Profesor Florin Sandu Țene, cunoscut în mediul literar și al jurnalismului românesc, cu pseudonimul Al. Florin Țene, mi-a dăruit, de curând, o carte, cu un titlu simbolic, Ce greu a fost în noaptea asta! (Editura „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2021). Aceasta nu este o monografie, precum ne-am lăsa înșelați de mențiunea care urmează titlului propriu-zis, „Viața poetului Traian Dorz. Între realitate și poveste”. Ci, dimpotrivă.
Ce greu a fost în noaptea asta este un roman social-politic, în care ni se revelă povestea vieții unui creștin, al unui vlăstar de român neaoș, hărăzit să traverseze mirajul unui contorsionat traiect existențial, un mărturisitor al „Oastei Domnului”.
Cele optsprezece capitole ale romanului, însoțite de câte un citat reprezentativ din gândirea propovăduitorului și psalmistului Traian Dorz, precum și motto-urile adiacente, au darul de a incita pe cititor.
În postura de narator omniscient, autorul Al. Florin Țene dorește să capteze atenția lectorului nu doar asupra protagonistului, cu a sa evoluție care este ascendentă și impresionantă, ci și asupra evoluției societății românești, pe durata mai multor epoci istorice.
Impresionează acribia documentării și insistența asupra detaliilor de natură socio-politică și confesională.
Apreciem scriitorului Al. Florin Țene plăcerea de a se apleca și asupra segmentului etnografic transilvănean, prin termeni specifici zonei natale a eroului său; termeni cu o rezonantă aparte, mitic-baladescă. Pitorescul narării dovedește talent scriitoricesc, nu doar documentaristic. Așadar, termeni precum: „candalău” (sobă), „cișnel” (porc), „ludaie” (dovleac), mihei etc. – mă îndreptățesc să-mi imaginez un adevărat excurs în puritatea existențialului nostru, corolă prețioasă a fondului lexical ancestral.
Ochiul auctorial acordă o atenție deosebită protagonistului. Nașterea, visul premonitoriu, primii ani de viață (cu tatăl, prizonier în Siberia), munca împovărătoare la câmp, elev al „școlii confesionale” din Oradea etc. Deopotrivă, surprindem docilitatea copilandrului Traian în fața primelor semne care îi vor modela viața. Reținem acele stări premonitorii care dau contur, prin imaginea bisericuței de început de secol al XVIII-lea din satul Talpe sau norii care profilau în dansul lor mișcător, chipul Mântuitorului.
Întrezărim, la un moment dat, cu plăcută și emoționantă surpriză, și o altă perspectivă narativă, o anume contopire cu ființa căreia îi dă contur, înnobilându-o, cu naturalețe și simplitate firească, atunci când sufletul său adolescentin se lasă vrăjit de primii fiori lirici, învăluiți în maramă euharistică: „Odată, L-am văzut trecând / cu turma pe Păstorul blând / mergea cu dânsa la izvor / blândul Păstor, blândul Păstor (…)”.
Cu aceeași finețe și subtilitate descoperim necesitatea de a puncta momente de reală importanță în evoluția societății românești. Unele dureroase, precum imaginea „Bihorului – tăiat în două de granița cu Ungaria”; ticăloșia ungurilor, în plină noapte, de a schimba bornele de hotar; altele, de-a dreptul, firești, în plan evolutiv, civilizator, precum: aparatul foto „cu burduf”, trecerea de la opinci la încălțări domnești, lampa „cu fotoghin”, mașina de scris „Kappet” etc.
Personajul Traian Dorz, aflat în perpetuă căutare, se lovește, nu de puține ori de nedreptăți („Fiecare boală-și are începutu-ntr-un păcat / trupul nu se-mbolnăvește, cât e sufletul curat”) care nu-l vor slăbi până-n ultima clipă a existenței sale pământene. Este și acesta (intuim), un semn că el este fiul iubit al Domnului, iar prin toate încercările vieții, menit să devină mărturisitorul! Și acest „examen” fi-va de fiecare dată dur, amplificat de divergențe doctrinare sau frământări politice: grozăviile războiului, Germania nazistă, Armata Roșie, cenzura, anchetele și umilirile inumane („Golgota stă și az’ / din chinuri și pieire”), lagărul Popești-Leordeni, domiciliul forțat în Bărăgan, Gherla, „Decretul de amnistie” (16 iunie 1964) etc.
