Mircea Dorin ISTRATE: Poet și poezie

De-apururi poezia cea frunte-o descrețește,

Alean și dor i-aduce la cel care-o iubește,

Trăiri și-nfiorare, nostalgice simțiri,

Vor fi când bobi de lacrimi el are în priviri.

 

La brav ostaș îi pune curaj și îndrăzneală,

Putere-n braț și-n minte, iar de o fi jertfeală

Pentru a țării viață în drum spre dăinuire,

În fața morții crunte, să n-aibă tresărire.

 

La-nvățăcel și dascăl, frunosul din cuvânt,

Ce nalță în trăire simțirile la rând,

Și spusa cea frumosă ce te ridică-n slavă

Când slova poeziei îți e atât de dragă.

 

La-ndrăgostit mai toate ce sunt în astă lume,

Smerit și dor și lacrimi, durere de genune,

Dorințe și speranțe cuprinse-n jurământ

Și tot ce a lui suflet îmi are-n el mai sfânt.

 

În ruga unei mame, smerelnică iertare,

Și-n boaba celei lacrimi cerșita îndurare

Pentru pruncuții care, cu viața da-vor piept,

Ca ei, sub umbra crucii, să țină drumul drept.

*

Că fără poezie ți-e sufletul amar,

Iar zilnicita viață e arsă ca de jar,

Poetul care scrie e-un veșnic visător,

Un suflet bun, cucernic și tuturor dator.

 

Citindu-i dară scrisul, voi sufletu-i citiți,

Și-n ruga-i zilnicită cu el vă însfințiți,

Cu poezia-n suflet mereu veți fi mai buni,

În lumea asta plină de lași și de nebuni.

 

Luați din poezie ‘nălțarea în visare,

Curatul, adevărul și veșnica iertare,

Iar din cuvânt frumosul vi-l faceți ca veșmânt

Și-atunci în voi de-apururi va fi smerit și sfânt.

 

 

BISERICUȚE  DIN  ARDEAL

 

Bisericuțe  din Ardeal,

Voi, cuib de lumânări aprinse,

V-ați rânduit din deal în deal

Să-mi țineți visele nestinse.

 

Bisericuțe din Ardeal,

Voi, jertfitoare neînvinse,

V-ați întomnat în vârf de deal,

Cu-ai mei luceferi, toate ninse.

 

Bisericuțe din Ardeal

Voi , candele de dor cuprinse,

Sunteți străjerii mei din deal,

Să-mi însfințiți a mele vise.

 

Bisericuțe din Ardeal,

Voi,  gânduri bune, neucise,

Mereu veți fi pe-un vârf de deal

Să-mi privegheați câmpii întinse.

 

Bisericuțe din Ardeal,

De-a urii lumii-n veci cuprinse,

Ținut-ați piep oricărui val

Și de aici n-ați fost desprinse.

 

Bisericuțe din Adreal,

Cuibar de lacrimi necuprinse,

Unit-ați țara mal cu mal

Și-a ei speranțe-n ‘nalte vise.

*

Bisericuțe din Ardeal,

Pământ și ceruri necuprinse

Ați adunat în sfânt pocal,

Să-mi fiți sprențe neînvinse.

 

Bisericuțe din Ardeal,

Din vremi bătrâne, dinnainte,

Voi mărgelat-ați deal cu deal

Slujindu-mi cerurile  sfinte,

 

Ca să îmi fiți pe-al Crucii Drum

Cu noi  spre Domnul Îndurării,

Și să avem doar gândul bun,

Pe  lungul drumul, al neuitării.

 

 

DRUMEȚ  PE  DRUMUL  ÎNSERĂRII

 

Drumeț, pe drumul înserării, popas aș face undeva,

La vechiul han,  pe drumul sării, unde îmi cântă un cobzar

Și unde lotrii dimprejururi se petreceau demult, cândva,

Ademeniți de o hangiță, ce îi punea pe mulți pe jar.

 

Și-n față c-o ulcică plină cu vin-pelin și sănătos

De la chimir voi scoate-n grabă,  două pistoale ferecate,

Și arătând la toată lumea cât sunt de darnic și bănos,

Cu-n pumn de galbeni eu plăti-voi, cinstita masă cu bucate.

 

Să-mi cânte-apoi ce vrea cobzarul, de dor, de jale și de-amar,

De drag, de inimă albastră, de tot ce arde-ntr-o iubire,

De ce a fost și o să fie, de ce nu știu nici eu măcar,

Numai să fie-n pân’ la ziuă, o nesfârșită nebunie.

 

Iar noaptea ceea să ne ție într-un desfăț și încântare,

În râset fără de oprire, în bucurie și-n durere,

La rând să ascultăm povestea ce o va spune fiecare,

Descarce-se acela suflet, cum a sa inimă-i va cere.

 

Să curgă vinul în ulcioare! să bem și să uităm de lume,

Cârlani pe jar să ostoiască nestăpânita noastră foame,

Hangița ne stârnescă pofte nestăpânite și nebune,

Iar noi să ne uităm că suntem, închinători pe la icoane.

 

Ne prindă zorii dimineții, pe câți mai fi-vor încă-n stare,

Cântând cu glasuri adormite frânturi de cântece uitate,

Să ținem minte că odată, la han îmi fost-a sărbătoare,

Când a trecut ca-n vis pe-aicea… poetul Mircea, lui Istrate.

