Ioan MICLĂU GEPIANUL: MIHAI EMINESCU UNEȘTE ETNIA ROMÂNEASCĂ DE PRETUTINDENI !

– Imaginea luminoasă a lui Mihai Eminescu este întradevăr o identificare naturală a Neamul său românesc. EL reprezintă însăși Limba maternă, melodioasa ei rostire, curățenia expresivității limbii române în creația poetică!

”…Eminescu pentru români este un exponent de neegalat și care se pătrunde cu sacralitate deplină idealului Neamului românesc-dacic, pe care la iubit și cântat și pentru a cărui libertate și-a sacrificat întreaga lui viață.

Mihai Eminescu se naște la 15 Ianuarie 1850, la Ipotești – Botoșani, împlinindu-se azi, 170 de ani de la nașterea lui.

Părinții săi, Raluca și Gheorghe Eminovici erau cu bună cultură, fiindcă tatăl poetului nu era numai un administrator, ci și un căminar, aflăm că el vorbea cursiv 6 limbi, avea o bibliotecă a familiei, la care veneau mari boieri moldoveni să împrumute cărți, unele mai rar de găsit. Micul Eminescu era precum eroul din povestea lui Petre Ispirescu: ”Făt-Frumos născut cu cartea în mână”. Din această bibliotecă el învățase multe, reușind să învețe cititul cu ajutorul mamei sale Raluca, și asta încă din fragedă copilărie. Când ajunse el la biblioteca lui Aron Pumnul din Iași, nu era chiar un novic, ci era copilul încărcat de vise, de chemări interioare spre creații poetice, avea cum se spune pe drept, insuflarea dumnezeească ce îi acoperea îmaginația sa. Frumusețea și duioșenia expresiei receptate deja din familie, punea amprenta lor din primele sale încercări de versificare. Raluca, mama lui Eminescu avea mai mulți copii, frații și surorile lui Mihai Eminescu sunt cunoscuți după numele lor, astfel: Șerban, Nicu, Iorgu, Aglae, Harieta, Matei cel mai tânăr.

Pentru Eminescu veni apoi un al doilea val formator de caractere, acesta fiind al societății, al vieții mature, cu toate frumusețile și durerile aferente în care scriitorimea vremii respective, înota în fel și chip după vitregiile vremilor și imperiilor. Lui Eminescu soarta i-a fost hristică, dornic de adevăr și emancipare a neamului său românesc, stări pe care le observa geniul său a fi procupări principale la statele moderne europene, atunci de ce neamul acesta românesc să fie mai prejos? Acesta a fost marele nostru geniu național Mihai Eminescu.

Să-l reânviem în fiecare zi, în fiecare moment!

Românii din lumea întreagă sărbătoresc această fericită zi de Naștere a viitorului Luceafăr al poeziei noastre românești! EL a reînviat, înfrumusețat și înveșnicit limba românească!

Pentru a cinsti memoria lui Mihai Eminescu, se cuvine a fi redate în primul rând, aprecieri ale unor oameni de seamă, apropiați vremurilor în care a trăit, păstrători ale adevărurilor vieții poetului, scriitorului și ziaristului, eminent în toate, astfel să continuăm respectul și iubirea noastră pentru talentul său de geniu, răsărit parcă anume pentru a înfrumuseța și a înveșnicii poezia neamului său.

Ion Luca Caragiale: ”Era o frumusețe, o figură clasică încadrată de niște plete mari negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – în aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”.

Titu Maiorescu: ”Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumusețe de forme, sub a cărui farmec limba română pare a primi o nouă viață”.

Iosif Vulcan: ”Înainte cu douăzeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, Redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română”.

George Călinescu: ”Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-avea nevoie să-și însușească doctrina politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și conservator prin structura, prin cultura, prin cercul literar căruia îi aparținea”.

Tudor Arghezi: ”Poetul nepereche” al ghersului românesc.

Mircea Eliade: ”Românii din exil comemorează pe Eminescu după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: În Argentina, în Statele Unite, în Canada, în Franța sau în Germania și Elveția.

Nichita Stănescu: ”Eminescu, nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras și nici slab, nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic”.

