„Să-ți asculți întotdeauna bătăile inimii”, mă îndemna bunicul meu, un bătrân înțelept și sfătos, fiindcă, zicea tot el, „ritmul lor îți marchează liniștea sau zbuciumul sufletului, dar îți arată și frumusețile firii înconjurătoare în mijlocul căreia descoperi lumea, mai bună sau mai puțin bună, cu bucuriile sau neîmplinirile ei”.
Mi-am amintit aceste vorbe înțelepte citind o mărturisire a poetului MIHAI MERTICARU, căruia Eutherpe, muza liricii, o „steluță dulce, fără de prihană”, i-a dăruit harul artistic ca o adevărată „făcătoare de minuni icoană”, moment trăit plenar, căci, spune el, „vrăjitu-m-a-ntruparea-ți adorată/și te-am sorbit cu lăcomia-n priviri/cum nu s-a mai întâmplat niciodată” („Sonetul primei muze”).
Indiscutabil, muza este un laitmotiv în opera lui Mihai Merticaru, fiind invocată și în volumul „Vis și abis” (2018): „Sub ceru-nalt al vămilor de gând,/Zeiță, vino tu și mă inspiră,/Mai acordează-mi coardele la liră”, pentru că numai Eutherpe îl poate ajuta să creeze tipul de poezie preferat: „Sonetu-mi, doar tu-l poți face să zboare/Spre lumina de azi și cea viitoare” („Sonetul muzei”).
De această dată, muza se află la originea celui de al 23-lea volum al său de versuri, „Brâul Afroditei” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2020), unul în care reflexivitatea, sinceritatea și sensibilitatea poetului se concretizează în fermecătoare sonete, poezii cu formă fixă abordate cu temeritate în șapte volume. Este o întreprindere în care autorul nemțean apare ca un reprezentativ continuator al tradiției românești ilustrate de Mihai Eminescu, „prieten drag” căruia îi dedică un sonet văzându-l ca „înger de pază” al țării căreia, „când e-n primejdie, să-i dea de veste” și ca „Luceafăr” care „pe boltă luminează/să țină națiunea mereu trează” („Sonetul unui prieten drag”), dar și de Vasile Voiculescu, pentru a-i aminti doar pe cei mai străluciți sonetiști, eludând cu bună știință toate experimentele moderniste, cunoscute într-o viață de avizat octogenar, trăită în curățenie sufletească, având și acum dorința de a crea: „80 de ierni, Doamne, mi-ai pus în spate,/Picioarele-mi parcă-s pietre de moară,/Nimic nu mai e ca odinioară,/ […] /Zidește-n mine inimă curată,/Cu-a Ta prezență, vino și mă-mbată/Să-mi fie clipa binecuvântată!” („Sonetul smereniei”). De altfel, însuși poetul recunoștea că rămâne „un romantic autentic, în mare măsură neoclasic, puțin modernist și mai puțin postmodernist, care se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic”.
Primul ciclu, care dă și titlul întregului volum, „Brâul Afroditei”, se remarcă printr-o diversitate tematică și printr-un limbaj expresiv proaspăt, servind o imaginație debordantă, roade ale pregătirii sale de intelectual rasat, de fin cunoscător al secretelor limbii române aflate la îndemâna profesorului de specialitate, al culturii, civilizației și literaturii naționale și universale. Deschiderea spre metafizică și spre meditația filozofică, reflexivitatea, dar și un mare grad de afectivitate se află la originea sonetelor a căror tematică pleacă de la sentimentul de dragoste, la cultul eroilor, pentru istoria noastră glorioasă, la existența umană și la manifestările naturii binecuvântate, generoasă cu românii.
Conștient de dificultatea pe care o presupune crearea unui sonet, temă frecventă (semnificativ, în acest sens, fiind studiul „Sonetul și matematica astrală”), Mihai Merticaru îl compară cu înălțimea amețitoare a unui munte („piscul înalt al sonetului”) pe care o poate escalada alpinistul numai dacă „înfruptă pieptiș peretele vertical”. Pentru sonetist, această înfruntare presupune muncă, meșteșug, talent, însoțite de rigurozitate și dedicare, căci el, sonetistul, este „Sisif ce cară munte-n spate,/Vlăstar din vechea stirpe a lui Homer,/Culegător de iluzii spulberate/Un rege-n regat de singurătate/ […] /Pe moșia cuvântului zilier” („Sonetul bătrânului bard”).