 

 

RĂMÂNEȚI  VOI  CU  TOATE  CELEA

 

N-aș regret nicicând nimica,

Chiar picurat de-aș fi cu ceară,

Nu m-ar opri din drum nici frica,

Iar ce-am făcut, aș face iară:

 

Copil de-aș fi, a mele fie

Pădurea verde și umbroasă,

Pomiștea popii, dulcea vie,

Mura pe valea răcoroasă,

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poet și poezie”

Mircea Dorin ISTRATE: Seară de vară (versuri)

 

Cu aripi de mătase mângâie vântul seara,

Înfiorând simțirea la tot ce-i trăitor,

Înfoaie focu-n vatră, săltându-mi-l ușor,

Să-mi gate cina care, încheie-o zi de vară.

 

 

Luceferii sfielnici se-aprind pe cerul nopții,

Străluminând cerescul în lungul lor și-n lat,

Pruncuții cei de-o șchioapă să doarmă mi-au plecat,

Se stinge-ncet și moare, de-acuma larma vieții.

 

Încet, suflarea toată în vis mi se scufundă,

Lăsând himere-n minte să-mi umble cum îmi vor,

Din cer, pe-ntinsul lumii în nevăzut cobor,

O liniște și-o pacea smerelnică și blândă.

 

Pe undeva, departe, în crucea nopții bate

Nici știu de unde încă, un clopot vechi, dogit,

De-acuma timpul lumii, mereu neadormit

Spre zorii dimineții, încet, încet răzbate.

*

Așa îmi trece noaptea, lăsându-și lăcrimarea

În roua dimineții ce-o scânteia în iarbă,

Iar bobii ei îmi fi-vor a dimineții salbă,

La gâtul verii care, își calcă-ncet cărarea.

 

 

VREDNICIȚILOR  EROI

 

Motto: Închin, în fața voastră, smerelnica mea frunte,

             Voi, care-mi sunteți încă eroii-atâtor lupte

              Pe câmpul de onoare al dragostei de țară,

              De neamul  ce-a lui viță, nicicând n-o să dispară.

 

În lanul ce se coace sub mângâieri de soare,

Mi-au înflorit sfielnic, văpăi de maci în floare,

Sunt sufletele voastre pe-aicea risipite,

Ce pentru veșnicie cu glia-s înfrăție.

 

Când din cuptor îmi scoateți cea aburindă pâine

Și-n mâini o frângeți încă spre ziua cea de mâine,

În ea e și-a lor suflet cu cugetu-mpăcat,

Că viața pentru țară și pentru noi și-au dat.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Seară de vară (versuri)”

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

VA  MAI  VENI  CÂNDVA,  ODATĂ….

 

Va mai veni cândva o vară

Și-o fi ca-n vechile povești?

Iubirea să ne-o-aprindă iară,

Să-ți spun cât dragă tu îmi ești?

 

Va mai veni o lungă toamnă

Să-mi coacă merele crețești?

Îi mai veni, frumoasă doamnă

Să-mi spui că încă mă iubești?

 

Va mai veni cândva o iarnă

Cernând ninsorile cerești?

Ca vremea nostră s-o rentoarnă

Spre-nfiorări dumnezeiești?

 

Va mai veni o primăvară

Și tu-i veni de unde ești,

Să-nmugurim iubirea iară

Așa ca-n vechile povești?

*

De vei veni o clipă dară

În orice anotimp dorești,

Vom fi, a câta oară iară

Nebunii lumii, pământești?

 

Și tot ce-n urmă am lăsat,

În lacrimi vom lua-napoi,

Va fi cel ultimul păcat

De care ști-vom, numai doi.

 

Acum, în îndulcite șoapte

Iar îți trimit din al meu gând,

Chemări să vii în orice noapte

În visul meu, tot rând la rând.

 

 

POVEȚILE  PRIMITE

 

Mărite Doamne, eu greșesc?

M-ai pus în colțul meu de lume

Pământul ăsta să-l robesc

De vreau viața-n toate bune?

 

Și ca să nu mă lenevesc

Mi-ai pus în brazdă bobi de aur?

Și-atâtea griji cum să-i păzesc

De furi, purtând cununi de laur?

 

Și pe acest picior de plai

Mi-ai dat să am ca untul huma?

Și cuibul mi-l făcut-ai Rai

Să-mi apăr neamul, țara, muma?

 

În monumente și-n Columne

Din veac în veac să veșnicesc?

Și doar mereu în fapte bune

Viața încă s-o trăiesc?

 

Să fiu aici, un pumn furtunii

La toți dușmanii nepoftiți?

Iar ca să am puterea urii

În griji, nevoi, ne ții uniți?

 

Vrei să-mi arăți, că-n astă lume

Nimic nu-ți vine prea ușor?

Plătitul preț, sunt fapte bune

Făcute-n dragoste și dor,

 

Iertarea încă și iubirea

Și vrednicia-n toate cele,

Aduc în viață fericirea

Din toate patimile mele.

 

Am înțeles Mărite Doamne,

Că ții la mine și ai vrea,

S-ajung în ale vieții toamne,

Mai bun, mai vrednic și-oi avea,

 

A Tale Raiuri nesfârșite

Vecie fie-mi de-oi pleca,

De-aceea ține-oi Doamne minte

Povețile, ce Tu mi-i da.

 

07.06.2020

 

 

TRĂIM  DE-ACUM  ÎN  ALTĂ   LUME

 

Împovărat de mari nevoi,

De griji, de anii duși în spate,

De mersul lumii spre n-apoi,

De câte astăzi nu mai poate,

 

Sihastrul nostru, răbdător,

De-atâta pusnicit departe,

A coborât la muritori

Să spuie lumii ce li-s date.

 

S-au strâns mulțimii ca să-i asculte

Învățătura-i înțeleptă

Și din îndemnuri să se-nfrupte,

Ca să le pun-apoi în faptă.

