Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute

În deceniul care a urmat acelui cumplit război când şi conceptul de umanitate a fost compromis, viaţa oamenilor, deşi se făceau eforturi uriaşe de normalizare, era încă însoţită zilnic de o sărăcie generalizată, de lipsuri şi nevoi de tot felul, dar şi de insecuritatea socială specifică schimbărilor de regim. Tocmai acest climat de insecuritate era cel ce inducea un fel de spaimă interiorizată, iar culoarea predominantă a lumii în care trăiam părea a fi cenuşiul.

Ei bine, exact în acest decor, o fetiţă dintr-un orăşel nordic al României citea fascinantele poveşti ale Şeherezadei, acela acompaniate de murmurul dulce al lăutelor, şi îndrăznea să viseze. Visa frumos, în culorile vii ale misteriosului orient, aşa cum le înţelesese ea din lecturi, iar pentru asta era răsplătită uneori cu o vizită în peştera lui Ali Baba de unde alegea, sfioasă şi cuminte, cea mai modestă bijuterie din argint: o broşă sau o pereche de cercei…

Tot în această vreme, undeva într-un orăşel aflat mult la sud, un băieţel, pe timpul vacanţelor, stând la umbra mai mult închipuită a unui prun, citea şi el aceleaşi minunate poveşti, însă visurile lui erau cumva altfel trăite în ceea ce acum am numi astăzi virtual. El era prieten cu Aladdin şi zburând pe covorul fermecat al acestuia aduceau bucurii şi dreptate unor oameni sărmani şi amărâţi.

Pentru copii, aripile fanteziei sunt mult mai mari decât ale legendarei păsări Rock, iar între realitate şi imaginaţie delimitările mult mai flexibile, aşa că, de multe ori visele lor sunt suportul unor transformări incredibile de-a lungul timpului. Realist vorbind, era imposibil ca aceşti doi copii să se întâlnească vreodată. Probabilităţile matematice plasau un asemenea eveniment, în mod sigur, spre limita zero.

Numai că, Logica Superioară, are cu totul alte criterii de calcul şi peste mult, foarte mult timp, pe acele cărări ascunse ale destinului, cei doi foşti copii s-au întâlnit. Erau acum bunici, plecaseră de mult din orăşelele natale, visele lor, într-un fel destul de ciudat, dar cât se poate de concret, se împliniseră, iar ei scriau acum poveşti pe care, poate, vreodată un copil sau chiar un adult cu suflet de copil ar fi putut să le citească şi cine ştie, chiar să viseze…

Cam acestea erau gândurile pline de amintiri nostalgice care mă încercau pe când citeam cea mai recentă carte a bunei mele prietene, doamna Francisca Stoleru, intitulată: „Glasul roţilor de tren” (Editura „24:ORE” din Iaşi. Prefaţă de Ion Holban). Cum scrierile doamnei îmi sunt cunoscute de ani de zile, pot spune că plăcerea şi interesul cu care am lecturat volumul nu au fost o surpriză. Savurez stilul fermecător, elegant şi atrăgător al scrierilor sale, ba aş putea spune că şi tehnica unui realism incontestabil care alunecă subtil spre o altfel de lume, una probabilă, dar destul de puţin posibilă îmi este aproape familiară însă toate acestea nu afectează cu nimic fascinaţia lecturii. Chiar dimpotrivă, ea devine deosebit de captivantă!

Am admirat şi modul în care autoarea nu se în postează în centrul acţiunii ca principal narator ci, cu multă abilitate, introduce un personaj interpus. O tânără studentă, poliglotă, care face zilnic o navetă dus-întors, cam două ore, cu un tren, între două oraşe. Se urcă în tren şi, extrem de discretă, atât de discretă încât pare invizibilă, se aşează liniştită pe un scaun şi ascultă poveştile celorlalţi călători, rostite cu glas tare, în diferite limbi, fiecare având Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Povești noi pe strune de străvechi alăute” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Aforismul ca săgeată a lui Zenon

Moto:

„În timp ce există indicii subtile despre infinit în lucrurile pe care le facem şi le vedem, există de asemenea şi paradoxuri profunde ce se află foarte aproape de suprafaţa lucrurilor”.

(Sir John D. Barrow)

De aproape două mii cinci sute de ani un gânditor pe cât de fascinant pe atât de greu de înţeles, Zenon din Eleea, uimeşte şi contrariază cu aporiile sale. Ştiind că aporiile sunt dificultăţi de ordin raţional greu sau imposibil de rezolvat, ne putem gândi la unul dintre acestea, respectiv la paradoxul săgeţii. Acela care-şi propune şi reuşeşte chiar să demonstreze cu forţa logicii, un ne-adevăr simplu de constatat.

