraș” și „Sărbătoriții lunii august – autori vasluieni, prof. Ioan Baban și dr. Valeriu Lupu.

Deosebit de onorată, mulțumesc d-lui prof. Gelu Voicu Bichineț, directorul Bibliotecii Județene, d-lui prof. dr. Pavel Toma, bibliotecarei Liliana Moga și tuturor colegilor din bibliotecă implicați în organizarea acestei activități.

***

       Când mi s-a propus să realizez un portret literar d-nei Vasilica Grigoraș, am rămas surprins și puțin descumpănit. Discreția domniei sale nu-mi oferea prea multe surse documentare, deși, cu siguranță, pașii ni s-au intersectat la diferitele manifestări culturale generate de Biblioteca Județeană sau de alte instituții de cultură, fără a fi avut însă un dialog direct. Am avut la dispoziție un bogat material informativ oferit de Biblioteca Județeană – volume aflate în depozitul instituției, dar și un CV literar, care mi-au dezvăluit fațetele unei opere nebănuite. Mă aflam, asemenea unui copil, în fața unui tort desăvârșit, frumos ornat, apetisant, fără a ști de unde să tai prima felie.

         Am înțeles că în universul literar vasluian/ regional/ românesc, Vasilica Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, abordând treptat cele mai diverse genuri și specii literare, având un suport cultural bine fundamentat în perioada  activității ca bibliotecar (aprox. 30 de ani), experiențe culturale pe care şi le-a interiorizat şi cărora le-a acordat timpul necesar pentru decantare şi exprimare.

         Este membră a numeroase uniuni și asociații: Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), membru asociat al Asociaţiei Canadiane a Scriitorilor Români (A.C.S.R.) și al Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN), membru al Cercului literar de la Cluj, membru al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română (USLR), membru al Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), membru fondator al Asociației Județene „Sportul pentru toți” Vaslui.

         Opera integrală acoperă un registru extrem de divers: poezie, proză, biografii, critică, impresii de călătorie, interviuri, în calitate de autor sau de coautor.

         Cărţi personale publicate: Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Oscar Print, 2001; Eudoxiu Hurmuzachi şi Colecţia Hurmuzachi, Vaslui, 2007; Petre Iosub – Un destin exemplar, Vaslui, Thalia, 2008; ediţia a doua 2011;  Anghel Rugină – Omul şi savantul, Vaslui, Thalia, 2011 (coautor); Aşa vreau eu: povestiri pentru copii, Bucureşti, Oscar Print, 2012; Raze de soare pentru Sara: versuri pentru copii, Bucureşti, Oscar Print, 2012; Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, Vaslui, Thalia, 2015; Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Bucureşti, Oscar Print, 2015, ediţia a doua 2019; Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni şi cărţi, Iaşi, PIM, 2016; Doar cu pana inimi – Only with the pen of the soul: tanka (ediţie bilingvă), Iaşi PIM, 2016; Starea vremii azi: senryu, Iaşi, PIM, 2016; Ninge pe-oglinda lunii: haiku, Iaşi, PIM, 2017;  Ochi în ochi cu luna: tanka şi pentastihuri – Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, (ediţie bilingvă), Napier (Noua Zeelandă), Scripta manent, 2017; O corabie la timp potrivit: versuri, Iaşi, PIM, 2018; Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii, Iaşi, PIM, 2018; Seninul din inima cărţilor: critică literară, Iaşi, PIM, 2019; Respiro pe tâmpla timpului, Note de călătorii, haibun-uri, Iaşi, PIM, 2019; Stropi de toamnă verde: versuri,  Iaşi, PIM, 2020; Simple adorații: Impresii de călătorii, Haibun-uri, Iaşi, PIM, 2020; Zâmbete în silabe: senryu, Iaşi, PIM, 2020.

         Volume colective: Promovarea valorilor culturale româneşti în contextul globalizării, PIM, Iaşi, 2009; In memoriam – Artur Silvestri, Mărturii tulburătoare, Bucureşti, Carpathia Press, 2009; Ben Todică – Ambasador onorific al Românismului: volum aniversar, Roman, Muşatinia, 2012; Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei, Editura Fundaţiei pentru Cultură și Învățământ „Ioan Slavici”;  Editura Eurostampa, 2013; Chemarea cocorilor, Anul VII, Iaşi, PIM, 2014; Poetical Bridges – Poduri lirice, Napier (New Zealand), Scripta manent Publishing House, 2016; Dansul cocorilor, Anul VIII, Iaşi, PIM, 2016; Pană de cocor, Anul IX, Iaşi, PIM, 2016; Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet, Roman, Editura Muşatinia, 2017; Printre gânduri, printre rânduri, printre oameni..., Târgovişte, Editura Singur, 2017; Gânduri de recunoştinţă, Iaşi, PIM, 2017; Numărând cocorii, Anul X, Iaşi, PIM, 2017; Antologie ASCIOR pentru civilizația creștină: Literatură, 2017, Buzău, Editura Teocora, 2017; Daruri divine – Dhurata hyjnore, Ediţie bilingvă română-albaneză, Bucureşti, Amanda Edit Verlag, 2019; Taina scrisului: 100 de scriitori, Eseuri de motivație literară, 2 vol., (vol 1) București, Editura ANAMAROL, 2019; Prispa cu greieri, Anul XI, PIM, 2019; Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret, București, Editura Tritonic, 2019; Concert de greieri, Anul XII, PIM, 2020; Vis cu Nichita: Antologie de texte literare, Festivalul Internațional de poezie Nichita Stănescu”, Vol. 4, 2020, Editura Rocart,  2020 (Antologiile Apollon) .

         Cărţi în pregătire: Polenul cuvântului scris, critică literară; Ploaie de licurici, haiku; Fulgurații de stihuri, gogyohka; Constelația de gânduri, eseuri; Mănunchi / Buchet de confesiuni, interviuri.

         Activitate de presă: între 2002-2016 – a făcut parte din colectivul de redacție al revistei „Bibliotecă-Educație-Cultură”, Vaslui, ISSN: 1582-9081; din 2004, redactor la revista „Milesciana”, Vaslui, ISSN: 1841-4133; din 2020 redactor la ziarul „Informația de Strehaia”, Strehaia, jud. Mehedinți, ISBN:2537-3609, ISBN-L: 2537-3609; colaborator la revista „Destine literare”, Montreal, Canada.

         A publicat articole, eseuri, poezii, impresii de călătorie, medalioane, interviuri, poezii și povestiri pentru copii,  poeme de sorginte niponă, (haiku, senryu, tanka, gogyohka, haibun) în reviste și ziare pe suport hârtie:

         În ţară: Milesciana Junior (Vaslui), Ecouri literare (Vaslui), Acta moldaviae meridionalis (Vaslui), Fii activ, fii performant (Vaslui), Monitorul (Vaslui), Meridianul (Iaşi, Vaslui, Bacău), Elanul (Găgești, Vaslui), Lohanul, (Huși, Vaslui), Meridianul Cultural Românesc (Vaslui), BAAADUL literar (Bârlad), Academia Bârlădeană (Bârlad), Viața liberă (Galați), Scârţ (Iaşi), Melidonium (Roman), Singur (Târgoviște), Discobolul (Alba Iulia), Izvoare Codrene şi Chiorene (Alba Iulia), Convorbiri literare (Iași), Armonii culturale (Adjud),  Argument (București), Constelaţii diamantine (Craiova), Climate literare (Târgovişte), Plumb (Bacău), Actualiteatea botoșăneană (Botoșani), Banchetul (Petroșani), Argeș (Pitești), Leviathan (București), Arena literară (București), Surâsul Bucovinei (Vama, Suceava), Moldova literară (Iași), Luceafărul (Botoșani), Orizonturile bucuriei (Buzău), Întrezăriri (Buzău), Sintagme literare (Dudeștii noi, jud. Timiș), Rotonda valahă (Râmnicu Vâlcea), Cultura vâlceană cu suplimentul Forum vîlcean (Râmnicu Vâlcea), ROKU (București), Sharpening the green pencil (București), publicațiile ARP…

         În străinătate: Clipa (SUA), Armonia-Saltmin Media (SUA), Gândacul de Colorado (SUA), Radio Metafora (S.U.A.), Mioriţa USALumină lină (SUA), Observatorul (Canada),  Destine literare (Canada), Agero (Germania),  Revista ProLitera, (Germania), Revista Australiana (Australia),  Revista Iosif Vulcan (Australia), Aşii Români (Agenţie de presă)…

Publicații, grupuri, site-uri, bloguri de cultură, literatură și spiritualitate în format electronic. Administrator, editor blog: https://gradinaculecturi.wordpress.com/

Inclusă în „101 vasluieni pentru 100 de ani: Valori identitare” de Dumitru V.  Marin.

         Cel mai frumos portret de scriitor i-l face Simion Bogdănescu, cu titlul Înseninată de frumos, 25 Decembrie 2019: „Un chip ușor sidefat, cu tăiere caldă de priviri, sugerat strânse și ascunse după rama unor ochelari invizibili aproape, mă prinde într-o suavă reverie de pe coperta unei cărți. Pare o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș. Este Vasilica Grigoraș, preoteasă de bibliotecă precum Pythia de oracol, poetă înseninată de frumos, haijină ce se înalță în contemplație, îngrijându-se de sfințenie ca o netulburată biserică, să înfieze flori în trepte.”

 

Aparițiile anului 2020

 

1.Stropi de toamnă verde– poezie. Mărturia autoarei de la începutul cărții poate fi considerată o artă poetică, având greutatea unui crez artistic: „Poezia este emanația unei cerințe interioare, este rezultatul unor lungi meditații, reacții spontane, controverse interioare, interogări intime, analize și observații care s-au cristalizat în eul interior. Revelația dă formă și grai tuturor acestora.”