Despre copilăria, adolescența și maturitatea lui Mihai Eminescu, lumea românească și nu numai, nu încetează a se informa, a o cunoaște, a o recunoaște, asemănător interesului omenirii despre viața vreunui sfânt al omenirii. Și, totuși, plămădirea spiritului curat își are leagănul copilăriei în mijlocul familiei, în atenția părinților asupra educației copilului lor, dar și în atenția conducerii unei societăți. Se știe că Eminescu a crescut într-o oarecare rigurozitate din partea tatălui său, căci căminarul din Ipotești era sever în creșterea copiilor săi, dar asta nu la oprit pe tânărul poet ca la maturitatea sa să nu dedice cele mai frumoase versuri închinate Bucovinei și locurilor sale natale, amintindu-și de copilăria sa fericită de la Ipotești. Patriotismul pân la sacrificiu al Poetului geniu se reflectă în versurile sale din poezia CE-ȚI DORESC EU ȚIE DULCE ROMÂNIE!

Înțelepciunea maturității sale ne-o transmite prin acele adânci și filosofice versuri din poezia GLOSSA. Iubirea folclorului nostru românesc ne-o arată Poetul național în acele minunate versuri, de o aleasă frumusețe a graiului românesc, CĂLIN, FILE DIN POVESTE!

Lupta lui Mihai Eminescu pentru emanciparea Românilor, eliberarea idenntității lor din opresiunilor imperiale austro-ungare rămâne partea cea ma valoroasă a muncii sale de ziarist la TIMPUL al cărui redactor era. El a fost și rămâne însăși arhetipul ființei noastre naționale, asemenea unui Hristos arhetip al iubirii universale! Să-l cinstim pe Eminescu în veci vecilor, cât această planetă/stea/ va dăinui, iar în grădina Maicii Domnului românii își vor vorbi Limba existenței, ”comoara pe câmpie revărsată” cum o numea și Alexandru Mateevici la vremea sa! În cei 170 de ani, intelectualitatea românească din România și de pretutindeni nu au încetat a aduce omagiul lor, iubirea și respectul binemeritate Poetului și Luceafărului poeziei românești Mihai Eminescu.

CRĂIASA DIN POVEȘTI

Neguri albe, strălucite

Naște luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în șezătoare

Din paianjen tort să rumpă,

Și anină-n haina nopții

Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mișcări de valuri

Ca de bulgări de lumină,

Dându-și trestia într-o parte

Sta copila lin plecată,

Trandafiri aruncă roșii

Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n ceruci,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Mercuri.

Ca să iasă chipu-n față,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiți sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ea se uită…Păru-i galben,

Fața ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaștri

Toate basmele s-adună.

Mihai Eminescu

(1876, 1 septembrie)

CU MÂINE ZILELE-ȚI ADAOGI…

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: MIHAI EMINESCU UNEȘTE ETNIA ROMÂNEASCĂ DE PRETUTINDENI !” →

Liliana DEREVICI: Cele două cariatide ale unității naționale – Eminescu și biserica cu participarea la realizarea Unirii

Cenaclul literar “Radu Stanca” de la „Centrul de Vârstnici nr.2” din Cluj-Napoca desfășurat în 8 ianuarie a anului 2020 a avut ca temă: „Eminescu, cizelator al limbii române și rolul bisericii în realizarea Unirii”.

Ședința a fost deschisă de președintele cenaclului literar, scriitorul AL.FLORIN ŢENE care după anunțarea temei a dat cuvântul scriitoarei LUCIA-ELENA LOCUSTEANU care în debut a specificat calendarul lunii ianuarie, personalitățile remarcabile care s-au născut în această lună și evenimentele deosebite care au avut loc. Au fost menționați:scriitorul-Ioan Băieșu, dramaturgul-Ion Luca Caragiale cu „O scrisoare pierdută”, scriitorul Emil Gârleanu, scriitorul Petre Ispirescu și capodopera speciei literare epopeea: „Țiganiada” cu cele două idei importante sugerate: că toți ne naștem egali și că un stat ar trebui să aibă conducători intelectuali.

Apoi doamna profesoară a trecut la tema propriu-zisă despre inegalabilul Mihai Eminescu, lumina literaturii române, oprindu-se și la activitatea sa de poet dar și la cea de gazetar. Este de remarcat felul în care Eminescu a dat frumusețe limbii române având acea coloană vertebrală ca ziarist dar și ca om. Arta adevărată pune pe primul plan calitatea, emoția care pleacă dintr-o trăire adevărată, a spus dânsa. Eminescu cizelează limba, ceea ce o afirmă în arta sa poetică: „Icoană și privaz”:

« Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere… și blând să fie cântu-i.”

