EMINESCULUI
Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răscruce de înşelătoare timpuri.
Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam care să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.
Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.
Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdii, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa putem înțelege dece poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.
Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.
Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite, că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea ta la altarul sufletului nostru, se va afla, cu siguranţă şi boaba lacrimi noastre cea fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.
Așa că, avându-te de-acum pe tine dimpreună cu noi, putem rosti fără a greși, cum că:
Porni Luceafărul din humă de lumesc, spre-a veșnici cel sufletului românesc!
Mircea Dorin Istrate
Preşedintele Ligii Scriitorilor Români
Filiala Mureş
Tg.Mureș la 15.01.2021
***
ÎNVREDNICEȘTE-NE MĂRITE EMINESC
Renaști, în fiecare an, a câta oară?
În luna înghețat-a lui Gerar,
Când fulgi de nea din ceruri lin coboară
Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.
Renaști a fi o nouă Bobotează
A sufletului nostru creștinesc,
Ca să ne ții a noastră veghe trează,
Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.
Să ne aduci aminte că sub humă
Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,
De care în povești, smerita Bună,
Mereu spunea că fost-au buni și drepți.
Și ei aminte încă să ne-aducă
Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,
Ce di-nceput arareori apucă
Trăiască-n pace doar bucăți de ani.
Și ăstei țări smerelnice și bune,
Mereu prea risipită-n guri de rai,
Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune
Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.
Și crângului pădure să se facă,
Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,
Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,
Cu dulcea ta codană-n tăinuit.
Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,
Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,
Dezlege-mi taine de-nceput de viață
Și umble-mi prin tărâmul celălalt.
Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți
Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,
În urma ta-s puzderii de poeți
Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.
Și-apoi mărite, pune-ne pe geană
Înlăcrimate boabe de iubire,
Și-n sufletele noastre de prihană
Iertare la păcate… mântuire.
MĂRITE DOMN AL POEZIEI
Mihai Eminescu
15.01.1850—15.06.1889
Motto: Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,
Însfințești cu-a tale vise/ Urma carului cu boi.
De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,
Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?
Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,
În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?
Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?
Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?
Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput
În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?
Prin lumile de sus tu dat-ai de mări de liniști și de haos?
De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?
De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins
Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?
Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat
De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?
I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc
Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?
Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?
Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?
Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?
Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?
Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?
Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?
Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?
Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?
*
Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,
Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat
Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,
Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.
Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune
Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,
Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,
Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.
La-ltarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare
Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,
Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,
Ce noi nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.
N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,
Că tu ești, cum îmi sunt mai toate minunile dumnezeiești,
Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,
În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.
**
Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,
Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,
Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,
Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.
DE CITESC A TALE VERSURI
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.
În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
*
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.
LUI EMINESCU
Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,
Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,
Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,
Vecernii tu coboară pe obosita seară.
Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire
Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,
Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,
Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.
Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,
Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,
Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,
Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.
Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,
Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,
Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare
Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.
Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit
Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit
Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,
Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.
Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,
Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,
Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie
Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.
***
Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,
Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,
Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire
Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.
Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,
Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină
Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire
Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.
CÂNTEC LUI EMINESCU
Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere
Şi moştenita limbă un fagure de miere,
Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,
Să ardem în iubirea bobocului de fată.
Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul
Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,
Plecând spre zări deschise şi large infinituri,
Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.
Să guste din plăcerea puterilor divine,
Să-mi fie călătorul prin lumile străine,
Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,
Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.
Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea
Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,
Si vârsta cea de aur cu inima curată,
Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.
Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,
Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,
Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise
Prin căile luminii din ceruri necuprinse.
Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,
Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,
De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină
Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.
DE S-AR PUTEA
Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere
Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere
Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire
Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.
Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri
Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,
Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire
Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.
Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare
Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,
Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns
Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.
Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare
Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,
Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară
Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.
Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,
Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere
Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,
Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,
Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare
Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,
Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând
Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.
Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,
Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată
Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,
Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare
Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers
Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,
Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând
Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.
UNDE ÎNCĂPUT-A OARE?
Motto: ,, Al tău vers de poezie/ E fior şi e trăire’’
Unde oare încăput-a într-o minte omenească
Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,
Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri
Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.
Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele
Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,
Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită
Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.
Despre Timpul care n-are nici trecut nici început
Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,
Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare
Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.
Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,
Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,
Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste
Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.
***
Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă
Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,
Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,
Coborârea în genune când iubirile îmi mor.
Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,
Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,
Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire
Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.
Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale
Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,
Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire
Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.
O CLIPĂ DOAR GÂNDIND LA TINE
Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,
Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,
Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,
Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.
Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:
Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,
Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat
Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.
Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput
Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,
Când iubirea de moșie era viața dată vamă,
Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.
Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers
Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,
Bolta noapți înstelate cu luceferii în roi
Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.
Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,
Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,
Ce-i genunea care naște universul din nimic,
Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.
*
Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc
Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,
Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,
Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.
Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată
La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,
Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,
Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.
TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNEŞTI
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,
Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti
De la izvorul lor, spre veşnicie.
Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri
Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,
Pe care noi le-am întrupat în mituri
Ce minţii noastre dau adesea ghes.
Tu ne-ai întors trăirea în pruncie
Să mai simţim cum fost-am la-nceput,
Să ştim că-n puritate-a fost să fie
Curatul vieţii-n care-am încăput.
Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea
Să ne-nfioare simţul omenesc,
Divinul să ne-mbete fericirea
Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.
Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure
Să ne-ndulcim simţirea cu senin,
Să ştim că frumuseţea-n veci purure
Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.
De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea
Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,
Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea
Cum au făcut vitejii mei, străbuni.
În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare
Să-i picuri pe acei ce pătimesc,
Să mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,
Din păcătoasa tină, spre ceresc.
*
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
În suflet te vom face veşnicie,
Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti
Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.
MULȚUMIRE
Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers
Câte taine tu cuprins-ai din adânc de univers,
Câte doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,
Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.
Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit
Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,
Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,
Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.
Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,
Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,
Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,
Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.
Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale
Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,
Și că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,
Iar aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumești.
Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,
Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,
Să-i fii iară Zburătorul coborând din înălțimi,
Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.
*
Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă
Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,
Așa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare
Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.
JUDECATA
Pe Eminescu-n lanţuri de robie
L-au dus să-i facă aspră judecată,
Ca numele să-i facă pomenire
La viaţa ce-au găşit-o vinovată.
C-a instigat să ţinem la moşie
Că-n ea ni rădăcina sănătoasă,
De-acol veni-va încă bărbăţie
De la străbunii cei căzuţi sub coasă.
Că ne-andemnat ne fie dor de ţară
De multe pustiite, dar întreagă,
În jalea doinei s-o cântăm în vară
Şi mult ne fie încă nouă dragă.
Apoi că ne-a purtat prin ceruri’nalte
Ca să gustăm din fructul nemuririi,
Să ştim şi alte taine numărate
Ca să-nţelegem jocul nepieirii.
Că a furat săruturi şi iubire,
Şi-arama la pădurea de stejar,
Să-mi facă poeziei dăinuire
Topindu-le pe toate-n dor şi jar.
Că fost-a vrăjitor şi că-n magie
Copil nevinovat mi s-antrupat,
Preumblător prin câmpuri c-an pruncie
De nimenea acolo tulburat.
Iar jurii nemiloşi i-au dat sentinţă
Ulei să-mi fie-n candela visării,
Să ardă ne-ncetat în cea fiinţă
Pâ-n s-o topii în moartea învierii
IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE
Tu steaua mărilor,
Luceafăru-nserărilor,
Lumina veacurilor
Care-au trecut,
Făne-nceput
Citindu-ți gândurile,
Iubindu-ți cânturile,
Simțindu-ți dorurile
Ce le-ai avut
Și ți-au trecut,
Înfiorându-te,
Smerindu-te,
Căindu-te,
Că n-ai putut
Să fi avut,
Toate pământurile,
Cu toate cerurile,
Și toate mările
Să le păzești,
Să le-mblânzești,
Să le-ndulcești,
Cu dragostea ta.
Seca-vor mările,
S-or stinge zorile,
Veni-vor uitările
Peste pământ.
Da-n al nost’ gând,
Mereu tu stând
Ne fi-vei sfânt,
De închinat,
De lăudat,
De neuitat
Vecii la rând.
REÎNTORSUL
Lui Eminescu
Motto: Din teiul neuitării înflorit
Înmiresmată ploaie mi se cerne,
Să plângem cel Luceafăr nemurit
Plecat în amitire, prea devreme.
Rătăcitor prin Căile Lactee
Spre stele ce se văd ori au apus,
O clipă s-a oprit din drum să-mi steie
De vorbă cu Măritul, colo sus.