De altfel, poetul definește „sonetul perfect”, spunând că acesta „cuvine-se să fie scris/cioplit în rocă dură de granit”, cuprinzând infinitul și visul, limbajul poetic expresiv strălucind prin metafore neașteptate precum „opale, diamante și rubine” și fiind astfel realizat încât „să strălucească-n ritmuri și terține/soare să se scalde-n argint de ape”, toate devenind „scântei din tot Universul necuprins” („Sonetul sonetului perfect”). Se observă preocuparea poetului pentru sonet, deoarece, într-un volum anterior („Flacăra din piatră”, 2015), apărea o definire sui-generis a acestui tip de poezie de inspirație divină, afirmând că „prin galaxiile poemului meu/se plimbă nestingherit doar Dumnezeu”, poezie creată ca „un imn de slavă” în care strălucește „metafora scumpă, blagoslovită”, ea devenind „flacără sublimă” care „se-mbăiază-n apa sfințită” precum „struna vrăjită din lira lui Orfeu” („Sonetul sonetului”).
Nici „sonetistul” nu este uitat, el fiind creatorul acelor „stanțe cu S mare/țesute din caratele luminii”, care, ca un adevărat „frate mai mic al lui B. Cellini” (giuvaiergiul genial, creator neîntrecut de bijuterii delicate), este atras de toate frumusețile din jur, metafore ale naturii perene văzute ca „bijuterii noi pentru fiecare”, adică „trandafirii și crinii” presărați „în calea frumuseții răpitoare” („Sonetul unui sonetist”). În această ipostază, sonetistul este creatorul conștient de rostul său când „o poartă de rai, sufletu-și deschide”, moment în care, atins de aripa muzei, „începe poetul să scrie/o lume amorțită s-o învie,/să-i extirpe instinctele perfide/să umple fântâna cu apă vie”, asumându-și menirea chiar și atunci când dificultățile creării unui sonet par insurmontabile: „Sisificul mit, supliciul, desfide,/Al cugetării freamăt se închide” („Sonetul creatorului”).
Prezentă între marile teme ale sonetului, dragostea, erosul, este sentimentul profund trăit în întreaga sa existență, conform propriei mărturisiri, potrivit căreia primele sale versuri de licean erau inspirate de afecțiunea pentru „o fată amețitor de frumoasă”, moment considerat punctul de plecare al descoperirii „poeziei vieții”, în care „sugestia, simbolul, metafora” își au rolul firesc și necesar.
Dragostea face parte din viața însăși, căci „nu poți trăi frumos fără iubire,/nici să te bucuri de taine, nici să zbori”, iar ea are multe fațete, de aceea „iubește toate ce te înconjoară/și-i mângâiat de lumina solară” („Sonetul iubirii, I”), fiindcă ființa către care se îndreaptă sentimentul este femeia, „o ființă ce-ți procură splendori”, rod al creației lui Dumnezeu simbolizând idealul năzuințelor oricărui pământean, deci și ale poetului îndrăgostit care mărturisește că „sonetul meu l-am închinat femeii,/că asta-i prima, marea lui menire,/să urce-n slavă clipa de iubire/pe care au eternizat-o zeii” („Sonetul iubirii, II”). Că dragostea este tema majoră a versurilor sale o demonstrează însuși titlul volumului, „Brâul Afroditei”, care sugerează permanența sentimentului, brâul de aur al Afroditei fiind simbolul acestuia și, totodată, însemnul frumuseții zeiței, pentru că ea este „nemuritoare, pură desfătare” și pentru că „minunea firii tale fascinează,/în pieptul tău se zbenguie o rază” și este aureolată de „brâu-ți, un curcubeu drept cingătoare” („Sonetul unei zeițe”).
Sentimentul este unul înălțător atunci când se referă la „milenara Românie” cu diversificatul ei relief și cu o istorie zbuciumată, care devine „minune de țară neînfrântă” atunci când „odată cu munții și codrii, cântă”, iar Dunărea „adună izvoare de apă vie” din „râurile-lumină” atât de benefice pentru „câmpia-ți mănoasă”. Sub semnul „nemuririi”, țara, atât de iubită de poet, a fost și va rămâne aureolată ca o „coroană de regină maiestuoasă” („Sonetul României milenare”). Acest lucru se datorează jertfei miilor de eroi „care și-au dat viața pentru reîntregire”, cărora, în semn de cinstire și slavă, „turnăm în bronz statui nemuritoare” și pe care îi „vom păstra neșterși în amintire („Sonetul eroilor”).
Continue reading „Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI”
Fascinat de arhitectura desăvârşită a sonetului, de muzicalitatea şi frumuseţea sa aparte, Mihai Merticaru se supune cu succes „probei de foc” a rigorilor lui, așa cum o dovedește în volumul „Vis și abis”, publicat de Editura Mușatinia, Roman, 2018.
Autor a douăzeci și unu de volume de versuri, dintre care 5 de sonete, Mihai Merticaru ne oferă acum pe cel de-al șaselea, „ Vis şi abis”, apărut la Editura Muşatinia din Roman, titlu ce constituie o frumoasă metaforă, visul reprezentând speranța, calea de acces spre lumi mirifice, aurorale, iar abisul (prăpastia, genunea) sugerând prăbușirea acestor speranțe și iluzii..