         Volumul acoperă o tematică vastă: natura Violet autumnal, Lumina dimineții: „ca o spumă incandescentă/ pe coloana sonoră a răsăritului/ lumina dimineții/ molcom filtrată de rămurișul înalt/ al arborilor împliniți; iubirea de la amintire Zodia seniorilor îndrăgostiți: „sub cupola anilor/ țiuie liniștea pustiului/ colorată miraculos/ cu crâmpeie de amintiri/ din dragostea feroce/ a tinereții trecătoare”, la tumultul adolescentin din Candoare feciorelnică: „fire reținută și neîncrezătoare/ nu știa cum să reacționeze/ la chemarea iubirii/ ce-o lovise ca un trăsnet”; credința, de la îndemnul curat din Doar un gând: „Să deschidem Domnului/ ușa inimii noastre,/ să-l rugăm cu irișii plini/ de roua începutului/ să ne dea putere/ pentru a coborî Cerul pe pământ”, la ruga fierbinte a psalmistului Seceta din mine: „nicio nădejde/ nu-mi umezește buzele/ uscate în vremea/ secetei cumplite/ rostuită fără chibzuială/ până nu strig din întreaga mea ființă:/ Doamne, trimite-mi/ ploaia ta de credință/ și ajută-mă/ pe mine păcătoasa!”; împlinirea prin scris Carte curcubeu, Zbenguiala literelor: „târziu în noapte/ interpretez rolul  principal/ într-un scenariu literar-ludic// scot din joben/ un număr considerabil de litere/ le las să se zbenguie/ precum vrăbiile guralive/ pe paginile pline de omăt”;  aspecte sociale, cu accent pe mesaj, după modelul avangardist: Demon-crație: „Avariție, amăgire, aberație, agonie…// zavistie, zgomot, zdruncin, zbucium…// Toate acestea, de la A la Z/ Scrise cu litere mari, de tipar/ Și cu multe puncte de suspensie/ Reprezintă starea de fapt/ A lumii de azi,/ Implicit a României/ și poartă numele de/ DEMON-CRAȚIE”. Continue reading „Prof. dr. Pavel TOMA: Vasilica Grigoraş – Portret de scriitor”

Vasilica GRIGORAȘ: Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag

Mă număr printre cei care au avut bucuria de a-l cunoaște îndeaproape, fie și numai virtual pe scriitorul, eseistul, cineastul, jurnalistul și promotorul cultural, Ben Todică, colaborând timp de peste 12 ani pe plan cultural și literar. În această colaborare i-am admirat și prețuit realizările și împlinirile pe plan scriitoricesc (a înzestrat universul literar în limba română cu volume de autor și colective), jurnalistic (contribuții esențiale la radio 3zzz din Melbourne și emisiuni de radio și televiziune realizate în România și Australia) și artistic, (un cineast cu sute de filme, variind ca durată între un minut și nouă ore, cel mai lung, fiind intitulat „Valentin și Adela”).

La Editura PIM din Iași, a văzut lumina tiparului o nouă carte a moldoveanului-bănățean din România, adoptat de Țara cangurilor, Australia. Întrebându-l cum se va numi cartea, mi-a răspuns foarte repede: „Cu brațele aripi”, motivând că de mai mult timp are această fierbinte dorință să publice o carte cu acest titlu, pentru că a trăit și a simțit viața ca un zbor spre înălțimi cu brațele întinse precum păsările cerului.

Încercând să scriu câteva impresii despre această minunată carte de eseuri, m-am tot gândit, cum aș putea să intitulez materialul meu. Răspunsul mi-a venit din lectura textelor incluse, și i-am spus „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”; o aglomerare, o înșiruire de cuvinte care încep cu litera „Z”, gândindu-mă că sunetul „z” inspiră istețime și inteligență, gentilețe și generozitate, hărnicie și altruism, încredere și speranță… Întreaga sa viață, în tot ceea ce a întreprins, autorul a avut ca fond muzical zumzetul harnicelor albine în zborul lor spre a culege nectarul florilor pentru a-l transforma în dulcea miere, plăcută nouă, tuturor. În acest drum „Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.”, ne mărturisește autorul, lucru confirmat prin conținutul eseurilor incluse în carte.

Aparent, construită eclectic, lucrarea „Cu brațele aripi” este puternic ancorată în realitatea obiectivă și urmărește câteva probleme majore ale omului și societății actuale. Fiecare om percepe călătoria pe acest pământ în mod individual. Unii simt că se târăsc sau merg agale, alții în pas vioi, forțat și chiar la trap, sau, de ce nu, înotând în ape line ori învolburate, sau chiar zburând în direcții și cu viteze diferite, atingând înălțimi particulare. Ben Todică simte că viața-i zbor plin de mireasma florilor de câmp, dar și zbuciumat de turbulențe de toate soiurile, astfel încât atât omul, cât și societatea umană au un parcurs șerpuit.

Autorul, un rafinat analist, „s-a sondat” în ființa sa intimă pentru a dezvălui cu onestitate gândurile și trăirile sale în această lume. Pornește de la premiza că „Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi-a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.” Poporul român a fost hărăzit cu „O limbă cu o dinamică largă, de calibrul unei simfonii Enesciene”. Gândind și simțind-o în această cheie, autorul îl consideră pe Mihai Eminescu, „Hristosul Limbii Române”, și pentru tot ceea ce a făcut și reprezintă pe cerul cultural, literar, spiritual al neamului românesc, Ben Todică propune și susține cu argumente forte, canonizarea poetul național.

Senin la chip și adânc de tulburător în scriitura eseistică, în zborul său existențial, uneori labirintic, forează asemenea unui alchimist în pleava vremii și încearcă să scoată la iveală mărăcinii care înțeapă fără milă pe cei mai mulți din populația lumii, oameni muncitori, cinstiți și cu credință. Îngrijorat de sălbatica dramă a existenței acestora, datorată prostiei și răutății nestăvilite a celor cu averi nemuncite, dar cu blazoane închipuite a fi nobiliare doar prin averile nerușinat de mari acumulate prin munca celor mulți, a popoarelor și neamurilor. Autorul aduce argumente indubitabile în condamnarea celor care au adus România și omenirea la marginea prăpastiei. „Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil.”

Astăzi fenomenul emigrării românilor este din ce în ce mai pronunțat, iar traumele sale tot mai accentuate în ultimul timp. Emigrarea este, în fapt o dezrădăcinare fără perspectiva de a prinde rădăcini puternice în sol străin. Este  frământare lăuntrică brutală, dar legalizată, în care cei care iau drumul pribegiei poartă cu ei tot ceea ce are pecete românească. Pentru a-și păstra ființa nealterată de influențe străine, sunt nevoiți să păstreze „Spaţiul mioritic… în fiecare cuvânt românesc pe care, când îl rostește, se simte ocrotit, este legătura dintre cer şi pământ.” Aceasta este doar una dintre căile de calmare și diminuare a durerii din suflet, la care se adaugă multe altele.

Credința strămoșească este suportul cel mai puternic al păstrării verticalității spiritului, sufletului și trupului: „Când gândeşti, te reabilitezi, când crezi, exişti, când îţi foloseşti harul şi talentul spre realizare şi împlinire, atunci Dumnezeieşti. Te apropii de casă. Te întregeşti.” Ben Todică înțelege limpede că, din păcate omul nu rămâne în acest perimetru divin, ci treptat, pe parcursul trecerii timpului, lumea este din ce în ce mai pestriță, mai nebună, mai sălbatică și înstrăinată de valorile umane adevărate. Aceasta, pentru că sporește procesul de „schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim.” Pe cale de consecință, eseistul ne spune că „Societatea de azi este foarte bolnavă spiritual, sufleteşte şi nu vrea să se salveze, nu crede în rugăciune şi salvare.” Și ceea ce este mai grav, este faptul că „Înaintea legăturilor sociale sacre pun profitul. Comunicarea şi conexiunea între oameni e distrusă, sfărâmată este şi legătura cu societatea.”

Dacă în prezent s-au acutizat multe probleme, omul poartă poveri din primii ani de viață. Experiențe care l-au marcat încă din copilărie, stocate în pliurile creierului său în formare și dezvoltare precoce au răbufnit mult mai târziu. Dacă în copilărie și-a dorit din toată inima să aibă o anume jucărie doar a lui, acest lucru nu a fost posibil. În postura de tată, îi oferă fiului său cu mult mai multe lucruri, jucării decât și-a dorit acesta, împlinindu-i doleanțe cu toptanul. Prin acest fapt, Ben Todică este purtătorul de cuvânt al multora dintre noi.  Cine nu a trăit asemenea frustrări în copilărie și, câți din copiii lumii de azi nu trăiesc asemenea drame sufletești. Câți dintre părinții de astăzi nu fac eforturi uriașe pentru a împlini dorințele copiilor lor.

Ben Todică, nu numai că ironizează manifestările obscure și triviale ale lumii contemporane, dar condamnă cu vehemență conducătorii din umbră, oculta mondială…, acuzându-i cu virulență de dezmățul și imoralitatea pe toate planurile vieții. Nu-i scapă nici incendiile prelungite din Australia, arătând că atunci „Când se ridică această problemă în parlament, toți fug, nu găsești unul prezent să asculte. Australia arde și ei sunt prin insulele tropicale la chef. Asta, da, trădare!! Tipul ăsta de trădare e la modă în democrație.” În aceeași idee a fărădelegilor existente pe plan mondial, regăsim în carte un grupaj de patru eseuri, intitulate „Celula SF”, numerotate, având fiecare un subtitlu.  De la începutul primului eseu, ne spune clar: „Acest virus, această armă naturală sau artificială, reală sau imaginară m-a făcut să înțeleg că nicio țară din lume nu este liberă și suverană, că toți plătim tributuri, fiind în robia aceluiași clan care ne conduce, ne exploatează și face experimente pe noi ca pe niște șoareci.” Pentru că nimeni nu se grăbește să dea un răspuns cinstit și corect unor întrebări coerente despre ceea ce se întâmplă astăzi, autorul formulează și întrebări retorice: „Voi, americanii, dacă tot tipăriți dolari cu nemiluita, de ce vă mai trebuie armată și bombe?” Dar, tot domnia sa vine cu răspunsul: <Azi, pericolul umanității este terorismul corporatist și lacomia „zombilor” financiari.> Lupta financiară și economică dintre SUA și China distruge echilibrul lumii de azi sub toate aspectele…: „Americanii sunt conștienți că asiaticii au ca avantaj câteva goluri marcate și, dacă nu trag tare ca să câștige lupta tehnologică vor rămâne în urmă, pe locul doi pentru totdeauna. Chinezii au devenit rapizi și ieftini și vor acapara întreaga piață mondială. Vor accepta oare americanii?”

Așa cum fiecare știință își construiește și își „șlefuiește, adică își „curăță” și își îmbogățește conceptele prin eliminarea prejudecăților și a erorilor acumulate, tot astfel, societatea ar trebui să aibă raționalitatea ei de construire și evoluție în, și spre beneficiul omului. Să stabilească scopuri și obiective prin care să sporească nivelul de trai al tuturor ființelor umane, apoi să identifice pârghiile care să conducă la împlinirea acestora. Acest lucru este posibil, atât teoretic, cât și practic pentru că omul are privilegiul de a raționa, de a ști și tria lucrurile bune de cele rele. Poate beneficia de complexitatea experiențială a omenirii în timp. Din păcate, timpul nu se cumpără, dar ca mod de manifestare se repetă, și de multe ori la scară alarmant de nefavorabilă pentru om. Trăim într-o realitate imediată conjuncturală, devenită demoniacă deoarece stâlpii moralei sociale s-au cariat în așa măsură, încât niciun tratament nu mai are efect, dar nici nu există o intenție clară, bună în a schimba lucrurile.