Tot Eminescu menționează că poetul trebuie să fie al veacului copil, să aibă inocență, frumusețe, acuratețe a exprimării adevărului și trebuie să fie în acord cu trăirile veacului său.

În creația sa Eminescu are trei etape-când se inspiră din creația folclorică

-maturitatea și

-genialitatea

În fiecare etapă Eminescu are artele lui poetice. În prima etapă el afirmă că numai poetul trece peste nemărginirea timpului. În „Epigonii” în prima strofă el definește arta ca un lucru sacru, ca o lumină, un belșug, o frumusețe și specifică rolul și menirea poetului de a cizela limba şi a o duce la perfecțiune. „Scrisoarea a II-a” este arta poetică care îl prefigurează pe Bacovia. În a treia etapă a genialității, arta poetică e clară, el afirmând că multe flori sunt în lume dar puține o să poarte rod, în poezia „Criticilor mei”.

« Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte ».

Eminescu este un poet fără egal. El s-a aplecat asupra naturii, a răspuns chemării naturii care este ființa sa, sufletul său.

Cel mai important pentru Eminescu este condiția omului de geniu care niciodată nu va putea fi înțeles de omul de rând. Poezia „Floare albastră” anticipează „Luceafărul”. Iubirea la Eminescu este sentimentul suprem care cuprinde nu numai iubirea pentru ființa iubită dar și pentru pământul țării, iubirea de limbă și neam pentru care a știut să se jertfească și să-și accepte acest destin tragic, afirmă doamna profesoară Lucia-Elena Locusteanu.

Domnia sa, în primul său volum „Lecturi subiective” i-a închinat lui Eminescu o întreagă carte. Eminescu este o icoană a vieții așa cum Brâncuși este pentru sculptură iar Enescu și Ciprian Porumbescu pentru muzică.

A urmat un scurt recital de poezie din Eminescu. Au recitat doamna Cristina Marian și doamna profesoară Maria Dulcă, care a venit pentru prima dată la cenaclu. Interesantă a fost ideea doamnei profesoare Maria Dulcă care a citit o poezie asemănătoare poeziilor lui Eminescu pentru ca noi să recunoaștem autorul, fiind vorba de poezia „Vis și cântare” a poetului Al. Philippide. Domnia sa a adus un omagiu unei alte personalități de mare complexitate care a plecat de curând dintre noi, din care a recitat o poezie, pe care desigur noi nu am recunoscut-o, fiind vorba de o poezie a scriitorului și poetului Valeriu Anania.

Continue reading „Liliana DEREVICI: Cele două cariatide ale unității naționale – Eminescu și biserica cu participarea la realizarea Unirii” →

Eleonora SCHIPOR: Eminescu – veșnic viu în inimile noastre

În fiecare an ziua nașterii poetului nepereche al neamului nostru este marcată în mod deosebit în incinta CIE Cupca.

Astfel chiar în ziua nașterii Luceafărului în toate clasele au loc lecții eminesciene, la care se vorbește, ținând cont de vârstă, despre viața și opera marelui nostru clasic.

În coridorul școlii este amenajată o importantă expoziție de cărți, ziare, reviste, desene de și despre Eminescu. Expoziția este pregătită de profesoarele de limba maternă a școlii noastre. Desenele aparțin școlarilor noștri. Elevii claselor mijlocii petrec și o mică victorină răspunzând la întrebările profesoarelor. Ele se referă la opera poetului.

Elevii claselor mari privesc și filme la calculator despre măsuri organizate în cinstea marelui poet.

Un recital poetic susțin elevii claselor mici și mijlocii îndrumate de profesoarele de limbă maternă.

Măsuri dedicate lui Mihai Eminescu vor avea loc pe parcursul lunii ianuarie.

Astfel planificăm să organizăm o serie de măsuri cu membrii cenaclului literar LĂMÂIȚA, dar și cu membrii cercului «Tinerii muzeografi» în incinta muzeului istoric din Cupca.

Eminescu e poetul…

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

Răsfoind a vieții carte,

Scris e peste ani, deplin,

Eminescu e Poetul –

Doină, viață și alin.

Colindând prin constelații

Pe al lacrimilor zbor,

Eminescu e Poetul –

Veșnicie, cânt și dor.

Dăinuind peste milenii

Visul dorului de-un veac,

Eminescu e Poetul –

Crez, duminică și leac.

Ne-am născut pe-aceste plaiuri

Înfrățindu-ne-destin,

Eminescu e Poetul –

Codru, stea și dulce chin.