Săgeata lui Zenon plecată dintr-un punct şi neajunsă în punctul final va fi în repaus dacă între cele două puncte nu este o distanţă mai mare decât lungimea săgeţii. Pare amuzantă observaţia, incită la discuţii şi este, fără îndoială, atât de ciudată încât are o fascinaţie care iată, pare victorioasă în faţa necruţătorului timp.

Putem oare considera că, în felul său, şi aforismul ar putea fi la fel de aparent logic, dar şi, la fel de aparent, ilogic în acelaşi timp? Poate că da, având în vedere că acest specimen literar nu este comparabil cu nici un altul, că nu se vrea nici poveste, dar are morală, nici roman, dar are de multe ori substanţa genului, nu este nici poezie, însă lipsit de ritmurile interioare ar fi doar o banalitate lipsită de orice interes. Şi mai trebuie să constatăm faptul demonstrat de realitate că aforismul, exact prin caracteristicile sale, devine o cale de comunicare cu cititorul mult mai convingătoare, dar şi mai directă decât poezia sau demersul filosofic. Desigur valabilitatea aserţiunii este în directă legătură de cauzalitate cu nivelul calitativ, respectiv inteligenţa şi cultura, cititorului.

„Un aforism este un roman de un rând”, spune Leonid S. Sukhorukov, ucraineanul contemporan cu noi, el însuşi un creator de aforisme, dintre care unele chiar au împărtăşit soarta tuturor creaţiilor geniale, respectiv intrarea în folclor, acolo unde par a fi cunoscute de când lumea. Şi iată un alt exemplu de aforism celebru care a trecut de neiertătoarele bariere temporale, iar acum pare a fi doar o simplă constatare:

„Cei graşi prin natura lor sunt mai predispuşi să moară subit mai mult decât cei slabi”. Banal, am putea gândi despre acest adevăr pe care-l ştim poate cu toţii acum, numai că el a fost rostit de Hipocrates tot cu vreo două mii cinci sute de ani înainte. Sub forma unui aforism, o învăţătură condensată într-o frază uşor de reţinut, deşi, iată, foarte greu de respectat.

Oare câte opere literare, unele poate chiar geniale, s-au pierdut în tot acest timp? Acelaşi timp care a păstrat totuşi un învăţământ fundamental sub forma unui aforism medical… Este foarte posibil ca în anii ce au urmat, să se fi scris mii de pagini pe această temă, cel mai probabil perfect necunoscute cititorului de rând, care chiar nu are nevoie de disertaţii savante când are la îndemână vorbele de duh ale unei singure fraze.

Conciziunea acestei specii literare, dar şi celelalte caracteristici precum inteligenţa compoziţiei, profunzimea, caracterul moralist însoţit de unda de umor absolut necesară pentru a nu-l lăsa pradă tendinţelor excesiv moralizatoare, ori eufonia textului, fac din aforism un domeniu destul de puţin abordat, ceea ce este chiar lăudabil, deşi tentaţiile sunt destul de multe şi nu puţini autori au umplut pagini întregi cu banalităţi pretenţioase şi preţiozităţi solemne pe care au simţit nevoia să le denumească astfel. Uneori ar fi poate mult mai bine să nu ai decât o frază memorabilă, pentru că ea îţi poate aduce succesul, decât să înșiruiești aproape obsesiv cuvinte lipsite de acel spirit atât de necesar acestui mod de exprimare literară.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Aforismul ca săgeată a lui Zenon” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Tâlcul destăinuirilor

În urmă cu aproape cinci ani l-am întâlnit pe domnul Sergiu Brandea la o memorabilă activitate culturală organizată de doamna Doina Meiseles în splendida sa reşedinţă din Tel Aviv. Ne-am adunat atunci aproape o sută de scriitori, poeţi şi publicişti de limbă română, majoritatea din Israel, iar onoranta participare a ambasadorilor României şi Republicii Moldova la acest eveniment a fost de natură să sublinieze importanţa sa. Sunt şi acum convins de faptul că dincolo de prestigiul gazdei, dar şi excepţionala sa capacitate managerială, ceea ce a contribuit la succesul evenimentului a fost şi farmecul uriaşei personalităţi a bunului nostru prieten Harry Ross pe care l-am sărbătorit cu acest prilej.