Continue reading „Livia CIUPERCĂ: Despre jertfa cea biruitoare”
Scriitorul Al Florin Țene este fidel șieși și Literaturii Române.
„Spre-al lor trecut de slavă plin,
,,Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire”
La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta. În presa literară din perioada comunistă nu a apărut absolut nicio poezie a „acestui” Traian Dorz, despre care spunea elogios Nichita Stănescu că îi este prieten. Doar Ioan Alexandru ştia să recite din versurile limpezite de cristalul suferinţei ale poetului Traian Dorz (1914 – 1989), un ţăran dintr-o familie săracă de moţi din Livada Beiuşului, un cătun care purta pe vremuri numele de Râturi, posibil o toponimie a unei păşuni pentru porci. Există o poză color (o raritate în acele vremuri) de la începutul anilor 80, cu un Traian Dorz îmbătrânit de tristele însemne ale trecerii prin puşcării şi încercări spre revelaţie, dar cu ochii surâzători ce luminează iarna montană şi înveşnicită a Apusenilor, ca o promisiune a primăverii ce va veni cu siguranţă după vremurile polare ale comunismului şi necredinţei. Lumina din ochii lui Traian Dorz este solară, preluată şi prelucrată în versuri candide şi năvalnice ale unei credinţei adevărate, care a devenit o promisiune împlinită, o isagogie a aşteptării mântuitoare în noaptea totalitară. Viaţa lui s-a împletit ca destinul hristic, în sensul adevărului creator, cu origini sărmane, în stil dostoievskian, dintr-o iesle similară ca cea din Betleem, cu care a tins să se asemene, cu credinţă şi umilinţă, după Chipul Omului. Pentru Traian Dorz, „călugării civili” ai Oastei Domnului au fost epifanii ale eului interior cu care s-a identificat pentru o viaţă dedicată trăirii creştine autentice, originare, în care cuvântul evanghelic era mărturisit şi trăit ca al primilor creştini doar spre înălţare. Acest curaj de a promova trăirea evanghelică a deranjat preajma, nu numai regimul comunist ateu, dar chiar şi capii unei biserici ce dorea să facă un compromis trecător pentru a se salva instituţional.
Traian Dorz a identificat „peste toate lumină şi balsam”, care este credinţa iertătoare ce ne pregăteşte spre ceea ce va veni la a doua judecată. Acolo, „căzut în raiul” de la Livada Beiuşului, după zbaterile unei lumi prea materialiste şi prea ignorante în faţa revelaţiei, scăpat de lanţuri şi cătuşe, pe dealurile cu livezi şi fân cosit, Traian Dorz a stat mereu cu faţa la Dumnezeu, ca la un izvor de la care a băut cu sete şi ardoare apa vie a unei poezii atinse de geniu. Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz, nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunităţi creştine ce a revenit la sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare şi pe paginile manualelor şcolare, care sunt prea schematice şi neiertătoare ignoranţe cu ierarhiile valorice. În centrul creaţiei lui Traian Dorz nu este Gogota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunţarea miresmei de tămâie a Învierii. La Înviere se ajunge doar prin eschatologia iubirii aproapelui, în care-L găseşte pe El. Poezia lui Traian Dorz este o elegie modernă, cu instrumente clasice, a manifestării dragostei faţă de viaţa îmbrăcată în adevăr. Oastea Domnului este doar turma care îl urmăreşte pe păstor spre un loc liniştit cu verdeaţă şi izvoare cu apă vie. În acest tablou metaforic s-a încadrat cu seninătatea dragostei curate poetul Traian Dorz, şlefuind un fluier de os ancestral şi neaoş, cu care ne-a chemat pe toţi în turma poeziei autentice. Ne-a lăsat ca testament taina sa plămădită din versuri frumoase, ce scânteiază feţele unei alte lumi minunate pe care doar o bănuim şi în care încercăm cu ardoare să credem. Şi în ultimii ani ai comunismului a fost arestat pentru crezul său: poeziile creştine, atunci când nu se mai arestau poeţii, fiind eliberat după câteva luni în urma protestelor internaţionale. A fost eliberat, iar Traian Dorz s-a reîntors „Spre ţara dragostei” (titlul primului volum publicat în 1947), acolo în Livada Beiuşui, de fapt la raiul său care transcede vremurile de atunci, vremurile de azi sau vremurile de apoi şi unde a plecat înainte de revoluţia din decembrie 1989 să se aşeze pe „genunchii lui Iisus”.