Tot urcând înspre înalturi

Cu el facem legământ,

Eminescu e Poetul –

Un Luceafăr dalb și sfânt.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

CIE Cupca, Ucraina

Ianuarie 2020

Al. Florin ŢENE: EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

DOR DE EMINESCU

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

EMINESCU

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI” →

Al. Florin ŢENE: Între caracter și inteligență n-ar trebui să existe alegere (Eminescu)

Decalogul 39, vârsta lui Mihai Eminescu când a trecut în nemurire

Toate aforismele de mai jos sunt scrise de cel mai mare ziarist al românilor.

1. Pasiunile înjosesc, pasiunea înalță.

2. Oamenii se impart în două: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu-s mulțumiți.

3. Cele mai înțelepte planuri ne-ncoronate de succes se numesc nerozii.

4. E în zadar să vorbești celui care nu vrea să te asculte.

5. Oamenii veseli comit mai multe nerozii decât cei triști; dar aceștia comit mai grave.

6. Viațá este un moft, o prostie.

7. Tot ce respire-I liber, a tuturor e lumea.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Între caracter și inteligență n-ar trebui să existe alegere (Eminescu)” →

Al. Florin ŢENE: ,,SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ”

În perioada anilor 1870, când spiritual naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritual ortodoxiei şi a tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritual naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritual naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, – citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”. (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti, începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de roman! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. ( Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal „Gânduri introductive privind psihologia popoarelor”, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc „Pagini germane”, în revista „Manuscriptul” (an XVII, 1986). Manuscrisul 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul” din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul „Ştim prea bine…”, publicat în „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism”sublinia: „Oamenii cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chiestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: ,,SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ”” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Eminescu și spiritualitatea românească de azi!

Restituiri

Se spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii române a fost perioada în care Vasile Alecsandri după o lungă și rodnică creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai Eminescu.

Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau gândirea, cât mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile social-economice și istorico-politice, se producea o dislocare complectă a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.

Poezia avea să fie acum, mai mult ca oricând însăși simțirea națională, și dacă vreți, a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plânge și luptă, și nu tocmai a acelei simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier, cum afirmau uneori G.Călinescu, Tutor Vianu, și alții.

Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la generațiile în devenire, dar, eu încerc să apuc o cale ceva aparte, desigur nu înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau precum acele coloane de catedrale de susțin zidirea prin vremuirea vremurilor.

Și, era drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit, pentru fiecare talent desigur.

Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.

Aci e cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar în această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian, cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar așa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogălniceanu, C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!

Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.

Semnul istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu Maiorescu atunci în 1886, când în “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul Doinelor și Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse ași fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Eminescu și spiritualitatea românească de azi!” →

George ANCA: Eminescu aluziv

(ilustrație de Mihai Cătrună)

Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi… România e ocupată de ruşi! Mihai Eminescu este interzis mutilat – ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă…

Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – Lumină lină de Tudor Arghezi – la Eminescu, nonviolentă e Rugăciunea unui dac, sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) – “Mai e-n tot universul o stea plină de pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?

Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

Yatindra Tiwari a rămas fascinat, de Heliade (tradcător al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”.

Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu.

mâine de mai vieţuia

doina-şi eminescia

ca românii ce târziu

doina zor eminesciu

am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

din sângele asasinaţilor şi tu

Tahar Djaut la 39 d’ani

dă crima omoară-mă

astfel să-ţi mulţumesc

îmi prenumăr răchita

pluralului eminescian

văduva lui Eminescu

în gura lui Călinescu

am fi putut vorbi mai

mult despre Kalidasa

două egaluri viduşaka

lui Creangă punând Eminescu tilaka

Eminescu în Mexico în inimă

la mijloc New-York-ul încrimină

Creangă Hanuman

la Eminescu în Coran

iar la bojdeucă Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

Continue reading „George ANCA: Eminescu aluziv” →

Ligya DIACONESCU: Poezii dedicate lui Eminescu

EMINESCU

Printre luceferi te-am văzut

În noaptea prea frumoasă

Cobori încet, la mine-n gând

Și calea-mi luminează

Pe lângă plopii fără soț,

Adesea trec și eu

Îți simt vecinii pe la porți

Răsari în gândul meu

Și-n dorul tău neîmplinit

De stă în glasul mării

Aud poeme-ncet șoptit

În noaptea Învierii

Când sună buciumul pe deal

În vremurile-ți pure

Cântă aleanul de cleștar

În lacul de pădure

Mai urcă turme ascultând

Cum vântul îți mângâie

Urmele pașilor pierduți

În amintirea vie

Răsai ușor, Emin iubit,

Poet fără pereche

În gândul meu, șoptindu-mi lin

Poeme la ureche!