*

Așa s-a întâmplat n-ainte

Cu marii noștrii eremiți,

Erau îndreptători de minte,

Curați în toate și smeriți.

 

Trăind cu sfânta rugăciune,

De toate celea-nnevoiți,

S-au însfințit cu-nțelepciune

Să întărească-a noastre minți.

**

Azi, nu mai sunt acei sihaștri

Să nevoiască pentru noi,

Să lumineze precum aștrii,

Întunecimile din noi.

 

De-aceea suntem tot mai răi,

Tot mai avari, mai păcătoși,

Avari, tâlhari, atei, călăi

Și de putere prea setoși.

 

Nu mi-s mai ei să ne îndrepte

Purtarea care ni-i greșită,

Cu-a lor cuvinte înțelepte,

Și viața-n Domnul arvunită.

 

S-au lepădat de noi sihaștri

Și cerul încă ne-a uitat,

N-au sfânt în ei toți popii noștri,

Iar  noi păcatului ne-am dat.

 

Sihaștri fi-vor amintire

Ce-o vom uita-o în curând,

Cu ei avut-am ocrotire

Nevolniciilor din gând.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme”

Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)

ÎNVĂŢĂTOAREA

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

 

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită.

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

 

 

SĂRUTA-VOI   MÂNA   CARE

(Doamnei mele învăţătoare Oproescu Viorica)

 

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare

Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,

Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare

Să-i îndulcească anii înserării.

 

Iar în cuvinte mute, miruite

De gând curat ascuns în lăcrimare,

Mă voi ruga la Tine, Preamărite,

Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

 

Şi zilele să-i faci o bucurie

Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,

Să învăţăm a socoti şi-a scrie,

Să descifrăm a slovelor cărare.

 

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,

Şi nici măsură-n aur şi carate,

E scânteierea cea de vieţuire

Ce fără ea trăirea nu se poate.

 

***

De-o vezi cumva pierdută în mulţime

Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,

Pe tine, ne-nceputu-n isteţime

Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

 

 

DOMNULUI   PROFESOR

                                (Neuitatului meu  profesor de istorie,

                                                                 Ionescu  Nicolae)

 

Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,

Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,

A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,

Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.

 

De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată

Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată

De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate

Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.

 

Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir

Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir

Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea

La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.

 

***

Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire

C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,

Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte

Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.

 

Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând

Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,

Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,

Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.

 

 

SFINȚI  DE  MIERE

 

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite

Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,

Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte

Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

 

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse

Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,

Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse

Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)”

Mircea Dorin ISTRATE: Lada de zestre

 

LADA  DE  ZESTRE

 

,,În lăda cea de zestre, stă TIMPUL adormit,

Miroase-a levănțică, a smirnă și-a smerit”,

A stat acolo-n vremuri, ca pân’ la noi s-ajungă,

Torcându-și veșnicia cuminte și prelungă.

 

Acolo e FRUMOSUL, CURATUL di-nceput,

IUBIREA și AMARUL și LACRIMA-n durut,

SPERANȚA, BUCURIA și VISUL  și-NĂLȚAREA

Și toate ale vieții, să nu-i uităm CĂRAREA.

 

Să știm că noi venit-am din TIMPUL de demult,

Din vremea când străbunii chiar ei l-au început,

Și-n VREDNICIT  trecut-au prin toate negrăbit,

Cu Domnul lor din ceruri, cum vremi s-au nimerit.

 

Acum, în lada ceea, cât toate-s adunate,

ICOANE-mi sunt  de SUFLET,  pe-altare-nlăcrimate,

Să ne-nchinam la ele cum facem la ceresc,

Că-n ele e SCÂNTEIE și DUH  DUMNEZEIESC.

**

În lada cea de zestr-i, un BOB DE VEȘNICIE,

TRECUTUL scurs smerelnic în lungă vrednicie,

Mereu jertfita VIAȚĂ pe humă de lumesc,

Să fim, de merita-vom, în Raiul din ceresc.

***

Când ne-mbrăcăm cu straiul de bunii mei purtat,

Trăi-vom o clipită în lumi de preacurat

Și n-om lăsa uitarea să șteargă cel trecut

În care ei, cu toții, o vreme-au încăput.

 

Așa vom sta de-apururi aicea laolaltă,

Cu toți din neamul nostru ce-au fost aici vre-odată,

Cu toate ce-au fost bune și rele la un loc,

Trăite în smerelnic sub umbră de noroc.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

4 iunie, 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)

DOAR   ACOLO

 

După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare

Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,

M-am întors încă o dată în minunea-mbietoare

Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.

 

Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea

Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,

Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea

Coborâtu-s-a în toate, rai îmi facă, fermecat.

 

**

Cînd sub bolta de luceferi strălucind în feerie

Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,

În plăcerea celei clipe ce-am crezut-o veşnicie

Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.

 

Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,

Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,

Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată

Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.

 

Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată

Iar simţirea-nfiorată a ’nălţat-o spre divin,

Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată

Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.

 

***

Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire

Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,

Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire

Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.

 

 

UNDE   EŞTI    COPILĂRIE 

 

Vânturat-am astă lume mult în lung, dar şi în lat

Şi-am văzut, de n-am cuvinte să le spună, să le scrie,

Dar nimic din toate astea, nu-s ca locu-n care-am stat

În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie.

 

Azi mă-ntorc, c-aici mă cheamă timpul meu de început,

Să mai văd cu ochii minţii, viaţa cum s-a tors pe fus,

Şi cum cea copilărie, toată încă a-ncăput

În dulceaţa unor clipe, ce cu mine-apoi s-au dus.