Ben Todică nu putea să rămână mut în fața apariției și răspândirii covidului 19. „Pandemia generată pe tot pământul, se spune/presupune de către specialiști că nu poate fi indentificată precis, că ar fi diferită în diverse zone și explicația unora este că ea s-a transformat în altă formă de virus, că evoluează rapid. Se mai presupune de unii specialiști că acest virus a fost injectat în laborator cu un mecanism, nanotehnologie, care poate fi comandată prin remote control dinafară și agravată la comandă în corpul infectaților. Dacă aceste tehnologii se dovedesc eficiente, vor aduce profit mare celor ce le vor cumpăra. Și acum, cu această ocazie pandemică, a apărut posibilitatea experimentării cu tot felul de tehnologii; demult așteptau un astfel de moment – ca să fie mulse de acest mic grup de miliardari care visează să aibă sub control întreaga omenire. Vând în fiecare zi prin știri numere crescânde de morți și ne țin închiși. Ei au media sub control și vând continuu frica. Vom avea și un al doilea val de coronavirus, în care vor avea posibilitatea să ne sufoce pe noi criticii, să distrugă viața și munca a miliarde de oameni, credința și agoniseala lor și nu se vor lăsa până când nu vor implementa tirania lor atotstăpânitoare. Mi s-a spus că alarmez. Nu încerc să alarmez, ci să atenționez.” Un tablou sinistru de fluidizare și lichefiere a gândirii, de nivelare și ștergere a memoriei curente, recente a omului și omenirii. Asistăm la o impostură umană, prin care un monstru cu multe capete, dorește cu orice preț distrugerea esenței ființei umane.

În asemenea condiții, fără precedent, omul acestui secolul a devenit „sclavul tehnologiei și al dormirii”, simțindu-se mai rob decât oricând pe pământ. Militează cu aprigă vehemență pentru „ieșirea din sclavie prin trezirea conștiinței individuale și colective, suferinde de o degradare împinsă până la coborârea la nivelul instinctelor.” Acesta este un joc foarte periculos, care se desfășoară în spațiul social, fără reguli și fără limite, ceea ce dă impresia de haos și lipsă totală de orice perspectivă.

Martor a tot ceea ce se întâmplă în lume, în pieptul său de bun român, inima-i pulsează de bucurie cu ocazia unor evenimente importante pentru patria sa. Punctează în mai multe eseuri sărbătorirea Centenarului Marii Uniri (2018), întregirea neamului și a teritoriilor sale: „Povestea neamului nostru a fost dintotdeauna nemurirea, iar azi mai mult ca niciodată avem nevoie să reînnodăm NEMURIREA, povestea de care avem nevoie azi.” Persoană deosebit de sensibilă, suflet de artist și minte luminată de scriitor apreciază importanța culturii și literaturii în evoluția civilizației unui popor și militează pentru dezvoltarea acestora. Pentru a se regăsi calea cea bună în acest demers, Ben Todică crede cu tărie în eficiența „Armelor culturale”, în nevinovăția, curățenia și inteligența copiilor lumii. „Fiecare poet încearcă să ne dăruiască o cheie. Eu consider Poezia o cheie de deschis un drum, o odaie, un loc misterios, o enigmă, un mod inteligent şi sensibil de a răspunde la o întrebare.”

Ochiul atent al lui Ben Todică distinge câteva dominante ale globalizării omenirii. În mod paradoxal are loc un proces de fărâmițare și pulverizare a solidarității sociale și a intereselor naționale, ele fiind înlocuite cu lupta acerbă, stradală și de multe ori sângeroasă pentru accederea la frâiele și ciolanele puterii. Asistăm la un film real al confruntărilor primitive între forțe tribale, în care nimeni nu are cea mai mică intenție și nici timp pentru a legifera normalitatea umană socială, ci se merge cu viteză spre distrugere, diminuarea drepturilor și libertăților oamenilor, cu falsa intenție declarată de democrație.

Cu vădită inteligență și luciditate, atunci când vremea existenței sale și a familiei este una senină, Ben Todică întreprinde, fie o vizită în Grădinile Naționale Rhododendron din Munții Dandenongului cu ocazia Festivalului cireșilor înfloriți, fie o croazieră în Oceanul Pacific. Bucurii pentru suflet, cunoștințe și informații noi acumulate de mintea sa iscoditoare.

Chiar și așa, în viziunea autorului, este limpede că puterea banului este mobilul actului criminal de sufocare, de distrugere a economiilor țărilor, de exploatare până la epuizare a omului, de extindere și împânzire a maladiei hoției, trădării, beției și ghiftuielii. Pentru împlinirea acestora, „criminalii îmbuibați de averi” acționează doar din întuneric precum liliecii în peșterile reci și umede, departe de ochii lumii.

Facilitățile tehnologice, poleite până în dinți cu aur de 24 de karate au orbit omul, indiferent de vârstă (de la copii la seniori).  Astfel, i-au îndepărtat pe unii de alții; de exemplu, membrii unei familie se întâlnesc cu diferite ocazii și fiecare (mic sau mare) stă cu ochii în telefon, fără a comunica între ei: „Internetul, presupus un instrument de înnobilare s-a transformat într-o caracatiţă de înrobire şi control al planetei.”

Ben Todică, un spirit lucid și demitizat încearcă să rămână optimist și încrezător într-un parcurs mai bun al omenirii, „privesc înainte și sper”. Dorința este una, iar realitatea este cu totul altceva. Un spectacol cu fața hâdă și întunecată este întotdeauna îngrijorător; referindu-se la ororile războiul Israel – Gaza, afirmă: „De aceea sunt supărat, omule, căci ştiindu-te capabil de măreţie, îţi baţi joc, distrugi, calci totul în picioare. Război, genocid, minciună…, distrugerea bunăstării, a mediului, a planetei, toate acestea, și pentru ce?”

În ciuda a tot și a toate, se poate afirma fără teama de a greși că Ben Todică este un OM împlinit din toate punctele de vedere. Cu iubire și respectul cuvenit își amintește cu admirație de profesorii Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”

Vasilica GRIGORAȘ: Tresăriri la „Ecoul strigătului mut”

Activă în mediul online, poeta Dorina Carp Nenici a publicat în anul 2019 volumul „Cu timpul de mână” la Editura Scripta manent, din Napier, Noua Zeelandă și tipărit la Editura PIM, Iași. Acum, trudește la alcătuirea unui nou volum de poeme, inspirat intitulat „Ecoul strigătului mut”, al cărui manuscris l-am primit de curând. Prin titlul celui de-al doilea volum se situează cu ușurință în spiritul epocii actuale. Implicată emoțional în contemporaneitate, poemele sale sunt proiecții ale trăirilor omului zilelor noastre. Întâlnim la Dorina Nenici o poezie cu evidente derapaje spre tristețe și neliniște. Textul multor poeme evocă o stare de spirit încețoșată, iar lirica sa poate fi considerată povestea unei vieți tulburate de timpul probabil, incert. Trecerea timpului prin vene, asemenea sevei prin trunchiuri și ramuri verzi, dă naștere la așteptări, la bună rodire din zori până în asfințit. Însă, în tot acest timp alternează stările de discreție, de tăcere și de răbufniri zgomotoase, care se propagă în timp și spațiu cu mare viteză și intensitate: „Eu mă ascund de mine mult,/ și-n văzul lumii adormite/ mă strig, cât pot de tare, s-aud măcar șoptit/ ecoul strigătului… mut!” (Ecoul strigătului mut)

Titlul acestui poem care dă titlul cărții conține un paradox tridimensional. Cele trei cuvinte formează un triumvirat cu mână forte în prezentarea unor pestrițe stări sufletești. Prin tot ceea ce trăiește astăzi, omul este redus de cele mai multe ori la tăcere, rămâne fără voce, devine „mut”.

Apăsat, strâmtorat de mult prea multe neajunsuri, neîmpliniri, nemaiavând puterea de a mai răbda, în răstimpuri, omul simte nevoia să se elibereze printr-un „strigăt” atât de puternic, încât „ecoul” acestuia se propagă aievea, cu intensitate din ce în ce mai sporită, manifestându-se ca o stare de fapt perpetuă, asemănătoare cu nebunia. Rătăcirea este și mai mare atunci când: „Suntem niște nebuni gândind/ că pe pământ e-a noastră veșnicie,/ de-aceea n-avem somn/ și noaptea ne cunună-n taină/ cu-a noastră nebunie.” (În ceața nopții) Este imposibil să nu „tresari” auzind asemenea avertizare, prin care autoarea leagănă cuvintele în balansoarul fluviului învolburat, a cărui apă se dezlănțuie în aprige tulburări interioare. Conturarea acestui tablou dovedește o înclinație spre îngrijorare și spaimă, care vin din adâncurile eului liric.

Poeta este atom în componența materiei care alcătuiește lumea și se erijează în purtător de cuvânt al semenilor. În fața întâmplărilor încâlcite și dezordonate este îngrijorată, ajungând să aibă insomnii, adevărate coșmaruri în care se interoghează: „Îmi pun atâtea întrebări/ și-ncerc să descâlcesc/ adesea, ce-am încâlcit din neștiință,/ nedeslușite întâmplări.”… „M-am tulburat cu ape limpezi/ fără a înțelege cum…/ M-am limpezit cu ape tulburi/ și-am înțeles de ce, acum.” (Răspunsuri)

În starea de fapt a lumii, pe autoare o încearcă neputința de a se auto-cunoaște și de a se recunoaște. Are loc o dedublare a ființei sale. Eul interior prinde aripi atunci când „O baghetă nevăzută m-atinge ușor/ și-ncep să mă nasc și eu/ ca un înger,/ plutind printre liniști și zbor/ în tot universul ce-mi curge/ prin vene…./ Și nu mai vreau să cobor!” (Cine ești tu)  Omul pământean și ființa angelică din firea sa nu se recunosc și curg întrebări de tot felul, dar prin voite și nenumărate căutări se trezește dorința de a viețui împreună: „Haide Tu-Eu,/ ia-mă de mână, iartă-mi durerea/ și dorul tăcut,/ înalță-mă la tine, acolo./ Sau dă-mi roua tandră a dimineții/ să-mi spăl chipul de noapte/ pentru un nou
început!„ (Cine ești tu) Numai prin înălțare în spirit, omul se împlinește și se definește ca ființă după chipul și asemănarea Creatorului: „Sunt seară sau noapte,/ sunt stea în pustiu/ sunt dor, sau uitare…/ Cine sunt eu ca să știu?/ sunt plecare devreme/ sau plecare târziu…/ Cine sunt eu?” (Cine sunt eu)

Dorina încearcă să înțeleagă dorința sa de a scrie, impulsul de a așeza cuvintele în stihuri și acestea în poeme, neștiind de unde-i vin: „Și iar mă-ntreb, din întâmplare/ cuvinte inventez?/ Și tot din întâmplare, pe rând…/ de ce le-așez?” (O fi din întâmplare) Găsește singură răspunsul; scrie pentru că așa simte și cu buna intenție ca poemele sale „…în pace/ să se așeze-n suflet/ și la tine”, cititorule. Poate harul de a scrie vine și de la poetul Ion Minulescu, cel care a dat numele străzii pe care locuiește de-o vreme. (Poveste adevărată) De fapt și celelalte nume ale străzilor pe care a locuit i-au influențat punctual starea de spirit, iar acest impact se regăsește abundent în versurile sale.