EMINESCIANĂ

Iubitei, îi scriu pe gând

Tu să mă ierți, mi‐e dor de tine

Te caut, te iubesc, te chem,

Ce bine‐mi este când mă mângai

Când pleci, mi‐e viaţa un infern!

Trăiesc adesea‐n disperare

Şi nu‐nţeleg ce e in mine

Dar tot mă tem și iar mă doare

Iubito…dorul pentru tine

EMINESCIANĂ … DORINȚA

Eminescu cheamă marea

Printr-un ultim tainic dor

În dorința-i de-nsoțire

Printre aștri călător…

Continue reading „Ligya DIACONESCU: Poezii dedicate lui Eminescu” →

Constantin MOȘINCAT: Contribuția armatei la fortificarea morală a ostașilor și a locuitorilor din zona de vest a României Mari – Monument viu pentru Eminescu

Dragostea de neam este o moştenire testamentară învăţată îngenunchiat pe mormintele strămoşilor. Ca elemente de noutate, lucrarea noastră, reconstituie un tablou complex, prin verigile diverse care se înlănţuie în concepţia cuprinzătoare a politicii de apărare, în dinamica resurselor – trecute de la dorinţe la posibilităţi –, în mentalitatea politică, oscilantă. Întărit cu efortul asumat, fortificat şi „blindat” cu speranţă şi încredere, frontul de vest a fost ruinat printr-o decizie politică eronată. Deschidem, aşadar, dosarul chestiunii de apărare, cu dorinţa de a completa şi a da o altă judecată de valoare informaţiei care prezenta şi justifica, până acuma, decizia de cedare fără luptă, cu formula: „România risca să fie desfiinţată dacă (…)” Făcând o analiză de ansamblu asupra problematicii, marcată de domnia regelui Carol al II-lea, am examinat, cu atenţie, eroarea politica, din 1940, de cedări teritoriale fără luptă. Am ajuns la concluzii contrare punctelor de vedere care susţin şi justifică poziţia oficială adoptată, potrivit căreia nu exista o altă cale. Argumentele noastre se întemeiază pe tăria de foc a cazematelor, pe moralul şi voinţa armatei şi a poporului de a lupta. Potenţialul economic şi militar, resursele umane şi financiare mobilizabile erau capabile să ducă războiul, pe care, cu posibilităţi mai mici, România l-a început şi dus un an mai târziu (începând din iunie 1941).

Col. r. Dr. Constantin Moșincat – Politica de apărare a vestului României (1930-1940)

***

De-a lungul frontierei de vest au început lucrările de fortificare (1936-1940), menite să apere hotarele trase de dreptatea istorică a neamului nostru în decembrie 1918. La adăpostul acestor fortificaţii, ţara putea să-şi trăiască, în linişte şi în siguranţă, viaţa ei de muncă paşnică.

Prin adresa nr. 5457/3.10.1937, Direcţia Fortificaţiilor era anunţată despre vizita primului ministru, programată pentru 9 octombrie 1937, prilej pentru sfinţirea unei cazemate. La obiectivul nr. 22 bis ( Marghita) din Episcopia Bihor s-a oficiat solemnitatea „punerii pietrei fundamentale la lucrările de apărare ce se fac la frontiera de vest”^[1] de către prim-ministrul Gheorghe Tătărescu. Comandantul Sectorului de lucru nr. 1, maiorul Ioan Bădiceanu, comunica unităţilor din subordine^[2] componenţii delegaţiei militare, formate din: general Dănilă Popp, general Ştefan Căţoiu, colonel Dumitru Vasiliu, colonel Gheorghe Zaharescu, maior Teodor Ionescu şi alţi 30 de ofiţeri din cadrul Sectorului.