Să-i spuie câte multe îl apasă,
Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,
Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,
De cel izvor, de iarba înverzită,
De fata ce i-a dat o sărutare
Făcându-i fericirea înmiită,
De marea necuprinsă-n legănare,
De lacul din pădurea adormită,
De viaţa lui trăită în durere,
De cei străbuni din mituri care-l cheamă,
De Doina noastră veche, unsă-n miere,
De luncile-n florite fără seamă.
Măritul îl ascultă, şi îl doare
Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,
Porunci a dat, din ceruri să coboare
Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.
HOŢ DE VISE
Pe lângă plopii fără soţ
Trecut-a Eminescu ieri
Şi pe furiş, dibaciul hoţ
S-a dus să fure primăveri
Şi-o floare-albastră din grădină
Şi-arama codrilor de fag
Şi un Luceafăr de lumină
Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag
Şi-un vers din doina întristată
Şi o crăiasă din poveşti
Atât de fragedă luată
De Cupidon, cel îndrăzneţ.
Şi viaţa sa, cea scurtă clipă
Şi doruri ce s-au risipit
Şi mari iubiri trăite-n pripă
Într-o clepsidră de argint.
Şi anii săi de fericire
Şi timpu-acela necuprins
Şi un crâmpei de nemurire
Şi-un colţ de rai, trăit în vis.
Şi un sărut cât o vecie
Şi-o lacrimă de dulce rouă
Şi-o clipă-amară de iubire
Trăită-n doi, sub lună nouă.
Cu toate astea ce-a furat
S-a dus purtat de dor în vânt,
Mi le-a topit în gând curat
Şi le-a turnat într-un cuvânt.
Tu, Eminescu, hoţ pribeag,
Mai vin’ la noapte de mă fură,
Te-oi aştepta cu dor şi drag
S-aud un vers din a ta gură.
Voi spune la vecinii mei
Că stai ascuns în amintire
Şi parfumat cu flori de tei
Te-ai dus pe valuri de iubire.
EMINESCU E CU NOI
După sfințirea bustului Eminescului
de la Mănăstirea din orașul Sărmaș.
Acum, că suntem singuri, veniți puțin aproape
Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte
La sfânta mănăstire cu toții împreună
Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.
Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc,
La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc
A cobort din soclu de ziua dumnealui
Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.
Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc,
Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.
Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,
Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,
El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,
Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins
ÎN SCLIPIREA UNUI VERS
În sclipirea unui vers
Ai cuprins un univers
Şi-apoi datu-te-ai ca vamă
Să te punem leac pe rană,
Să ne stâperi cu-al tău dor
Visele ce-odată mor.
Noi , Luceafăr te vom face
Licărind în nopţi de pace
Peste lumea adormită,
Peste doruri de ispită,
Peste ape tremurânde
Vălurite-n large unde.
Peste visele celeste,
Tu, venit-ai fără veste
Şi ni-i duce fim cu tine
Până unde lumea ţine,
Să-ţi fim astre călătoare
Prin vecii rătăcitoare.
Tu, ne-arătă ce-i prin stele,
Unde-s lumile rebele,
Cât departe-i nesfârşitul,
Cât de lung şi de lăţitu-i
Universul în mişcare,
Unde-s marginile sale.
Taine fără de-nţelesuri,
Legi ce parcă nu au sensuri
Ce-ncâlcesc a noastră minte
Mult prea slabă şi cuminte,
Să vedem că-n astă lume
Suntem nimeni, doar cu-n nume.
Ne adu apoi acasă
Pe ţărâna păcătoasă
Şi-n nemernicii ne lasă
Să fim clipă trecătoare
Undeva, într-o uitare,
Neştiuţi, în lumea mare.
Doar atunci vom şti ce mare
Fost-ai lumii trecătoare,
Cât avut-au din cea minte
Ne-nţelesele-ţi cuvinte,
Ce ne-au fermecat simţirea
Şi ne-a-nfiorat iubirea.
Cere-i-om de-acum iertare
Sufletului dumitale,
Că prea mici suntem, mărite,
Într-o lume ce ne minte
Şi-unde ştiu acuma bine,
N-am fost vrednici noi de tine.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale” →
