Există în lirica nouă, contemporană, poeți care se afirmă în spațiul lor originar, dar apoi sfera acestei afirmări se lărgește pe plan național. Este și cazul acestui volum de poeme semnat de poeta Nastasica Popa, intitulat, cromatic, Gânduri indamine, unde se evocă întinderea stepei dobrogene și a Mării Negre. Legătura  poetei cu acest spațiu mirific este una indestructibilă, firească și eternă, locul unde  ea a văzut lumina zilei pentru prima oară.  Regretatul Petru Poantă spunea în volumul bilingv Un pahar cu lumină. Poeți clujeni contemporani, Cluj-Napoca , 2005: ,,În cercetările mai noi, de altminteri, circulă tot mai insistent conceptul de geografie  literară și el definește, destul de flexibil, tocmai influențele, mai  vagi ori foarte evidente, pe care un anumit loc le exercită asupra creației; locul  fiind înțeles aici atât ca peisaj, cât și ca spațiu cultural complex,,.Dobrogea este un astfel de spațiu, iar autoarea noastră demonstrează cu prisosință acest aspect prin acest la doilea  volum,  care este valoric pe o treaptă superioară volumului de debut, chiar dacă uneori este inegal sub aspect estetic.  In completarea argumentului exprimat de  criticul Petru Poantă, aducem aprecierile prof.univ dr. Pompei Cocean, cel care spune că spațiul mental habitațional  identifică localitatea de baștină a fiecărui individ, adică spațiul în care acesta își formează primele reprezentări ale realității și ale cărui cutume și le imprimă în comportament. Piramida  cu treptele care atestă legătura omului cu spațiul său de origine este concretizarea acestei teorii științifice. Iată care sunt treptele acestei piramide: 1. Pământul; 2. Casa; 3. Neamul; 4. Cutuma; 5. Mitul; 6. Dumnezeu. Toate aceste trepte se pot decela în poezia Nastasicăi Popa în plan lexical, metaforic, semantic și semiologic, iar volumul devine în felul acesta dovada vie că autoarea aparține spațiului dobrogean cu pământuri aride și munți  milenari tociți de vânturile vremii: Se frânge sufletul și-n palme strânge,/ Mănunchi de vise-n malul care plânge!/ Și plec în Constelația de gheață,/ Mă risipesc… în lecția de viață (Pe un mal de mare

1. Pământul: a iubi din mâl o floare,  În dram de lut să înflorească-n mine/ Lăstari cu flori stelare, indamine; Mi-ai redat din lut făptura,/ Viața-n luna lui brumar…/Când se-mpiedica natura/ Printre frunze și amar. Pământul este pentru poetă o mare de culori, cerul la fel, iar mărturisirea sa ni se pare deosebit de explicită: Culorile astrale eu le văd albatru verzui (indamine) la fel și gândurille mele sunt undeva…acolo printre acele culori, amestecate! Din albastrul cerului și verdele pământului! Aceeași culoare am văzut-o în ochii soțului meu! De aceea am numit gândurile mele …indamine! Iată, cât de frumos  sună aceste metafore  ale gândului și luminii: Se topește-n mine gându-naripat / Ce-nspică Lumina, provocând culori.Pentru că orice mișcare a gândului poetic este producătoare de lumină ca un lan de grâu care generează spice pe întinderea vastă a Câmpiei Române….

Nastasica Popa scrie o poezie cromatică, pe un fundal de albastru marin, adesea voronețian. Pentru că lumea este  un Eden frumos colorat, iar inspirația poetei care vine din stepa dobrogeană  și accentuează  acest tip de frumusețe. Lumea pe care sufletul poetei o percepe este frumoasă, viu colorată și inspirată de influența spațiului marin. Parcă este evident că nu poți trăi în  vecinătatea acestui mediu acvatic fără a simți adierile muzelor.  Mai multe culori de cât însuși curcubeul se pot vedea în spațiul universului liric.  Culori precum : indamină, albastru marin, stânjeniu, negru, carmajin, umbră, cerneală, noapte ,semantic variante ale negrului,  se observă  doar pulsatoriu:, precum o pată de culoare pe un perete  obscur, ca un tablou de Klimt: „lumină îmbujorată”, rubiniu, „maci aprinși”, licurici, jar, „coama Lunii”, „zarea marmorată-n alabastru”, timpul sângeriu, anotimpul ruginiu, curcubeu rubiniu etc.   Poeta Nastasica Popa, al cărei suflet blând și generos  vibrează la frumusețea lumii, aduce  în fața cititorilor perle de limbaj metaforic , pe care i le inspiră marea sau spațiul frumos dobrogean,  unduindu-se pe ape/ În flori albe-violet…Lumea din care se constituie  arhitectura poemelor  este mineralul cu multitudinea de derivate ale sale (silvină, argint, topaz, rubin, mărgean, plumb, ivoriu, jad, cuarț, celestină, micele), teluricul (glod, mâl, „muza magmei”, tină, perisip, „lutul. Pământul devine o stea miraculoasă în poezia Dobrogei.