 

*

Las în urmă drumul ţării şi-o apuc pe cea cărare

Care-mi trece şerpuită printre vii spre Continit,

Şi tot urc în osteneală, căutând spre larga zare

Stâna, ce-a-ngropat-o veacul din vechime-n loc umbrit.

 

Cu privirea caut tainic trei ciobani şi-o Mioriţă

Care ştiu că-n vremi bătrâne colindatu-mi-au pe-aici,

Să mi-i pun într-o baladă şi din plânset de băciţă

Să-i fac lacrimă-nstelată pe-a ei ie cu arnici.

 

Pustiită-mi este stâna, că ciobanii-s duşi cu turma

Să îmi pască roi de stele prin câmpiile de sus,

Gârbovite-s cele timpuri şi-n tăcerile de-acuma

Doar uitarea mi-o mai cată, tot lăţindu-se pe-ascuns.

 

Prin pomiştea ce-a  rărită, amintirea re-nviată

Cată merele de aur ce-n-vrăjitu-mi-au pruncia,

Şi-un balaur ce-o păzeşte, cu privirea-nfiorată

Pe Ileana Cosânzeana, ce îşi plânge silnicia.

 

Nu-s, că nu-s mai cele timpuri ce mi-au fost atunci avere

Şi pe care tăinuite într-o ţandură de gând,

Le păstrez să simt şi-acuma gustul raiului de miere

Când eram copilul mamei şi-mi spunea poveşti, oftând.

 

***

Unde eşti copilărie, visul nopţii înstelate,

Bob de smirnă parfumată în cădelniţa uitării,

Mugur sărutat de roua purităţii-nlăcrimate,

Vamă dată-n amintirea timpului, sortit pieirii.

 

 

MĂ-NTORC  MEREU  CU  GÂNDUL

 

De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare

Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi

Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare

Cea urmă veşnicită a carului cu boi.

 

Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină

Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită

Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină

Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.

 

În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare

Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,

Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea

Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.

 

Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,

Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,

Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie

Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,

 

A mele fost-au toate, avere nemuncită

Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,

Eu ca neştiutorul, uşor am risipit-o

În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.

 

Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul

Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,

Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul

În faţa unei fete, ca floarea de april.

 

Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri

Şi simţătoare clipe din inimă pornite,

Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi

În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.

 

***

Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună

Pe sufletele noastre în tremur picurate,

Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă

Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.

 

 

NOAPTE   FERMECATĂ

 

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)”

Mircea Dorin ISTRATE: În crângul de poveste (versuri)

LA  UMBRA…

 

La umbra unei flori înmiresmate

În voie buruienile mi-o-neacă,

Iar toate cele care-s luminate

Îmi au  în spate umbra-ntunecată.

 

La umbră de iubire crește ura,

La  umbră de virtute, lașitatea,

La  umbra prieteniei, secătura,

La  umbra pietății, duritatea.

 

La umbra de stejari îmi cresc nuiele,

La  umbră de viteji, acei fricoși,

La  umbra binelui, nevoi și rele,

La  umbră de-adevăr, cei mincinoși.

 

La umbra măreției, micnicia,

La umbra unui sfânt, cei păcătoși,

La umbra unui bine, mișelia,

La umbra păcii, ceia belicoși.

 

La umbra făcătorului de bine,

De adevăr, de sfânta cea dreptate,

Va sta de-apururi răul, cea micime,

Vroind s-oprească mersul mai departe.

 

La tot ce-i bun, frumos, în astă lume,

Cel rău se-mpotrivește-n zi de zi,

Când ceia buni încearcă să se-adune,

Cel rău ca scaiul după ei va fi.

 

Nu scapi de el nicicând, oriunde-ai fi,

Cu tine-l duci mereu o viață-ntreagă,

De tine lepăda-s-o de-i muri,

Dar mi s-o duce-apoi, în lumea largă.

 

 

ÎN  CRÂNGUL  DE  POVESTE

 

În crângul dintre ape, a fost un lac odată,

Ce scânteia în soare cu unda-i vălurită,

Secat-a de o vreme și nu mai are apă

Nici cât să umple-n ziuă, o urmă de copită.

 

În cela loc rămas-au doar sălcii plângătoare,

Răchite încâlcite și rugi negrii de mură,

Un stol de vrăbiuțe, vre-o două-trei cocoare

Și gaițe bătrâne ce zi-n de zi se-njură.

 

Copii n-aud la joacă să umple cu-a lor râset

Văzduhul și pământul din raiul cela sfânt,

Însingurat e locul ce-n gând îl port în plânset,

Că anii de poveste s-au dus și nu mai sunt.

 

S-a pustiit și via bătrână de pe Coastă,

Uscatu-s-au și nucii, strajerii păzitori,

Pomiștea de pe dealul vecin cu casa noastă

Și plopii de pe Vale, sălașuri pentru ciori.

 

Răritu-s-a și leatul ce-a fost de-odat cu mine

Și-n lăcrimate inimi s-au stins ca lumânări,

Plecat-au jertfitorii, închinători de bine,

Lăsând această lume la alți, nerăbdători.

*

Vre-o doi mai suntem încă, stingheri pe astă humă,

Tot depănând într-una a noastre amintiri,

Însingurând tristețea, cătăm în vremea bună

Visări ce fost-au clipa, frumoaselor trăiri.

**

Ca lacul din povestea copilăriei mele,

Ca mâine pustii-ne-om și noi ce-am fost cândva,

Speranța lumii ăstei, cu bune și cu rele,

Bobițe de vecie, pierdute, undeva.