Pe domnul Brandea nu-l cunoşteam personal însă citisem cartea „Strâmba”, lansată în anul 2010 şi care urma să facă o strălucită carieră aflată atunci abia la început. Am discutat despre carte, am mai povestit câte una-alta, deoarece ne legau unele amintiri comune din Bârladul tinereţilor sale şi am rămas în contact, astfel că peste un timp când a apărut volumul „Confidenţe” am scris despre carte cu un entuziasm absolut firesc având în vedere faptul că eram deja familiarizat cu stilul autorului.

Şi, iată, după aproape un deceniu de la prima apariţie editorială, Sergiu Brandea mă onorează dăruindu-mi un nou volum intitulat de data aceasta: „Destăinuiri”. Volumul, apărut la editura „24 Ore” din Iaşi şi prefaţat de cunoscutul critic literar Ioan Holban dovedeşte şi prin aceasta faptul că numele autorului tinde să devină renume, un bun şi apreciat renume, cu cititori nu numai în Israel, ci şi în România.

Voi începe discuţia despre această carte cu mărturisirea de credinţă a autorului care ne spune că el este „un patriot şi un naţionalist” sintagmă pe care nu o va pierde din vedere pe tot parcursul scrierii, însă ne va demonstra că exact din această postură publicistul Sergiu Brandea se va dovedi un umanist de forţă care nu înţelege prin cele două cuvinte: patriot şi naţionalist, în nici un caz, ruperea de amintirile copilăriei trăite în România şi nici ridicarea în slăvi a vreunei concepţii strict naţionaliste în care toţi cei care nu sunt ca tine îţi devin automat vrăjmaşi, într-un fel sau altul. Greu de crezut pentru mulţi alţi „naţionalişti” că poţi fi iubitor al valorilor fundamentale specifice, dar să arăţi, cu multă înţelepciune că, în sine, omenirea este un întreg funcţional, iar multiculturalismul exact forţa care duce la dezvoltare şi ar trebui să ducă, firesc, la bună înţelegere.

Construită prin comasarea articolelor apărute de-a lungul timpului în prestigioasa publicaţie „Jurnalul Săptămânii” cartea are, deloc surprinzător, o fascinantă coerenţă, un fel captivant de a fi lecturată, făcând astfel deliciul cititorului care va afla multe lucruri despre autor, despre problemele ţării sale, despre oamenii de acolo, dar şi despre perspectivele ei, aşa cum le-au visat cei din veacul trecut, aceia care au muncit şi au luptat de-a lungul unor generaţii întregi şi care nu aveau atunci decât speranţa. Una cât se poate de realistă precum vedem acum!

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Tâlcul destăinuirilor” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Același medicament, o altă cură terapeutică

Spre norocul nostru, al tuturor, domnul doctor Dorel Schor este dependent de starea de bine a „pacienţilor” săi. Se consideră dator să administreze cu regularitate medicamentele sale minune, în doze deloc homeopatice, tuturor celor care-l cunosc, chiar dacă aceştia sunt sute de mii răspândiţi în toată lumea. Aşa se face că dincolo de prescrierile exersate zilnic pe diferite site-uri culturale, aproape în fiecare an editează un volum care dăruieşte cu generozitate cititorilor săi panaceul numit râs, bine filtrat prin diferite metode în aşa fel încât nimeni nu se poate plânge că ar exista vreun pericol de intoxicaţie sau efecte adverse. Dimpotrivă, râsul, aşa cum este preparat de bunul doctor, îşi produce pe deplin efectele benefice, fără nici un fel de contraindicaţii, iar starea de bine se instalează durabil având însă o irepresibilă dorinţă de reluare a tratamentului.

Terapiile doctorului Schor se materializează cam an de an în câte un volum de proze scurte ori aforisme pe care nu ai cum să nu-l citeşti. Devii astfel complicele său pentru că nu te poţi abţine să nu recomanzi volumul şi altor prieteni sau cunoscuţi. Iar aceştia, prietenii şi cunoscuţii, se află de multe ori alături de tine însă nici cei aflaţi la mii de kilometri distanţă nu lipsesc. Din Israel în România, Canada, Australia, Spania, Italia, ori prin intermediul revistelor Booklook ori Meridianul Cultural românesc sau, mai nou, prin ziarul Vocea Ta din Germania ajunge şi în Olanda, Belgia, Austria ori Regatul Unit. Cât despre răspândirea scrierilor sale pe reţelele virtuale nici nu mai pot face vreo evaluare. Aşa că, dacă îl consider pe Dorel Schor un terapeut planetar aceasta nu este în nici un caz o exagerare ci doar o chestiune cât se poate de vizibilă, oricât de cârcotaş ai putea fi. Iar faptul că nu doar scrierile sale au această răspândire ci şi referirile la acestea (cronici, prezentări sau note critice făcute de nume prestigioase ale literaturii de limbă română) confirmă, oricât de curios nu s-ar părea, ideea nevoii de umor intelectual, inteligent şi bonom, nevoia firească şi normală pentru orice om, aceea de a zâmbi, de a te bucura de un text lejer, dar înţelept, cu o ironie şi auto-ironie (semn sigur de inteligenţă!) delicată însă omniprezentă.