2.Casa: E tristă casa ta, măicuță…/Și-au scuturat castanii frunza/Iar florile-au murit în glastră,/Păienjeni țes prin colțuri pânza,/Iar tu îmi pari așa micuță! La casa ta e-o țiglă spartă,/ Pe lângă hornuri, ploaia plânge./ Odaia-mi pare-acuma sumbră, / Auzi…? A scârțâit portița../.– Nu-i nimeni, mamă! Poate vântul,/Că s-a pornit de două zile,/ Din pomi a scuturat veșmântul!/– Ba… iaca, mi-a venit fetița! Măicuța bătrână mai stă de veghe în casa părintească, așteptându-și odrasla. Peste imaginea fiicei din prezent, în mintea mamei tulburată de boală se suprapune aceea din trecut, când fata era școlăriță. Faptul o impresionează pe poeta noastră, iar trăirea acestei iubiri pentru mama generează poezie, căci asemeni regelui Midas, tot ce atinge poeta devine …aur al creației; până și tristețea profundă cauzată de boala mamei…

3.Neamul se regăsește în poezia acestui volum prin accentuarea plaiurilor dobrogene, unde neamul ei de …tătăroaică trăiește, iubește, creează constant. / Ți-aș da măicuță stelele-n arcadă/ Și Luna de pe Cer, dacă aș putea./ Mi-este sufletul bucată de cutea,/ Când starea ta începe să decadă.

4.Cutuma: Se scurg în fereastră flori înghețate,/Țipă sinistru cucuveaua-n aiept, ne spune poeta, amintind de credința că pasărea nocturnă ar fi prevestitoarea morții, conform credinței populare. Recucerirea și aducerea în planul prezentului a frumuseții vârstei primare a iubirii se face ea însăși  prin incantație: „Mângâia-voi prin pădure/ Cu-n parfum de iasomie,/ Ochii tăi ce pot să-ndure,/ Rana-n piept ca de secure”, căci în spațiul erosului poeta inventează noi cutume, noi gesturi ritualice de tandrețe întru eternizarea iubirii.  Indamină, nard, celestin, jipan, chimval, ogeac   sunt câteva cuvinte neaoșe, iar altele precum astruce, comând, exitus, smârd, sunt folosite pentru a marca mesajele negative ale ființei în suferință. De multe ori însă aceste cuvinte au doar sens de metaforic, nu și peiorativ, ele accentuând obiceiurile de limbaj ale dobrogenilor.

5.Mitul apare în dinamicul  ce  evoluează dinspre elanul creator prin motivul zborului:  „zborul înalt”, „cal ce aleargă-n crupadă” către violența nemărginire  a mării „izbite talazuri”,  liniștindu-se doar  în încremenire  la auzul lirei  lui Orfeu, prințul trac: „Până spre mal de mare, să-ngenunche-apusul,/ Să stea-mpietrit în valuri, fie-ne supusul”. Baladele și poveștile Dobrogei se manifestă în textul  poetic: – Ești balada fetei din sânger / Ce coboară din munți către șes,/ Copila cu suflet de înger…

6.Dumnezeu este invocat în rugăciune sau psalm, secvențial, combinat cu temele mari ale creației poetice: iubirea și timpul, căci toate apar sub oblăduirea Lui:

Mai lasă-mi, Doamne, ce-i frumos,/ În anotimpul ruginiu/ Să sorb iar vinul Tău zemos/ Din curcubeul rubiniu.

       Două teme mari se conturează din versurile acestui volum: iubirea și timpul.  Vorbim de iubirea aceasta trecută peste apa Styxului în plan existențial, dar cât de vie și nemuritoare trăiește ea în sufletul blând al poetei, împărtășită generos tuturor celor din juru-i, de la firul de iarbă până la steaua din inaltul cerului: Și patru ochi râdeau, sortiți într-o chemare/ De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic./ Se scuturau din cer povești din nopți amare…/ Pe umeri  îmi așterni sărutul tău obraznic. Iubirea care mișcă dantesc sori și stele este axa principală a rotirii universului poetic  în volumul Gânduri indamine:  M-aș ascunde printre lotuși,/Către zori, când crezi că plouă,/Să beau picături de rouă/ Să le simt în trup răcoare/ În nopți calde-n lună nouă.//M-aș ascunde-n miezul florii,//Printre dulcile stamine,/ Din doruri să-mi mai termine,/ Picurând pe buze miere/ Să le sorbi doar tu,străine! De la mineralizarea lumii, într-o primă viziune,  sinestezia  poetei  construiește metafore superbe: „tăcerile încărunțesc durerea”, „ De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic / Fluturii-i strivesc sub fructul iubirii,,// Sub clarul de Lună cireșul e nins…/ De îngeri și fluturi; Mai lasă-mi iubirea, spre seară/ În bob de mărgean și smaralde ,/ Sub clarul de lună, de ceară/ În marea cea mare s-o scalde; conjugarea iubirii cu marea devine inerentă în volumul dobrogencei noastre. Spațiul terestru se îmbină armonios cu cel acvatic fără a se respinge, parcă într-o lege a atracției universale.  Până și lumea aceea nevăzută  este legată de noi în mod indestructibil, așa ne asigură poeta, indiferent de anotimp:  Fantasmele iubirii ce-mi par a fi aproape/ De un ținut sălbatic, pe geam flori de cristale.

Continue reading „Maria VAIDA: Poezia Dobrogei sau Nu mă da lupilor pradă” →