 

 

FERICITUL

 

Când ochii ți se umezesc

Și-n boaba lacrimii fierbinți

Pe-obrajii tăi îmi strălucesc

Șirag de perle mici, cuminți,

 

E semn că sufletu-ți sfielnic,

Dezleagă taine bine-ascunse,

Și alintată de smerelnic

Înfiorări se vor pătrunse.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: În crângul de poveste (versuri)”

Mircea Dorin ISTRATE: ZIUA EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

              Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

              Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

              Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi

 

 

 AI  NOŞTRI  SFINŢI

 

Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne

Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,

Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit

Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.

 

Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate

În umbroase locuri sfinte, cu morminte lăcrimate,

Iar în zi de sărbătoare în pomelnice îi punem

Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.

 

De-asta ale lor morminte fi-vor veşnic înflorate

Şi-a lor fapte de poveste pomeni-s-or lăudate,

Că de măine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,

O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.

 

Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară

Şi dovada că românul, chiar de are viaţă-amară,

Mai mereu din vremi bătrâne liber a dorit să fie

Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.

 

Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,

Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română

A avut eroi de seamă, ce acum sub cruci de piatră

Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.

 

Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare

Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare

C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire

Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.

 

Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare

Ca şi dragostea de ţara,  omenită cu o floare

Ce smeriţi o punem astăzi încercaţi de un fior

La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.

 

Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune

Amintiţi-vă cea vorbă, din bătrîna-nţelepciune,

Ce ne spune că aicea noi am fost mereu vecie

Cu  tot neamul dimpreună, pe această sfântă glie.

 

***

Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime

Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,

Şi aici avem poruncă ca de-apururea să fim

Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.

 

 

 IOAN  A  LUI  IOAN,  A  LUI  IOAN ….

    Inscripţie pe o cruce în cimitirul de la Oarba de Mureş

 

Tot înnoit din margini de uitare

Ioan a lui Ioan, a lui Ioan,

Jertfelnicind pe-a vieţii lui cărare

Ajuns-a pân’ la noi, tot brav oştean.

 

La început a fost culegătorul

Şi vânător de fiare, mult temut,

Cu roata şi-a făcut apoi ulciorul

Să-i ţină rece apa de băut.

 

Mânând din urmă turme de mioare

A tot rotit a zării anotimpuri,

Iar când s-a stins, sfârşindu-se-n uitare

Mlădiţe noi lăsatu-mi-a pe luturi.

 

S-a ostenit să are largi pământuri,

Învrednicit să fie bun ţăran,

Şi în sudoarea frunţii, lungi trecuturi

A zilnicit cu mâna-i pe corman.

 

Deunăzi, cu Mircea în războaie,

Cu Ştefan cel mărit şi cu Mihai,

A cam simţit cum braţul i se-nmoaie

Şi-n nări că-i vine adieri de rai.

 

A dus-o pân’ la Oarba, în hotare

Tot lăurat în lupte rând la rând,

Aici s-a însfinţit între răzoare

Căzut erou, cu ţara lui în gând.

***

Înveşnicit îşi doarme somn jertfelnic

Cu leatul lui atuncea  săvârşit,

Noi pusu-l-am erou într-un pomelnic

În lacrima durerii pomenit.

 

Al nostru Mureş numele i-o duce

Să-l măreţească-n slavă an de an,

Aici s-o veşnicii în somnu-i dulce

,,Ioan a lui Ioan, a lui Ioan’’

 

 

VORBESC  CU  MUREȘUL  LA  OARBA

 

Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,

                Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge

                Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,

               Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”

 

Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?

Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge

După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi

Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?

 

Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă

Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?

Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață

Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?

 

Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie

De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?

Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni

Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?

*

Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,

Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat

Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit

Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.

 

Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare

Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare

Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,

Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.

 

Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,

Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!

Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm

Glia sfântă, de pe care nici un pas  n-apoi să dăm.

 

De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri

Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri

Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,

A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.

 

Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie

Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,

Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,

Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.

 

 

TOAMNĂ  LA  OARBA

 

Se înfioară plopii de vânt şi-n tremurat

Foşnesc încet a jale că iar o toamnă vine

Şi-aici în deal la Oarba îmi dorm în neuitat

Cei duşi în floarea vârstei şi n-au cin’ să-i aline.

 

E lung a lor pomelnic de parcă nu se gată,

E lung ca lunga jale ce-n urmă au lăsat,

E lung ca dorul mumei cu faţa-nlăcrimată

Ce neamului şi ţării pe fii ei i-a dat.

 

Sub lespedea de piatră, în cuib de veşnicie

Eroii mei jertfelnici au somn de chinuiţi,

Că nenorocul clipei i-a pus la Oarba-n glie

Departe de-a lor soaţe, de fraţi, copii, părinţi.

 

Războiul e durere, e frică-n faţa morţii,

E ură cât cuprinde, e rugă disperată,

Speranţă fără margini, că neştiutul sorţii

Va face pân’ la urmă ce-a dreaptă judecată.

 

La Oarba-nsângerată e toată adunată

Furia neoprită a ăstui neam trudit,

Speranţa că veni-va a sorţii judecată

Ca neamul ăst’ să scape de tot ce-a pătimit.

 

De unde-i ce-a putere să-l facă fie-n stare

Răzbune nedreptatea şi cele silnicii?

De la Bobâlna, Horea, Ip,Trăznea şi Răzoare

Şi câte neştiute cu zecile de mii.

 

Aşa că azi, sub timpuri, eroii mei iubiţi

Îmi dorm sub grele lespezi vecia ce-o să vină,

Noi i-om cinsti de-apururi  cum facem cu cei sfinţi

Că viaţa dată vamă e pentru noi lumină.