Lirica poetei hușene este pătrunsă de fiorul religios, efemerul se înfrățește cu harul divin. Poeta este permanent în căutarea epifaniei, a revelației divine, considerând că ispășirea omului de păcat poate fi atinsă doar prin credință, iar în credință, iubirea este totul, este leac: „să punem lesne dragoste-n ură” prin „Împărtășanie”. Cu timp și fără timp, autoarea își îndreaptă cu pioșenie gândul la răstignirea și învierea Domnului, la Divinul trăitor printre oameni, cu dorința derodire a sufletului omului, de sporire în iertare și iubire.

Cerul, Înaltul a coborât pe pământ cu dorința de ridicare din păcat a pământeanului, de apropiere și înțelegere deplină a Divinului. Jertfa Mântuitorului n-a fost în zadar, ne-a dat nădejdea întru Înviere. Și totuși, prin neascultare, distanța dintre sacru și profan rămâne ca cea dintre Cer și Pământ. „pe un lemn, în cruce,/ în chinuri, cu dureri și-n sânge,/ s-a stins Lumina Vie,/ ce va aprinde-n fiecare om,/ izvor de veșnicie./.…Adânc privește gândul/ Și-n Mare Taină e Cuvântul…/ Adânc și înțeleg acum,/ cum lemnul, într-o sfântă cruce/ a-mpreunat și cerul și pământul/ și-apoi îmi pare atât de rău/ că toate-mi ies pe dos,/ de-aceea nu mă mai întreb,/ că-mi este de prisos…/ deși aș vrea să știu…/ de ce e ceru-atât de Sus/… de ce pământul e atât de jos?!” (Răstignire)

Tema timpului este abordată pe larg și profund în cartea „Cu timpul de mână”, reluată și în acest volum. Despre primul volum de versuri, spuneam: „Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească”. În acest volum, autoarea reduce timpul infinit, concentrându-l în momente: „Moment I”: „Clepsidra, amenințată de timp/ își cerne nisipul/ și mâna ce-o- ntoarce,/ nici nu vrea să știe de ceas.” În opinia autoarei, în fiecare anotimp este o primăvară „Trăiesc în prea multe vieți de-odată/ și-mi risipesc primăvara mea, din fiecare anotimp/ cu inima învelită în aura emoțiilor ancestrale,/ cu tic-tac de roșu-cernit.” (Moment II), Vine și un moment al înserării, întomnării vieții „Zarea tremură când își împarte infinitul/ deasupra privirilor înfipte la sânge,/ într-un moment de-apus, plin de umbre/ și se varsă alene, pe liniștea orizontului.” (Moment III)

Trecem prin timp, din zorii ivirii până în abisul asfințitului, aplecați de gânduri și însetați de iubire, până în momentul în care constatăm că timpul este o minciună, și singurul lucru pe care-l putem face este acela de a ne întoarce fața către Dumnezeu pentru a ne ruga: „O, Doamne, primește-mă/ în ceasul tău veșnic, să vin cu irișii înrâurați,/ la Tine în brațe, să mă ascund/ de minciuna timpului meu…” (Minciuna timpului) Nimic pe lumea asta fără rugăciune. Doar astfel ne putem construi scara spre înălțimi, spre cer „Privesc prin ochi de zări/ și cad pe gândurile/ care mi se împletesc/ în rugă-nflăcărată,/ iar focul se- avântă/ cutezant ca un zbicer,/ croind în taină o scară/ din suflet, pân’la cer.”(Ruga dimineții)

Dragostea pentru ființa care i-a dat naștere este nemărginită, însă suferința pricinuită de pierderea acesteia îi provoacă frică: „Și de atunci, eu uneori, mă tem de zorii/ care trâmbițează din roz, din violet/ din galben cald și însorit,/ de dimineți așa frumoase, când mama… a murit.” (De-atunci mă tem)

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Tresăriri la „Ecoul strigătului mut””

Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”

După Antologia „Florilegiu poetic vasluian”, publicată la Editura Sfera din Bârlad, 2015, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” publică la sfârșitul anul 2019, Editura Tritonic din București „Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret”.

Coordonatorul volumului, bibliotecara Liliana Moga (semnatara Argumentului cărții), în colaborare cu bibliotecarele Alina Tanasă și Anca-Elena Chelaru au identificat scriitorii și poeții vasluieni care au scris literatură (poezie, proză, teatru) pentru copii. O contribuție importantă la apariția lucrării are profesoara Ramona Diana Costin, care a realizat ilustrațiile și coperta. Totul sub îndrumarea directorului remarcabilei instituții de cultură din județul și municipiul Vaslui, profesorul Gelu Voicu Bichineț, directorul editorial al antologiei.

„Călătorie pe tărâmul visării” – un titlu de carte, pe cât de palpitant, pe atât de tentant. Cine nu ar vrea să călătorească pe un tărâm fascinant, asemenea celui al visării. Există o singură condiție: să fim copii ori, indiferent de vârstă să dăm libertate copilului din noi să-și deschidă aripile și să viseze asemenea autorilor din volum și inimoaselor bibliotecare.

Volumul este vrednic de luat în seamă prin bogăția de autori și lucrări publicate, dar și prin numărul generos de pagini (526). Sunt autori prolifici, consacrați și autori la început de drum pe tărâm literar, unii chiar la debut. Așezarea în pagină a scriitorilor și poeților este în ordine alfabetică: Felix Aderca, Petruș Andrei, Liviu N. Botez, Petruța Chiriac, Virgil Chiriac, Constantin Chiriță, Constantin Clisu, Mihaela Coșescu, Brândușa Dobriță, Cezar Drăgoi, Elena Farago, Sanda Ghinea, Alina Lavinia Grigoraș, Vasilica Grigoraș, Gica Iuteș, Aurora Luchian, George Nestor, Tudor Pamfile, Coriolan Păunescu, Alexandru Poamă, Victor Ion Popa, Iuliu Rațiu, Valentin Silvestru, Cezar Stegaru, Valentina Teclici, Victoria Trifan, Constantin Țintea, Gheorghe Vicol, Alexandru Vlahuță.

Antologia este un univers pământean prin existență, însă ceresc prin visare și zbor. Coexistă o lume reală și una fantastică. Realul, imaginarul și fabulosul își dau mâna călătorind spre sufletul și mintea cititorului copil. Călătoria are o arie foarte largă, se desfășoară în toată splendoarea sa într-o perspectivă și viziune minunate a tot ceea există pe planetă – pământul și viețuitoarele sale, apa și cerul…

Volumul este lumina cu ajutorul căreia, autorii au creat imagini despre realitate, iar copiii descoperă și cunosc treptat mediul în care trăiesc, lumea care îi înconjoară, familia, natura… O cale construită anume pentru formarea și educarea copiilor; o adevărată călăuză spre cunoaștere și înțelegere a lumii și universului.

Scrierile din carte au un accentuat caracter didactic și metodic. Scopul este de a forma copiilor un profil moral autentic, un caracter sănătos, o atitudine corectă față de lume și viață, dar urmărește și insuflarea încrederii, speranței în viață și credință în Dumnezeu.

Generații de copii din România au fost private de literatură pentru vârsta lor. Ne amintim însă cu mult drag de poeziile copilăriei noastre, scrise de poeta bârlădeană, Elena Farago: Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Licuriciul… Toate acestea scrise într-un profund spirit educativ, cu un mesaj care să meargă direct la inima copiilor, creând empatie, milă, solidarite cu cei în nevoie, fie aceștia și animăluțe, insecte, flori, într-un cuvânt prieteni dragi ai copiilor: „Eu am numai trei picioare/ Și de-abia mă mișc: țop-țop,/ Râd când mă-ntâlnesc copiii/ Și mă strigă <cuțu șchiop>” (Cățelușul șchiop); „-De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu știi oare/ Că-s mic și eu și că mă doare?/ De ce mă strângi așa de rău?// Copil ca tine sunt și eu,/ Și-mi place să mă joc și mie,/ Și milă trebuie să-ți fie/ De spaima și de plânsul meu!”. (Gândăcelul)

De remarcat este și faptul că în ultimul timp, mulți scriitori și poeți contemporani își antrenează pana scrisului în pagini de literatură de calitate destinată copiilor. Lirica pentru copii a devenit treptat mai bogată, copioasă și apetisantă. Acest fenomen se explică și prin faptul că cea mai mare parte a autorilor aparțin breslei dăscălimii: profesori, învățători, educatori…

Aș începe exemplificarea printr-un poem al poetului Petruș Andrei, care conturează portretul sufletesc al copilului, explicând și reliefând ce înseamnă apariția unui copil pentru familie, cu tot ceea ce presupune această bucurie, dar și responsabilitate, o îmbinare fericită între dragoste și grijă deosebită cu care este crescut; nu în ultimul rând, profesorul de limba și literatura română ne sugerează că este bine să ne preocupăm îndeaproape de învățarea limbii române corecte de către copii: „Un copil e-o mângâiere,/ E o rază-n asfințit, E credință-n Înviere/ E un dor de infinit.// …Și când vorbele îngână/ Puiul dulce și sprințar,/ Limba nostră cea română/ O-nvățăm iară și iar.” (Un copil)

Victoria Blaj a publicat mai multe cărți de poezii pentru copii. Cântă natura cu flori, cu fluturi și gaze, păsări și animale. Toate acestea fiind prieteni ai copiilor: „Pisicuță mică sunt,/ Am mustățile în vânt,/ Blana mea este de soi, Dacă mă-ngrijiți și voi” (Prietenie)

Liviu N. Botez, spune copiilor ce înseamnă o fetiță pentru familia sa și câtă iubire aduce: „Nespus mama o iubește./ Blând bunica îi vorbește./ Ea sare ca o zvârlugă/ La cer parc-ar vrea s-ajungă.” (Am o fată…)

Constantin Clisu, promovează în poezia sa dragostea pentru locurile natale și iubirea de țară: „Când în zori, din pragul casei,/ Ochii păsări ți-i rotești,/ Știi, de-acolo-ncepe Țara/ Cu meleaguri românești.// Orișiunde pașii vieții/ Te-or purta când o să crești,/ Să ții minte-ntotdeauna/ Pragul casei părintești!…” ( Pragul casei) Probabil, poezia este scrisă după ce a emigrat în Canada, purtând permanent în suflet dorul de patrie.