Pentru inspectarea acestor lucrări a venit la Oradea, pe 9 octombrie 1937, primul ministru Gheorghe Tătărescu, însoţit de generalul Constantin Ilasievici, (ministrul apărării naţionale) şi inginerul Radu Irimescu, (ministrul aviaţiei). După sosire, primul-ministru, împreună cu şefii autorităţilor bisericeşti, militare şi civile, (în frunte cu mitropolitul Nicolae al Ardealului şi episcopii Nicolae al Clujului şi Nicolae al Orăzii), au mers în comuna Episcopia Bihor, în hotarul căreia s-a făcut sfinţirea temeliilor unei cazemate şi s-a aşezat hrisovul de temelie. Slujba sfinţirii a îndeplinit-o mitropolitul Nicolae al Ardealului – venit anume în acest scop –, asistat de episcopii Nicolae al Orăzii şi Nicolae al Clujului, precum şi de un sobor de preoţi.

După actul binecuvântării lucrărilor de fortificaţii a avut loc o mare recepţie în sala cinematografului Dorian din Oradea. Seria cuvântărilor de la recepţie a deschis-o episcopul Nicolae al Oradiei. Adresându-se primului ministru, vorbitorul remarca puternica trezire a conştiinţei româneşti la graniţa de vest a ţării. Opinia locuitorilor din zonă legitima realizarea operei pentru întărirea stâlpilor de la hotare. Aceasta nu însemna, pentru neamul românesc, altceva decât constituirea într-o formă nouă, cerută de acele vremuri, a atitudinii străvechi şi specifice ale unei culturi româneşti şi creştineşti de apărare^[3].

Biserica ortodoxă – care, prin strădanie şi jertfe nenumărate, a creat conştiinţe, la hotarele ţării şi a organizat rezistenţa neamului – se bucura de înalta vizită a primului ministru şi a preţioşilor săi colaboratori militari. Vizita îmbrăca, cu strălucire, o nouă întâlnire a bisericilor strămoşeşti cu autoritatea de stat, pe tărâmurile Bihariei, iar prin întrunirea înalţilor ierarhi ai bisericii ortodoxe şi greco-catolice, cu prezenţa generalilor armatei, de la cel mai înalt nivel, reprezenta un moment unic. Se dovedea, încă odată faptul că brâul de piatră şi fier se cimenta prin comuna lucrare cu al doilea brâu, al eparhiilor şi bisericilor din vestul ţării (anexa nr. 19). În discursurile lor ceilalţi vorbitori au adus omagii de loialitate faţă de tron şi ţară^[4].

Gheorghe Tătărescu a mulţumit celor prezenţi pentru sentimentele de credinţă ce s-au exprimat cu atâta căldură. Manifestarea era îndeosebi scumpă, fiindcă avea loc la o margine a ţării, unde, simţul de răspundere trebuia să fie în permanenţă treaz şi patriotismul în permanenţă viu şi creator. Colaboratorii militari ai guvernului, veniţi cu scopul de a inspecta primele lucrări de fortificare a graniţelor, care se încadrau în programul de înzestrare elaborat sub îndrumarea regelui, au fost înconjuraţi cu atenţie de autorităţile civile şi religioase din zonă. Pe baza constatărilor de la faţa locului reprezentanţii guvernului au putut să păşească şi la executarea ultimului capitol din demersurile făcute în vederea sporirii puterii militare a oastei şi continuării operei de organizare şi de propăşire în siguranţă şi pace. Începerea acestei mari opere de fortificare, în concepţia primului ministru, avea scopul slujirii intereselor apărării ţării şi deopotrivă a păcii. Tari şi armaţi, „vom dezarma toate tentaţiile – slabi şi neapăraţi, vom încuraja toate apetiturile. Prin tăria noastră alungăm războiul – prin slăbiciunea noastră îl chemăm şi îl provocăm. În împrejurările de azi, tăria înseamnă pace şi slăbiciunea înseamnă război”^[5]. Iată de ce cazematele din vestul ţării aveau menirea să asigure securitatea fruntariilor, fiind considerate totodată şi cazemate ale păcii.

Cu prilejul acelei solemnităţi, care reprezentase şi un act de afirmare a puterii crescânde a statului, s-a proclamat dorinţa de a trăi în raporturi de prietenie cu aceia pe care vicisitudinile istoriei i-au aşezat, în trecut, pe drumul marilor neînţelegeri. Tătărescu îşi declarase disponibilitatea pentru colaborare cu vecinii, pentru considerarea şi apărarea păcii şi organizarea unei regiuni de convieţuire a Europei sprijinită pe respectarea dreptului şi pe armonizarea intereselor.

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Contribuția armatei la fortificarea morală a ostașilor și a locuitorilor din zona de vest a României Mari – Monument viu pentru Eminescu” →