 

 

TROIȚE  VEGHETOARE

 

Motto: ,,Mi-am adunat eroii-n cimitire

              Să fie-aici cu toți-n veșnicit,

              Și-un monument le-am pus, de pomenire,

              Însemn să-mi aibe timpului grăbit”

 

E vremea de cules la cucuruze

Pe dealul Oarbei, dincol’ de Iernut,

Miroase încă huma a obuze,

A  jale disperată și-a durut.

 

Iar Mureșul ce curge jos la poale

De sînge-și spală malul chiar și-acum,

Mai câte-odată moartea dă târcoale

Că-mi știe bine dânsa, vechiul drum.

 

De-atâtea lacrimi, jale și durere

Aici pământu-i veșnic însfințit,

Și parcă-n șoaptă el  mereu ne cere

Să nu-i uităm pe cei care-au pierit.

 

Că ei ne țin pe umeri astă țară

Cât noi în suflet încă îi slăvim,

Iar de vărsăm și-o lacrimă amară

Onor suprem le dăm, să-i încinstim.

 

Așa că-n zi de mare sărbătoare

La locul unde ei se veșnicesc,

Puneți-le cu dragoste o floare

Să știe că urmașii-i pomenesc.

 

Iar de-ntâlniți în cale cimitire

În care dorm o mână de eroi,

Acolo-i cuib de jertfă și simțire,

Troițe veghetoare pentru noi.

 

Cu ei și jertfa lor, această țară

Mereu își ține cugetul curat,

De-i pomenim, chiar încă de-o să  doară

Vor  da tărie vieții, de-ndurat.

 

 

MOISEI

14.10 1919

Omagiul târgumureşenilor români

la  Monumentul Jertfe de la Moiseni.

 

O toamnă liniştită se cerne peste lume

Îmbrăţişând cu-arome a noastre simţuri toate,

La  Monument, pe trepte, cu tricolor cunune

Se-nşiră amintirea în boabe lăcrimate

 

Aicea-i plâns pomelnic, cu toţi jeliţii cei

Ce-n nenorocul sorţii cu vieţile sfârşite,

Îşi dorm în veşicire cel somn la Moisei

Cu-al lor păcăt că fost-au, români mai din-nainte.

 

Şi-n jocul unei clipe, ei, truditorii gliei

Cu moşii şi strămoşii aici în ăst’ pământ,

Au dat de-o hoardă neagră venită din pustie

Să-i facă boi în jugul  hortistului cel crunt.

 

Barbari fără de  milă, cu suflet de jivină

Înnebuniţi de ură, setoşi de răzbunare,

Surziţi la ruga mumei îngenunchiată-n tină

Împuţinat-au  viaţa pe-a locului cărare.

 

Cum să-i iertăm Mărite, că-n vremi am tot iertat

Pe unul şi pe altul, aşa, să fie bine,

Dar Doamne , peste vreme chiar dacă am uitat

Ei tot mi-ar face felul aici, acas’ la mine.

 

Cu ce-am greşit Mărite, c-aicea mi-e cuibarul

Din vremile bătrâne în locul ăsta sfânt?

C-aici mi-e începutul, trăitul şi hotarul,

La urmă şi sortitul că bun român eu sunt

 

Prin multe vom mai trece pe  gura mea de  rai

C-aici mi-i rădăcina şi-aicea vreau să mor,

Dar alţi, cu alte gânduri de vin, apoi îi bai,

C-om face cum ni-i voia şi nu cum ei îmi vor.

 

Atât le spun Mărite din  buza ăstui deal

La cei ce dorm aicea cu suflete curate,

Că Moisee multe-s pe-aicea prin Ardeal

Şi cele timpuri încă, în suflet nu-s uitate.

 

Sunt vremuri de osândă, pe care le simţim,

Că iar cei din-mprejururi ne latră la hotare,

De-aceea noi venit-am aici, să ne-amintim

C-avem o datorie de suflet şi onoare.

 

Să vă simţim smeritul şi-a voastră bunătate,

Nădejdea ce-aţi avut-o în anii ceia grei,

Că Domnul pân’ la urmă, va face-a Lui dreptate

Să fiţi  cinstit pomelnic, aici la Moisei.

 

Şi-n boaba unei lacrimi vă veşnicim cu gândul

Că pe altarul ţării rămâneţi o icoană,

Noi candelă arzândă cel suflet mângâindu-l

Onor cu plecăciune vă dăm, acum în toamnă.

 

 

VETERANILOR  DE  RĂZBOI

 

În scurgerea de vreme, câțiva mi-ați mai rămas

Din câți ați fost odată scăpați din cel război,

Să-mi fiți ca martori încă din vremea de-nnapoi,

Troițe veghetoare a lumii de pripas.

 

Îngârboviți de vreme, cu anii adunați

Și-apăsători pe umeri, prea mulți la numărare,

Cinstire azi v-aducem în gând la fiecare,

Că soarta norocoasă făcutu-va scăpați.

 

Voi ați ținut în vreme a neamului sortire

Iar mulți din leatul vostru și-au dat viața vamă,

De moartea nemiloasă voi nu avut-ați teamă

Că ați știut că țării, îi faceți dăinuire.

 

În suflete și-n carne mai toți aveți o rană

Pe carea moartea hâdă v-a dat-o s-o purtați,

Așa că în durere, cu toți-mi sunteți frați

Cât viața vă va ține cu drag în a ei palmă.

 

De-aceea-mi  ține-ți minte ce-a vreme cu-a ei toate

Când voi cu viața voastră făcut-ați soarta țării,

Când gândul și voința în clipa disperării

Le-ați pus jertfelnicie, la sfânta libertate.

 

Să-mi știe și nepoții că neamul și cu țara

Cu mare drag de ele numai așa s-or ține,

Că-n lacrima durerii se naște cela bine,

Iar fila de istorii vă-nalț-a câta oară.