Brândușa Dobriță spune copiilor că fiecare zi a săptămânii este o floare minunată. O asemănare bine ticluită, în așa fel încât copilul să învețe și zile săptămânii și numele unor flori din arealul românesc: „Lunea e o margaretă cochetă,…// Marțea e un trandafir…// Miercurea e crinul păcii…// Joia, spumă de iasomie…// Vineri, floare de salcâm,…// Sâmbăta de tămâie, e o cală…” (Povestea zilelor – flori) Parfumul tuturor florilor este plăcut, însă cel al florilor de tei este îmbietor, apariția lor fiind o avanpremieră la gustul minunat al mierii: „Teiul/ din fereastra mea e-o veșnicie/ de parfumuri/ și culoare,/ pentru desfătare.” (Teiul)

Întâlnim la Sanda Ghinea poeme despre sărbătorile și obiceiurile de iarnă. Și cum este mai frumos de sărbătorit, dacă nu împreună cu familia, cu bunicii: „Stau în ușă cei doi frați/ pe obraji din gros pudrați./ Buna-și vede de-ale sale,/ răsucește la sarmale,/ fierbe carnea de piftie/ și pe cap are o mie…/ (Față-n față cu bunica) Imortalizarea dragostei profunde dintre nepoți și bunici.

Vasilica Grigoraș descoperă copiilor frumusețile și mirajul anotimpurilor. Primăvara „E-o ploaie caldă/ Ce pământul-l scaldă./ Un curcubeu în zări/ Zâmbind în culori./ Un cer senin,/ Suflet de bucurie plin.” (Ce este primăvara) Îndeamnă copiii să fie harnici asemenea albinelor și furnicilor, doar astfel vor fi zâne adevărate, jucăușe și admirate din zori în seară: „-Zână dragă, hai în zbor/ Să zorim lângă izvor,/ Să zburdăm, prin stropii mii, Zvăpăiați și zglobii.” (Zâna)

De copilărie își aduce aminte prin vers și rimă, poeta Aurora Luchian: „Dulcea mea copilărie,/ Tu mă-nvălui în magie,/ Basm, culoare și visare,/ N-aș mai vrea să mă fac mare!…” (Dulcea mea copilărie!) De neuitat este Paștele, când copiii sunt uimiți de pregătirile mămicilor și bunicilor. O taină pentru ei este vopsitul ouălor: „-Cine m-a ouat pe mine?/ Țipă cât gura îl ține/ Un ou lucios, roșior./ Oare floare de bujor?// -Dar pe mine? Scoate capu’/ Unul gălbior, săracu’,/ Ce abia urni din spate/ Alte ouă colorate.” (Nedumerirea ouălor de Paște) Autoarea închină poezii literelor, asfel copiii în prima clasă pot învăța și reține mai ușor alfabetul. O dată cu învățarea cititului și scrisului, atenția este atrasă și de învățarea bunelor maniere: „Sunt mândru de mama mea/ Că m-a educat așa./ Când primesc o ciocolată,/ <Mulțumesc> spun de îndată.” Pe lângă mulțumesc, învață să spună și te rog frumos, iar dacă greșește cu ceva, iartă-mă este pe buzele ei!

Coriolan Păunescu le spune copiilor că primăvara, natura se trezește la viață, iar vestitorii acestui anotimp sunt ghioceii: „Sub o frunză de stejar/ Clopot mic și dat cu var,/ Licărea ca o oglindă/ Tocmai lând-un bob de ghindă.// Și-ntinzând mâna spre el/ L-am atins – un ghiocel!/ Privea gingaș către mine/ Timpul prevestind în bine.” (Vestitorul) După ghiocel, apar pe rând ca niște minuni gândăcei, libelule, albine, melci…, iar copacii plâng de bucurie.

Cezar Stegaru, se individualizează în acest volum, dar și în literatura română scriind basme pentru copii. Un minunat basm în versuri este „Crăiasa Codrului”, cu minunatele personaje, Casandra și Lisandru: „La gura sobei, iarna, tainic,/ Cu vântul când povești, ascult/ Ca-n vis, văd pe bunica, tainic,/ Băsmând din vremuri de demult.// Când vântul gureș, flori de gheață,/ La geam, pictează, argintii,/ Bătrânul basm un fir răsfață/ Să-l știți și voi, iubiți copii!”.

Valentina Teclici, revine cu bucurie, dar și aleasă măiestrie în a mânui versul la anii copilăriei, amintindu-și jocurile mult îndrăgite. „Mă vedeți? Sunt o fetiță!/ Dar mai sunt și doctoriță./ Am seringă, am și ace…/ Ia veniți voi trei încoace!/ Ăștia-s pacienții mei:/ Mițu, Anda și Grivei./ Anca e o păpușică,/ Mițu o pisică mică,/ iar Grivei care-a lătrat/ e un câine-adevărat./ Cățelușul și pisica/ nu stau blânzi nici atâtica,/ nu prea vor să ia aminte…/ doar păpușa e cuminte!/ lasă că mă fac eu mare/ și-o să-mi dea toți ascultare./ și-o să-mi spună ce îi doare!” (Doctorița) Și peste timp, a devenit „doctor” în sociologie.

Constantin Țintea oferă spre lectură copiilor o poveste versificată, prin care le spune că, după terminarea anului școlar cu premiul la purtător, un copil își convinge tatăl să meargă în vacanță la bunici, unde trece prin întâmplări hazlii și se amuză copios. De la început precizează motivul dorinței sale: „Mă su-foc! Își spuse Boanță, asta-i viața de oraș:/ zgomote și strigăte, muzică de pătimaș…/ Fuge-asfaltul sub picioare, fierbe totul; nicio boare./ Nu găsești, cât ai căta, loc umbros plin de răcoare!”( Vacanța lui Boață)

Descoperim la Gheorghe Vicol o poezie foarte inspirată și cu mesaj țintă pentru copii: învățarea dulcelui grai românesc, a limbii ce-o vorbim: „E tânără, dar și bătrână,/ Când veselă, când doinitoare/ Opacă și strălucitoare,/ Iubita mea Limba română.// Limbii Române, cu decență,/ Îi dau întreaga mea iubire/ Și-i fac la fiece-ntâlnire/ Cu sfiiciune-o reverență.// E limba mea și-a ta, maternă,/ venită ca o primăvară/ Ce se așează peste țară/ Și-apoi rămâne-așa, eternă.” (Limba română)

Dacă poezia este partea cea mai consistentă a antologiei, nici proza (povești, povestiri, fragmente de roman, piese de teatru ) nu sunt mai prejos. Prin povestirile sale, scriitoarea Petruța Chiriac re-aduce în atenția părinților și copiilor o idee, o regulă, o metodă confirmată de viață pentru educația și formarea copiilor. Ne re-amintește că este bine ca înclinațiile copiilor să fie descoperite din vreme, iar cei care au potențial real într-un anumit domeniu, într-o ramură artistică să persevereze și să exerseze continuu. Autoarea face referiri la talentul pentru muzică, arte plastice, fotografie în volumul „Copiii lui Tonitza ieri și azi”.

Pentru multe generații este de neuitat romanul „Cireșarii”, în cinci volume de Constantin Chiriță. Se adresează adolescenților și tinerilor. „Cavalerii florii de cireș”, un grup de elevi pornesc într-o expediție științifică sub îndrumarea lui Moș Timofte. Sunt expuși unor peripeții și aventuri neașteptate, pline de suspans, însă totul e bine, când se termină cu bine. Final fericit, iar încercările prin care trec îi fac pe adolescenți mai maturi, pentru că la un moment dat: „se vor aprinde luminile și viața va erupe pretutindeni. Se vor vedea orașe, case, pământuri, copaci, flori, culori. Și se vor vedea oameni. Viața curge, dragi cireșari!” spune autorul.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării””

Vasilica GRIGORAȘ: Performanță și perfecționism

În condițiile societății actuale este o concurență acerbă în toate domeniile de activitate. Este stimulată pe bună dreptate dorința de performanță. De excelență. Pentru acest lucru este nevoie de inițiativă și creativitate. Acestea se cultivă, se formează în timp și pot îmbrăca două aspecte: dorința de performanță și tendința spre perfectionism.

Pentru a nu da naștere unor întrebări inutile și interpretări eronate,  voi începe acest demers eseistic de la definițiile din dicționar ale celor două cuvinte: I. performanță sf : [fr performance] 1 Rezultat obținut de un sportiv, de o echipă, de un cal de curse etc. într-o întrecere. 2 (Spc) Rezultat foarte bun obținut de un sportiv, de o echipă, de un cal de curse etc., în raport cu valoarea medie a performanțelor (1). 3 (Pex) Realizare deosebită într-un domeniu de activitate oarecare. 4 Cel mai bun rezultat dat de un sistem tehnic, de un aparat, de un motor etc. în ceea ce privește una din caracteristicile lui; II. perfecționism s. n. 1. Tendință de a atinge perfecțiunea. 2. (Med.) Tendință maladivă spre perfecțiune, care poate ajunge la obsesie. 3. Punct de vedere la stoici și scriitorii creștini, după care scopul vieții este atingerea unui ideal perfect. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. perfectionnisme.

 

I. Performanța a fost un factor de evoluție a omului și oamenirii în decursul istoriei. Dorința de a performa a existat în toate orânduirile sociale, în toate țările de pe planetă. Se întâlnește și astăzi în activitățile omului și se va manifesta cât va exista omul creator, înzestrat cu inteligență și dorință de afirmare, capabil de noi descoperiri și de obținerea de noi recorduri, având satisfacția împlinirii în toate domeniile cunoașterii umane.

Astăzi s-a ajuns la performanțe uimitoare. Lumea nu poate sta în loc, performanțele vor atinge noi și noi vârfuri. În aceste condiții este firesc șă ne dorim să fim performanți, noi, copiii și nepoții noștri. Școala, familia, instituțiile științifice, culturale, societatea civilă… trebuie să se implice în acest proces de obținere a performanței. Suntem mândri și ne bucurăm când auzim numele unor personalități românești care au obținut recunoașteri internationale în știință, tehnică, sport, muzică, film, arte grafice, literatură… Rezultatele copiilor noștri la concursurile internaționale pe diferite materii, sunt dovada vie că românii sunt preocupați de performanță. Să mai amintim și de românii din diaspora care s-au remarcat prin performanțele lor în întreaga lume. Dar să vedem ce înseamnă și ce necesită performanța.

Performanța presupune stabilirea de scopuri (vârfuri de atins), iar pentru a le atinge este nevoie de o serie de obiective clare și de utilizarea unor mijloace adecvate.

Dependentă de scopuri, obiective și mijloace, atingerea performanței se realizează prin muncă asiduă, tenacitate și perseverență, informare și documentare de rang înalt, spirit inventiv, exercițiu inspirat… Putem conchide clar că performanța nu există în sine, este un subansamblu al actiunii, format din efecte și rezultate. Acestea variază în funcție de implicarea oamenilor într-un demers activ și inovator.