 

Voi, norocoși că încă îmi sunteți trăitori,

Să știți că țara asta  mereu vă e datoare,

Că ați ținut-o-n fală, mărire și-n urcare

Și mulțumiți cu-atâta, voi fost-ați răbdători.

 

De-aceea cât mai sunteți prin viață călători

Ne fiți mărit exemplu de cum a fost odată,

Când capul țarii, neamul, îmi fost-au laolaltă

În cuget și simțire, născutu-s-au eroi.

*

Acuma, Doamne-ți cerem, mai ține veteranii

Umbrească înc-o vreme țărâna însfințită,

Le fă clipa vieții le fie fericită,

Că numărați cu grijă, le sunt de-acuma anii.

 

 

LA OARBA ÎN DEAL

 

  Eroilor de la Oarba,

        veşniciţi mereu în lacrima durerii.

 

La Oarba în deal , plânsă-i jalea cu ură

C-aicea mi-a fost mincinoasă măsură

Ce frânt-a la vieţi de bărbaţi  în putere

Lăsându-i ţărânii, suprema avere .

 

La Oarba în deal, scrisa-i a noastră scriptură

Mormintele-s pagini, iar crucea-i gravură

Hristoşi îs în ele, eroi nenfricaţi

Cu visele scurse-n pomelnic de taţi .

 

La Oarba în deal, moartea-şi are sălaşul

Cea coasă ştirbit-a-ngânând părăstasul,

Pe creste avut-a cuibar de căţele

Ce Mureş roşit-a-n blestemele-i grele.

 

La Oarba în deal doarme-n somnu-i ostaşul,

Departe-i de casă plugarul, cosaşul,

Sub lespedea rece şi-acuma visează

Că ţării-i de veghe în sfântă amiază.

 

Ce preţ are viaţa de-ostaş? lumânare

Aprinsă prea vrednic la nalte altare,

Şi-o fila-n a neamului cărţi de istorii

Înscrisă cu sânge de aure-n glorii .

 

Străine, la Oarba de-ajungi pe-nserate

Mai lasă-ţi privirea spre dealuri să-ţi cate,

Şi-o rugă-mi înalţă, c-aşa-i omenesc

La cei care-aicea în somn veşnicesc.

 

Piosu-ţi omagiu le fie răsplată

Şi lauri cunună  primită la faptă,

Iar ţie străine, în gând uşurare

Că lor închinat-ai onor de-nalţare .

 

 

LA  MONUMENT

 

Când la zi de sărbătoare l-amintim într-un pomelnic

Şi-o cunună înflorată sprijini-vom de-a lui cruce,

Popa-n predică va spune cât a fost de bun şi vrednic,

Iară noi o rugăciune vom sloboade-n cer să urce.

 

El, ce şi-a pierdut norocul într-o ziuă  blestemată

E-un rărit din holda vieţii de a morţii lungă coasă,

E măruntul, ce cu ceilalţi fost-au pildă-nfiorată

Ca să facă ţării sale, vis de-o clipă preafrumoasă.

**

Stau năuc şi-ntreb destinul, de ce viaţa mincinoasă

Nu l-a pus pe Gheorghe-n glorii, că-ndesat a meritat,

El ce ne-apărat moşia, neamul, ţarina mănoasă,

Azi e-un nume sub o cruce, ce adesea e uitat.

 

Rar aminte ne aducem şi-i mai facem câteodată

Un cuvânt de mulţumire la o zi de sărbătoare,

Apoi iarăşi el cu ceilalţi, jertfitorii de-altădată

S-or întoarce în uitarea rece şi apăsătoare.

***

De vei trece, într-o vreme pe la margine de sat

Şi-i vedea la drumul ţării Monumentul răbdător,

Pe-a lui soclu pune-o floare ca să fie de-nchinat

Iar lui Gheorge, în cinstire, ostăşeşte dă-i onor.

 

Şi-ntr-o lacrimă ascunsă pune-o rugă de iertare

La Măritul şi la Maica să mi-l ţină nemurit,

Ca urmaşii ce veni-vor, veac să-i facă înălţare

Că la vremea cumpănită, Gheorghe ţara şi-a iubit.

 

El o şti c-a ta gândire la cătat să-i mulţumească

Că şi-a dat obol chiar viaţa pentru sfântul său popor,

De-asta cei ce trec pe-aicea îmi  vor şti să mi-l cinstească

Că şi el o fi ca alţii, brav  erou, nemuritor.

 

 

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I  ŢĂRÂNA

Şirului nesfârşiţi de eroi ai neamului românesc.

 

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

 

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.

 

 

VITEAZULUI  OŞTEAN

 

Când pleacă un oştean, îmi cade-o spadă,

Un gol se face-n locul lui ades,

Durerea-n suflet greu îmi stă să şadă

Că el de soartă fostu-mi-a ales.

 

Când pleacă un oştean, îmi cade-un scut

Şi-n faţa lumii iar mă simt învins,

Cu toate c-am dorit să fi putut

Hotarul vieţii fie-i necuprins.

 

Aşa e datul sorţii din străbuni

Să nu cunoaştem clipa ce-o să vină,

Să plece mai întâi ce-i ce-au fost buni

Chemaţi la Domnu-n veşnică odihnă.

 

În urma lor e lacrimă amară,

E plânset întristat a neputinţă

Că n-am putut să-ntoarcem roata iară

Să fim cu toţi alături, de-o fiinţă.