Performanța este subiectivă, ea constând în a apropia o realitate de o dorință și se exprimă prin comparație cu ceva. A.Burlaud, J.Y.Eglem, P.Mykita: „O performanță nu este bună sau proastă în sine. Același rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios. Deci, performanța reprezintă nivelul de realizare a obiectivelor”.

Performanța este rezultatul măsurat, superior celui existent, celui anticipat sau celui care decurge din rezultatele anterioare. Ea nu există în afara cuantificării și comparării, ci se descrie printr-un ansamblu de un grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat. De precizat, că nu trebuie să se confunde performanța cu indicatorii sau măsurile care o descriu. Conținutul concret al performanței trebuie evaluat în funcție de anumite repere. Ceea ce este performant într-o situație dată, poate să nu fie într-o altă situație.

Performanța personală înseamnă a te întrece pe tine, prin comparație cu rezultatele anterioare sau în comparație cu recordurile și succesele obținute de ceilalți. O dată obținut succesul prin îndeplinirea standardelor începe un nou drum. O nouă analiză pentru cunoașterea punctuală a standardelor momentului și locului, dar și a potențialului actanților acțiunii.

Prin identificarea modalităților în care au fost realizate acțiunile, a pașilor făcuți pentru obținerea performanțelor într-un domeniu, se pot previziona căile de a acționa în viitor, întocmirea de programe de muncă pentru atingerea sau depășirea standardelor. Un rol important îl are și identificarea capcanelor care pot împiedica atingerea performanței, astfel pot fi înlăturate erori și abateri de la parcursul spre reușită.

Prin performanță se crează întotdeauna valori. Prin performanță ne putem reinventa și putem evolua. Dorința de performanță ne ține în priză, ne disciplinează, ne împuternicește să ne descoperim/redescoperim, ne motivează să alegem ce drum să urmăm și cum să acționăm în deplină cunoștință de cauză, să stabilim cât mai lucid țelul și să decidem până unde vrem să mergem. A fi performanți înseamnă a fi mai buni în domeniul în care activăm, dar să și acceptăm că întotdeauna este loc de mai bine. Creșterea încrederii în sine și a respectului față de propria persoană nu exclude aprecierea la justă valoare a celorlalți. Doar astfel putem tempera derapajele iraționale în evaluare și evita alunecarea pe panta narcisismului și egocentrismului și căderea spre perfectionism.

II.Perfecționismul poate fi orientat către sine sau către ceilalți. În primul caz, oamenii își doresc să fie perfecți și să facă lucrurile perfect, iar în cel de-al doilea caz se pretinde celorlați să fie perfecți, criticându-i  în evaluările pe care le fac acestora.

În primul caz, dacă nu atingem perfecțiunea, ajungem să ne  învinuim  pe noi înșine, să ne considerăm incapabili, crezând că nu suntem în stare, nu am făcut suficient efort, ori aruncăm „anatema” pe alții, fie că ne-au obstrucționat ideile, fie că nu ne-au apreciat suficient. Și într-o situație și în alta, nu facem altceva decât să ne micșorăm stima de sine și să ne zdruncinăm încrederea în noi.

Pe de altă parte, dacă reușim să obținem ceea ce dorim, să ajungem unde ne-am propus, apare marele pericol de a cădea în păcatul mândriei cu formele sale mult mai severe, orgoliu și idolatrie. Dacă reușitele noastre sunt mai mici decât ale altora, nu este decât un pas mic până la invidie, ură.

Nici pe departe, nu trebuie încurajat și elogiat perfecționismul. Perfecționism înseamnă deraierea de la drumul firesc spre performanță, ceea ce este extrem de nociv în educația copiilor. În formarea copiilor, părinții sunt „barometrul” acestora.Cei mici interiorizează standardele părinților, însușindu-și-le necondiționat în dorința lor de a-i vedea mulțumiți pe părinții care îi critică. Se străduiesc din toate puterile să le arate cât sunt de buni pentru a le câștiga iubirea, Asemenea comportament este molipsitor, o dată dobândit de la părinți este lăsat moștenire generațiilor viitoare. Unii părinți fac o mare greșeală, din cauza neîmplinirilor personale și a propriilor frustrări acumulate de-a lungul vieții sunt foarte severi cu copiii, cerându-le să fie perfecți și, totodată fiind deosebit de critici cu realizările lor. Copiii neavând puterea de discernere a adultului, asemenea tendințe perfecționiste le pot submina obținerea rezultatelor scontate și le pot distruge viitorul și viața.

Părinții aleargă după bani, carieră, prestigiu maxim, considerând că este important pentru copii asigurarea, satisfacerea necesităților materiale, financiare, oferindu-le mult mai mult decât au nevoie. Fac abstracție de toate celelalte nevoi ale copiilor: psihologice, emoționale, de timp petrecut împreună, timp de cunoaștere reciprocă, timp de relaxare și manifestare a sentimentelor, de  iubire. Nesimțind căldura și iubirea părinților, la rândul lor vor fi copii fidele ale acestora; astfel se atenuează dragostea filială.

Un alt fapt real al zilelor noastre este acela că, din păcate, o parte dintre copii nu mai au copilărie (fiind încărcați cu extrem de multe activități din dorința părinților de a fi perfecți), o parte din tineri nu mai au timp personal, timp de socializare și relaționare. În fuga de a se instrui și forma pentru o carieră strălucită și a ajunge cât mai repede în vârful ierarhiei la serviciu, tinerii nu-și mai asumă responsabilitatea căsătoriei și a nașterii de copii. Iar unii dintre cei care au copii, sunt nerăbdători să le descopere potențialul intelectual, înclinațiile, predispozițiile în toate domeniile științifice, literare, artistice și să investească în acest sens, ceea ce nu e rău deloc, însă lipsirea copiiilor și tinerilor de timp personal este o mare greșeală.

Unii părinți consideră că și-au făcut  datoria față de copii doar alocând bani pentru meditații și pregătiri care să le asigure succesul. În acest mod reușesc să inducă o voință de fier în a obține doar rezultate excelente la școală. Însă, să nu uităm că mari personalități ale lumii au avut oarece probleme cu școala. Să ne amintim de Bill Gates (cofondatorul companiei Microsoft) și Steve Jobs (cofondatorul companiei Apple) au renunțat la studiile universitare, însă au obținut rezultate remarcabile în domeniul ales. Lista poate continua cu Albert Einstein, fizician care a primit premiul Nobel, a renunțat la cincisprezece ani la liceu, revenind un an mai târziu; Thomas Edison, a avut peste 1000 de invenții, a început târziu școala și catalogat de un profesor ca fiind „buimac”, a renunțat la școală, apoi a fost instruit acasă de mama sa; Benjamin Franklin, om de știință, inventator, publicist și om politic nu a reușit să termine liceul;  Charles Dickens a mers la școală până la 12 ani, iar la 22 de ani a devenit jurnalist, apoi scriitor a cărui operă a fost tradusă în nenumărate limbi.

Nu dorim să se înțeleagă greșit că facem pledoarie pentru abandon școlar și lipsei de interes pentru școală, învățătură și educație aleasă, temeinică. Însă, este corect să precizăm, chiar să accentuăm faptul că un om nu poate fi performant în toate domeniile de activitate și sferele de creație. A trecut vremea când s-a născut conceptul de „homo universalis” (omul renascentist – persoană cu o abordare generală a cunoașterii) și epoca socialismului care promova fără discernământ „omul  multilateral dezvoltat”. Important este să se descopere cât mai devreme înclinațiile copilului și să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a ajunge la performanță. Să ne dorim să fim mai buni, foarte buni, să fim primii pe scara valorică a preocupărilor noastre,  dar nu întotdeauna cei mai buni, ci este nevoie să acceptăm că alții pot fi mai buni decât noi. Este o diferență între a fi foarte bun și cel mai bun. A fi foarte bun înseamnă a avea puterea, capacitatea, discernământul de a recunoaște că altcineva poate fi mai bun decât noi, de a manifesta spirit de faiplay, acesta nefiind valid doar în sport, cum cred unii, ci în toate domeniile.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Performanță și perfecționism”

Vasilica GRIGORAȘ: Sărut anii din boccea

Sărut anii din boccea

 

E sărbătoare și e ziua mea,
Mă poartă-n brațe vântul,
Cu glas în armonii de păsărea
Mă dezmiardă lin cuvântul.

 

Mi-a înflorit copacul iară,
Respir în vers blândul senin,
Mi-e sufletul doar primăvară
Și văd mereu paharul plin.

 

Conjug verdele dintr-o vâlcea
Prin pomii roditori din anotimp,
Apoi îmi sărut anii din boccea,
Inspirând poeme din Olimp.

 

Mulți arbori aș dori să mai plantez
În sufletul deschis adânc spre lume,
Îmbrățișându-i să mă minunez
De-ale lor fructe dulci și bune.

 

Peste ani, râvnind să mai rodesc
Sub soarele de mai învietor,
Cu sete poezia s-o iubesc
În ritmul valsului îmbietor.

 

Apoi, aș dori s-așez un arbore-n rimă,
Să vibrez la fiece slovă din povești,
Îmbăindu-mă în a lor lumină,
Călăuzită de roiuri îngerești.

——————————-

Vasilica GRIGORAȘ

30 mai 2020

FLOARE de MAI pentru VASILICA GRIGORAȘ

Floare de Mai
                                               (Vasilicăi Grigoraș)

 

Flori de mai, flori de mai,
albul se ridică-n vânt
încununat cu nimb de Înviere
Lumină din Cuvânt.

 

Și tu si eu și ei
suntem prinși în hora vieții
nu ne oprim,
avem cerul,
mantia tinereții.
Ce dulce-i dorul de dumnezeire
când îngrădit ești doar tu și El
cerșind cu-aceeași îndurare
drumul spre veșnicie…

 

Flori de mai, flori de mai
încântă-ne în zi de sărbătoare
să mai uităm de ce-a fost rău
să primim sfânta împărtășanie
Doamne, știu că ne auzi
cerul se revarsă-n dar
fă Doamne încă o minune…
Pentru o ,,floare de mai”.

 

Mariana Gurza

Timișoara

30 mai 2020

 

***

 

Cuvintele tale
                             Vasilicăi Grigoraş, prietena mea de-o viaţă

 

Cuvintele tale răspândesc aromă de verde crud,
purifică pământul cu albul lăcrămioarelor,
leagănă iubirea nesperată în braţele curcubeului,
spală înălţimea brazilor seculari cu apă sfinţită
de iertarea de sine şi-a semenilor.

 

Cuvintele tale, credincioase călugăriţe,
se roagă pentru cei rătăciţi în jungla planetei,
pentru cei care călăuzesc fără să ştie calea,
pentru cei care au intemniţat dragostea
în inimile lor împietrite.
Cuvintele tale topesc cu aura lor gheţarii urii
transformă pietrele-n ţărână
ca dragostea să crească adânci rădăcini
şi să devină crâng înflorit.

 

Cuvintele tale, din ce în ce mai cizelate,
mai încărcate de sensuri profunde, curg cascadă
în biblioteca inimii din ce în ce mai spatioasă
şi mai plină de cititori.
Cuvintele tale, oglinda perfectă
a minţii şi inimii tale îşi revarsă cu generozitate
lumina peste tot ce atingi
cu vibrarea degetelor,
strălucirea ochilor, traiectoria gândurilor.
De 49 de ani, cuvintele tale sunt fundaţia
şi hrana spirituală a prieteniei noastre.
Cuvintele tale ating mereu
sufletul Domnului, care-ţi dăruieşte
energia florilor de mai în tot ce-nfăptuiesti
te apără şi te binecuvintează.

 

Valentina Teclici

Noua Zeelandă

30 mai 2020

 

***

 

PORTRET
                                  Dedicație poetei Vasilica Grigoraș

 

De când cugetul tău
sapă sub furtuna cuvintelor,
te-am văzut emigrând
printre spații celeste,
dialogând cu îngerii
și zburând laolaltă cu șoimii
peste înaltele turle celebre…

 

Sufletul tău,
într-o evadare eternă,
prinde doruri de zbor
dintr-o tainică hibernare…

 

Te-am văzut
dăltuindu-ți viori
din cele mai simple cuvinte
și ascunzând pe sub pleope
durerea ta nerostită
pentru durerea altora…

 

Slobozindu-te de tăceri,
ai rostit în culori de lumină
concertul rugăciunilor noastre
duse în larg
de corăbiile tale,
la timpul potrivit !

 

Ana Anton

17 mai 2020

***

Un clip oferit în dar poetului/scriitor Vasilica Grigoraș cu ocazia zilei de naștere de către patru prieteni din diferite colțuri ale lumii: Mariana Gurza, Ana Anton, Valentina Teclici și realizatorul Ben Todică.

LA MULTI ANI !

Vasilica GRIGORAȘ: Icoana

ICOANA
                           În memoria Mamei mele

 

o dimineaţă
zglobie
de sfârşit de mai
aprindea în pieptu-mi firav
tremurul coardelor vocale

încordate la maximum
refuzau să se aline
sub arcuşul
iscusit și tandru
al slovelor mamei
icoană a copilăriei
pictată adânc
pe catapeteasma
unei iubiri incomensurabile

în fluviul vieții
simt
chipul tău dulce
de veșnică amintire
astfel încât
trăiesc cu tine, MAMĂ
în absența ta

——————————-

Vasilica GRIGORAȘ

28 mai 2020

Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Darul lui George Roca (prefață la volumul 3)

„Cărțile sunt porți deschise asupra altor suflete și altor popoare. Mulțumită lor putem evada din micul nostru univers personal, atât de îngust, mulțumită lor scăpăm de la meditația fără rezultat asupra noastră înșine. O seară destinată lecturii unei cărți mari este pentru suflet ceea ce șederea la munte este pentru corp. Omul coboară din aceste înălțimi mai puternic, mai bine pregătit pentru a înfrunta cu curaj controversele pe care le va regăsi pe câmpiile vieții zilnice.” mărturisește André Maurois în celebrul eseu „Biblioteca publică și misiunea ei”.

După lectura antologiei „Taina scrisului”, poți confirma fără teama de a greși adevărul rostit de scriitorul, eseistul și istoricul francez și cred că în această cheie a gândit și simțit scriitorul, poetul, eseistul, publicistul și promotorul cultural George Roca atunci când a lansat invitația oamenilor de litere români de a fi părți ale acestui proiect.

Prin alcătuirea cărții „Taina scrisului”, publicată la București, Editura ANAMAROL, 2019, antologatorul stimulează fenomenul creației literare române. Ediția publicată are două volume a câte cincizeci de eseuri de motivație literară. Este o „Carte Mare” la propriu și la figurat. Un schimb de experiență activ, cu implicații serioase în cunoașterea mișcării literare actuale cu rezultate admirabile.

         Prin inițierea lucrării, coordonatorul a motivat și a convins mulți slujitori ai condeiul, români din toate colțurile lumii să-și dea mâna și obolul de creație în acest demers literar. ROMÂNUL George Roca dăruiește rodul contribuției acestora: „Prietenilor mei, scriitorii de pe toate meridianele Pământului” precizând și: „Dedic acest volum evenimentului sărbătoririi celor 100 de ani ai României Mari”. Ca într-o horă românească își dau mâna autori din România și români din: Australia, Noua Zeelandă, SUA, Canada, Israel, Spania, Italia, Franța, Anglia, Germania, Grecia, Cipru, Liban,  Republica Moldova într-un act literar de excepție.

George Roca motivează astfel declanșarea proiectului: <Am inițiat acest proiect numit „Taina scrisului” cu scopul de a conserva amintirile producătorilor de literatură de toate genurile despre acest minunat instrument de exprimare atât de necesar pentru comunicare și înțelegere a sufletului și gândirii umane.>

Așa cum știm din istoria literaturii române din toate timpurile, scriitura nu este întotdeauna o profesie; amintim pe: Mihai Eminescu (sufleur la teatru, bibliotecar, copist, revizor școlar, publicist), I.L. Caragiale (revizor şcolar, sufleur şi copist la teatru, funcționar, director de teatru), Lucian Blaga (carieră şi în diplomaţie, fiind ataşat cultural şi consilier de presă), Panait Istrati (zugrav), Liviu Rebreanu (ajutor de notar, ziarist, director de teatru), Tudor Arghezi (laborant la o fabrică de zahăr din Chitila, a îmbrăcat haina monahală, bijutier şi ceasornicar în Elveţia, apoi ziarist)… Mare parte din autorii contemporani  incluși în antologie au îmbrățișat alte profesii: Corneliu Ursu (medic), Lucian Munteanu (medic), Viorel Birtu Pîrăianu (medic), Corneliu Florea (medic), Dorel Schor (medic), Anna Nora Rotaru Papadimitroiu (medic), Valentina Teclici (sociolog), Valeriu Dulgheru (inginer), Simona Botezan (inginer), Vasilica Ilie (proiectant instalații pentru construcții civile), Georgeta Restegan – inginer chimist, Camelia Florescu (interpretă de folclor)… Acest lucru denotă faptul că harul de a scrie poate fi o profesie, dar poate fi și un simplu hobby, însă cu rezultate strălucite în ambele cazuri.

Primul volum al Antologiei se bucură de o prefață (Scriitorul și promotorul cultural George Roca și volumul „Taina scrisului”), elaborată de scriitoarea Elena Buică (Pickering, Toronto, Canada), în care apreciază că munca uriașă a lui George Roca la realizarea antologiei „pare a fi un modus vivendi” al românului trăitor în țara cangurului, „spre beneficiul culturii române”.  Impresionantă și mai mult decât edificatoare este această prefață și prin aprecierea autoarei  că scrisul ca „mod de a exista” „impune pe lângă inspirație și un strop de îndrăzneală”, „îți cere strădanie continuă”, „îți cere să proiectezi lumini în toate colțurile obscure ale sufletului”, de asemenea „îți cere să ai puterea de a ocoli locurile bătătorite, stereotipiile verbale.”

Volumul al doilea începe cu un material introductiv (prefață) intitulat: „Literatura de azi între promisiune și realitate”, semnat de scriitoarea Emilia Stroe-Țena (Alexandria, România). Pentru autoare, „Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină, prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu”.

Proiectul este inițiat și realizat din pasiune, din trăire adâncă, din iubire pentru scris, pentru literatura și cultura română și din dorința expresă de a coagula scriitori români de pe întreg mapamondul; este o invitație la unitate prin scris a creatorilor de literatură. Pentru scriitori și poeți, „Taina scrisului” este o „mărturie de credință literară” pentru că „Unul din privilegiile meseriei de scriitor este acela că ea reprezintă pretextul ideal pentru a face anumite lucruri, pentru a călători, pentru a explora. Altul ar fi că scrisul te stimulează să cercetezi viața îndeaproape, cu tot ceea ce stă ascuns ochiului ori năvălește peste tine pretutindeni. Scrisul și cititul… ne aprofundează și ne lărgesc capacitatea de înțelegere a vieții – ne hrănesc sufletul”. (Anne Lamott)

Eseurile incluse în cele două volume „Taina scrisului” sunt incitante pentru cititor și prin însuși titlurile lor. Aflăm ce reprezintă scrisul, care este motivația curat exprimată, accepțiunea sincer asumată: „Osânda de a fi scriitor” (Ștefan Doru Dăncuș), „Refugiul lacrimii ascunse” (Georgeta Resteman), „Lupta cu propriile limite” (Gheorghe A. Stroia), „Necesitatea existențială” (Eugen Evu), „Cuvintele mele de suflet” (Vasilica Ilie), „Fascinantul joc aș cuvintelor” (Valentina Teclici), „Scrisul, sensul meu de a fi” (Magdalena Albu), „Un testament literar” (Corneliu Vasile), „O imensă emoție” (Ștefan Dumitrescu) „Prin scris am semănat iubire” (Mariana Gurza), „Arta minții inteligente” (Mariana Mion-Pop), „Drumul către nesfârșit” (Viorel Birtu-Pîrăianu), „Drumul spre lumină” (Milena Munteanu), „Scriu precum respir” (Menuț Maximinian)…

În opinia lui Mihai Batog-Bujeniță pentru a scrie: „Drumul este greu, foarte greu chiar, dar merită să-l străbați chiar dacă picioarele goale îți vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a o urca.”, iar Magdalena Brătescu mărturisește: „Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor.” Adaug și alte opinii interesante: „Scrisul, arma inofensivă a purtătorului de vise și de doruri, miraculos luceafăr al tenebrelor sufletești…” (Mihaela Arbid-Stoica)”;  „scrisul trebuie să fie… un mod de a respira…” (Gheorghe A. Stroia); „Scrisul pentru mine, e ca un foc purificator.” (Ion Catrina); „Mâna care scrie e mâna care vindecă și alungă tristețea.” (Andra Tischer); „Verbul Harului este Hărnicia” (Eugen Evu); „Scrisul este esența umană care ne apropie de divin.” (Mariana Grigore)…

Ce este poezia și cuvântul? „Ea, Poezia, nu are hotar… Cuvintele, la fel. Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea și întunericul din noi.” (Nicolae Nicoară-Horia); <Cuvintele frumoase și cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de înțelegerea „Cuvîntului! Care ne-a adus în ființă.”> (Alexandru Nemoianu); „Cuvintele sunt ființe vii, ele păstrează o latură divină.” (Adriana Popa); „Cuvintele… uneori sunt fluturi care ne poartă visele. Alteori sunt scoici care conțin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată  sunt izvoare care revarsă o energie înviorătoare…” (Laura Anișoara Mustețiu); „Cuvintele… mă ridică spre cer sau mă strivesc. Aduc zâmbete și lacrimi. Sunt darnice sau zgârcite.” (Julia Henriette Kakucs); Dacă Adda Neag, care debutează la 18 ani afirmă că „Produsul poeziei mele e iubirea față de tot ce e viu”,  Ileana Cornelia Neaga începe să publice târziu: „Am împletit cununi din cuvinte în toamna vieții mele.”