 

***

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: ZIUA EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC”

Mircea Dorin ISTRATE: Iisus, ‘nălțat la ceruri

IISUS,  ‘NĂLȚAT  LA  CERURI

 

Pornit-a veste mare din glasuri de femei,

Purtat în patru vânturi, s-ajungă la acei

Ce fostu-i-au apostoli, la gloată și-mpărat,

Că Răstignitul Lumii, din moarte s-a sculat.

 

S-a-nfioarat atuncea tot omul păcătos,

Creștinul cel smerelnic, că n-a fost mincinos

Cuvântul Său pe cruce, că-i Fiu de Dumnezeu

Venit ca să ridice păcatul lumii, greu.

 

Minunile făcute au fost de-adevărate,

Menite-a Lui putere de-apururi să ne-arate,

Că El învie morții și dă la orbi lumină,

Și înmulțește pâinea creștinului la cină.

 

Și-apoi, a Sale sfaturi, adevărate, drepte

Și pline de-nțelesuri, au fost să ne deștepte,

Să ne-ndreptăm purtarea și ura s-o lăsăm

În schimbul la iubirea ce orișicui s-o dăm.

 

N-ați înțeles că viața la toți ne este dată

S-o trecem în iubire frumoasă și curată,

Nu ură, nu tu vrajbă, nu sete de avere

Că ele întinează și izvorăsc durere.

 

El nu îmi vrut-a moartea niciunui păcătos,

Ci  îndreparea, care-i , cu mult mai mult folos,

Că astfel el, dușmanul, prieten ți-l vei face

Și-n lungă veșnicire trăi-vom toți în pace.

 

Când  judecata voastră ce-a strâmbă, mincinoasă,

L-a condamnat la moartea aceea grea, hidoasă,

El, coborâta-n iadul păcatului lumesc,

Ca de acol’ să urce la Tatăl, în ceresc.

*

După atâta vreme, nici azi n-ați înțeles

Că viața noastră încă, nu are nici un sens

Dacă trăim în ură, minciună și-n trădare,

Că pierde pe vecie a Raiului cărare.

**

El, Înălțat la ceruri, de-acolo ne veghează

Să îi urmăm povața, s-avem credința trează

Că doar cu cea iubire și binele făcut,

Ne-om înălța la ceruri, din păcătosul lut.

 

 

SE  SCHIMBĂ  LUMEA-NTREAGĂ

 

Voi n-ați băgat de seamă că lumea-i în schimbare?

Iar ce-am avut odată mai bun, valoare n-are?

Se-ndepărtează astăzi copiii de părinți,

Sunt prea rebeli de-acuma și prea puțin cuminți.

 

Nu mai contează nemul și nici un preț în bani

Nu are biata țară, rămasă la dușmani,

Uitați îmi sunt în cronici, vitejii mei străbuni,

Pe soclul lor uscate-s coroane și cununi.

 

A neamului unire nu-i țel nici legământ,

Sunt  vorbe doar de clacă împrăștiate-n vânt,

O faptă nimeni face ca țării bine-i meargă,

D-apoi să-și deie vamă, viața lui întreagă.

 

Ne-am străinat cu totul de huma părintească,

În triste țintirime uitarea las să-mi pască

Părinții și bunicii smerelnici și cuminți,

Ce-mi stau sub cruci căzute, pe-acolo rânduiți.

 

Vă jeluiți că țării îi merge tare rău,

Dar ce-ați făcut să-i fie mai bine-n drumul său?

Al  țării bine-i este, cel binele din voi,

Dar voi pe din-lăuntru prea mici sunteți și goi.

 

Când o să-mi puneți țara n-ainte la părinți,

Când o să fiți cu toții închinători la sfinți,

Când pentru astă țară și viața vă veți da,

Atunci, aicea Raiul va fi, de-a binelea.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Mai, 2020

 

Mircea Dorin ISTRATE: Neamul nostru cel jertfelnic (stihuri)

DESCĂLECĂTORII

 

Îmi trec prin gânduri chipuri mereu de neoprit,

Cu voi, ce-n dedemulturi ați fost frânturi de timp,

Și pus-ați brațul, mintea vă fie temelie

La țări ce-n lunga vreme trăi-vor în vecie.

 

Că voi, descălecații, mlădițe pe un ram,

Ați fost atunci, în vreme, nou început de neam,

Și-al vostru de legendă, nemuritorul nume,

Făcutu-s-a în timpuri, un glorios renume.

 

Vă veșniciți de-acuma în sfinte mănăstiri,

Și-n lăudat vă facem de-apururi pomeniri,

Așa că azi ne sunteți, icoane-nlăurate

Pe-altarul țării noastre, de-apururi lăudate.

 

În urma voastră încă, mi se smeresc în fală

Ai noștri domni de suflet, întăritori de țară,

Ce ne-au lăsat ca zestre virtutea și curajul,

Ca nimeni de rușine nu bată-ne obrazul.

 

Ei,  file lungi de cronici ne-au scris în cartea țării,

Și din a lor viață făcutu-ne-au istorii,

Să știm că omul vrednic rămâne peste vreme

Icoană nemurită și-a timpului însemne.

*

De va slăbit puterea și va murit speranța,

La ei vă ducă gândul, la ei vă tragă ața,

Și-aduceți-v-aminte că lor voi le urmați,

Și ca și ei voi încă, să-mi fiți neînfricați.

 

 

ÎNCURAJARE

 

Neamul nostru cel jertfelnic, spre-al măririi veșnicie

Fostu-mi-a mereu datornic vamă deie-mi vitejiei,

Doar așa, un loc sub soare s-a găsit și pentru el,

Să și-l facă prag de țară, bun să-i fie, sălășel.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Neamul nostru cel jertfelnic (stihuri)”