A scrie înseamă responsabilitate și autodepășire, dorință acerbă de a te apropia de performanță, autorii fiind eroii de dincolo de cărți, de dincolo de tot efortul de creație. Numai astfel, rezultatele muncii pot deveni valori acoperite de neuitare în sufletele și conștiința cititorilor și vor ocupa locul cuvenit și bine meritat în patrimoniul cultural-literar românesc. Prin această antologie și prin tot ceea ce face pe tărâm literar, George Roca conjugă binele cu adevărul, fiind adeptul lui Leibniz care consideră că „e adevărat numai ceea ce este totodată bine”.

Filosoful și matematicianul René Descartes afirma: „dacă trăiești fără filosofie este ca și cum ai ține ochii închiși fără a încerca să-i deschizi vreodată”. Printr-o ingenioasă extrapolare, extensie a ariei cunoașterii și creației, George Roca a înlocuit cuvântul „filosofie” cu „literatură”, dovedind că această zicere este tot atât de adevărată și deosebit de importantă pentru omul ca ființă spirituală și creator de literatură. A promova literatura înseamnă un mare pas spre cucerirea demnității și libertății de sine și a celorlalți. A promova literatura înseamnă a recunoaște marile valori care ți-au construit personalitatea și identitatea în interiorul neamului în care te-ai născut și viețuiești ca parte distinctă a culturii și istoriei sale demne. A promova literatura înseamnă a te recunoaște ca om care s-a format și se afirmă, în limita posibilităților și disponibilităților sale, într-un mediu valoric și socio-istoric la realizarea căruia au contribuit întregi și neîntrerupte generații umane, pe care trebuie să le descoperi, să le recunoști și să le înțelegi pentru a le aduce prinosul de gratitudine, indiferent de spațiul geografic și timpul din care vin ele. A promova literatura înseamnă a recunoaște că prin ceea ce gândești, faci și trăiești devine prezent trecutul neamului omenesc și nu orice trecut, ci doar ceea ce pui la temelie pentru a construi viitorul. În acest spirit a fost concepută această Antologie de eseuri – ca formă a culturii și identității umane, aducând, din istorie și din actualitate câteva personalități care au construit axa drumului nostru către viitor și către desăvârșirea noastră ca ființe sociale, literare, culturale, spirituale. Și nu în ultimul rând, a promova literatura înseamnă a lăsa generos moștenirea culturală nealterată celor ce vor veni mereu și mereu, adică ființelor de mâine al mâinelui acestei nații.

George Roca a organizat o sesiune de comunicări literare, în scris (reală, limpede, negru pe alb). A invitat doritorii, mânuitori ai condeiului și/sau ai tastelor PC-ului la un curs de creație literară. O întreprindere, deopotrivă creativă și lucrativă cu un profit cultural atât pentru scriitori cât și pentru cititori. A anunțat un colocviu cu temă, cu timp de pregătire pentru a cugeta, pentru reculegere și culegere de informații, fapte, evenimente, elemente cumva date uitării ori lăsate în standbay, fără să știe până când!! Creatorii de literatură au consimțit la această provocare, și-au oferit o perioadă de reflexie și au chemat muza să conceapă eseul care-i reprezintă cel mai frumos și durabil…  Cred că o trăsătură definitorie și relevantă a eseurilor inserate în această antologie este SINCERITATEA. Nu se întrevede nicio urmă de bovarism. Fiecare a încercat, pe cât posibil să spună adevărul, știind că asta este literatura adevărată.

Autorii au scris cu entuziasm, cu bucuria și generozitatea dăruirii scrisului lor cititorilor. Eroii cărții își scriu pe viu propriul parcurs literar. Se distinge o lume pământească, bine ancorată în realitate și una idealizată, spirituală, culturală ce tinde spre desăvârșire. O expunere a vieții și sufletului. Când citești un eseu din „Taina scrisului” îți și imaginezi autorul când scrie; parcă își ține respirația și deschide o tolbă cu amintiri de tot felul, plonjând grațios în meandrele acestora, unele limpezi și molcome, altele tulburi și învolburate,  însă pe toate asumându-și-le ca fiind interesante, oscilând în a alege pe cele mai revelatoare. Un exercițiu particular pentru construirea unei opere colective. Fiecare autor este un soldat, care a depus un jurământ pe frontul creației literare (metaforic vorbind) și nu dorește să-l încalce.  Acest lucru ar fi catalogat ca trădare și nu numai că l-ar dezonora, dar va trebui să suporte și o pedeapsă cuvenită, bine meritată de la cititori, aceștia fiind prietenii de nădejde ai scriitorului, însă dezamăgiți, ei pot deveni ostili.

Eseul este o pagină de istorie a scrisului fiecăruia. Cartea „Taina scrisului” este o istorie a scrisului românesc pe o perioadă de câteva decenii. Autorii încep cu începutul, motivează, explică cât este har, cât este muncă și câți pași au parcurs pe ringul de dans împreună cu partenerul de suflet, CUVÂNTUL. Uneori dansul are loc pe gheața patinoarului, de altfel un spectacol sublim, dar lipsa de atenție, unele lacune ale tehnicii ori carențe în arta spectacolului/creației literare pot duce la accidentări și eliminări pe diferite durate de timp ori pentru totdeauna. În acest caz e nevoie de un efort considerabil, de atenție sporită, de o doză mărită de umanitate, sensibilitate, dar și rigoare profesională. Doar astfel soarele răsare și ne alintă cu razele sale calde șimțind că trăim în lumină, iar scrierea va spune cu siguranță ceva și va transmite ceva.

Lucrarea „Taina scrisului” este o simfonie a vieții autorilor în mai multe acte, compusă în aceeași cheie și cântată pe arpegiul acordurilor scrisului cu harul și truda autorilor. Actul creației acestei cărți presupune și dovedește o consonanță intimă, esența unui joc abil de tonalități literare. Muzicalitatea eseurilor este născută din succesiunea relatărilor într-o cadență personală, proprie, însumând surse inepuizabile de informații și sentimente. „Taina scrisului” este un tablou din natură. Sub cerul înseninat, o luncă întinsă cu ierburi verzi, cu flori de toate culorile și excelente esențe de arome, cu lanuri de spice aurii și însângerate din loc în loc de macii proaspăt înfloriți.

Se remarcă limpezimea exprimării literare, chintesență și glorie a talentului, harului, culturii acumulate în timp și a prețuirii cuvântului profund simțit și bine scris în cele 100 de eseuri, 100 de ecouri venite din acuitatea trăirilor fiecărui autor. Postându-se în singurătatea lui senină se simte confortabil asemenea unui faraon în templul său, oferindu-și scrisul ofrandă în semn de iubire și respect publicului cititor.

Expunerile transparente ale subiectivismului proiectează și construiesc meticulos, dar solid structuri arhetipale ale scrisului. Afectivitatea creatoare, emoționalitatea artistică, efervescența creatoare dau vitalitate exprimării eseistice, uneori depășind așteptările cititorului.

Fiecare semnatar este propriul său reper – are identitate proprie, este o aventură ființială, interioară  cu o constanță spirituală proprie. Fiecare autor cu aspirația sa, cu inspirația și muzele proprii, cu manifestarea și exteriorizarea în stil personal, cu misterul său. Fiecare visează desenând pe șevaletul inimii vise împlinite, în curs de realizare ori ratate, însă aceastea din urmă fiind doar treapte  de unde își pot lua startul spre un nou vis zburat spre alt orizont literar, mai adecvat locului, timpului și eului său lăuntric. Fiecare eseu este o vorbire monologă, susținută de plăcerea de a-și „expune” și etala sensibilitatea. Într-o lumină dominantă și stăruitoare se întrevăd și umbre, mici frustări, oarece neîmpliniri, dar prezentate calm, cu bonomie și înțelegere, deși unele sunt dureroase. Aspirațiile fiecărui autor sunt ape curgătoare, cu traiectorii dinamice deschise spre varii orizonturi. Curgerea limpede a expunerilor asemenea apelor vara, în care se unduiește strălucitor și se topește spre seară soarele pentru a răsări a doua zi, dis-de-dimineață.

Prin acest demers eseistic, autorii se interoghează atent, deschid lacătul cunoașterii de sine printr-o viabilă și sinceră comunicare cu eul interior.  Interogări ale timpului și ale sufletului. Identități, destăinuiri și testamente. Cunoscându-se pe sine, se deschid treptat, atât cât simt, cât doresc, cât intuiesc că pot fi înțeleși de receptorii externi. Operațiunea, înfăptuirea nu este o lucrare ușoară pentru că „apa vie” trebuie adusă la suprafață din adâncuri, acolo unde este limpezimea, vibrația și vivacitatea.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Darul lui George Roca (prefață la volumul 3)”

Vasilica GRIGORAȘ: Mea maxima culpa (poeme)

„MEA MAXIMA CULPA”, DOAMNE!

 

Hălăduind bezmetici

vreme îndelungată

prin cenușiul înțelegerii superficiale

a liberului arbitru,

am ajuns la o răspântie,

nu departe de o capitulare,

greu revocabilă

în fața unui dușman invizibil.

 

Subjugați de o dominație străină

care își construiește nestingherită

sălaș în interiorul nostru,

jucăm un adevărat teatru de război

într-un câmp minat și într-o luptă inegală,

noi, arcași iscusiți împlântăm

cu precizie nestingherită săgețile

în propriul nostru trup și suflet.

 

Astfel, dincolo de orice tropar lăsat uitării

fără nicio remușcare

ne-am condamnat la izolare

și stând închiși, ne temem să nu mergem

spre o dezintegrare ireparabilă.

 

Mea maxima culpa, Doamne

pentru întunericul minții

și împietrirea inimii!

Ajută-ne să ne îndreptăm

spre acel sens giratoriu

în care să putem descoperi

acea cărare îngustă și anevoioasă

spre interiorul Cuvântului Tău,

pentru a renaște în iubire divină,

întru slava, Ta!

 

 

 

ŞERPII

 

Şerpii toţi ne înconjoară,

Zi şi noapte ne-nfioară.

Din întuneric provin,

Vremea rea o întreţin

Şi-aduc cupe cu venin.

 

Ne e sufletul doar fiere,

Fără nicio mângâiere.

Inima ne e-mpietrită,

Între maluri vălurită,

De smerenie lipsită.

 

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Mea maxima culpa (poeme)”