Actualul volum: „Cine sună la uşă”, nu era pentru mine chiar o surpriză. Într-un fel, având în vedere că de peste zece ani corespondăm zilnic, citisem aproape tot ce a publicat în acest timp şi aşteptam, cumva cu sufletul la gură, dar şi cu speranţe, apariţia unei noi cărţi. Aşadar, atunci când am primit volumul şi l-am putut vedea, ţine în mână şi răsfoi, nu m-am putut abţine şi l-am devorat pagină cu pagină, cu aceeaşi plăcere cu care am lecturat toate celelalte cărţi ale acestui autor pe care îl voi numi necesar şi întotdeauna binevenit.

De aceea cred că pentru majoritatea cititorilor prima senzaţie atunci când ai deschis o carte scrisă de Dorel Schor este că te afli la o şuetă cu prietenii. În prezenta, Editura Saga îl are ca tehnoredactor pe prietenul Adrian Graunfiels, interiorul este augmentat de graficienii Constantin Ciosu şi Costel Pătrăşcanu, iar despre personaje ce să mai spun?

Este o plăcere să te reîntâlneşti cu preţiosul domn Oiţerman, cu mereu nedumeritul Leopold Gurnişt, dar şi cu doamna Gurnişt originară din Cernăuţi care te va încânta cu felul ei de a vedea lucrurile, spre exemplu: „Mare mincinos Şimon ăsta, să nu-l crezi nici dacă spune adevărul!” Este vorba de un alt cunoscut Şimon Şeinerovici… de dentistul Kleinergrois sau de povestea în câteva cuvinte a Inei pe care o chema Ina Scarlat, dar era strigată la catalog Scarlat Ina, dar apoi s-a căsătorit cu domnul Prall şi acum se numeşte Prall Ina.

Desigur nici dolofana doamnă Pnina Brodiciche din Odesa ori înduioşător de naivul Menaşe nu vor lipsi de la întâlnire. Ceea ce dă umorului promovat de doctorul Schor este nu numai amprenta aceea unică precum că te afli vecin de bloc sau de cartier cu personajele, că vă cunoaşteţi de multă vreme şi că tot ce se întâmplă este de un firesc fără cusur, dar şi acea savoare a ironiei fără aciditate atât de caracteristică scrierilor sale.

Voi aminti doar că autorul este unul dintre cei antrenaţi vreme de mai bine de cincizeci de ani în acest domeniu al umorului fin, intelectual, lipsit de asperităţi, de vulgaritate sau banalitatea care, din nefericire, abundă în scrierile de gen. Prin urmare, avem în faţa ochilor o carte pe care vom dori să o mai redeschidem din când în când nu doar pentru a mai petrece câteva clipe plăcute ci şi pentru că lectura ei ne va lăsa impresia că am cunoscut mult mai bine lumea din jurul nostru.

Şi poate ne vom gândi la Menaşe cel adorabil, cuceritor prin felul să bonom şi jovial, dar şi la tatăl său spiritual, doctorul Dorel Schor, cel care ni l-a dăruit cu generozitatea omului de spirit.

–––––––––––-

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, octombrie 2018

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Casa de la răscrucea destinelor

Aşteptam de mai multă vreme apariţia unei noi cărţi scrise de doamna Francisca Stoleru şi, iată că, la începutul acestei toamne mi s-a împlinit dorinţa, semn că Preabunul ştie şi ce şi când să ne dea pentru a nu ne lăsa să cădem în păcatul lăcomiei. Volumul intitulat: Casa de pe Colina Doamnei, apărut la editura 24 ORE din Iaşi, cu o prefaţă de Ion Holban, s-a dovedit fi exact lectura de care aveam nevoie, aceea plasată la limita între realismul concret al cotidianului şi misteriosul necunoscut înconjurător, acel straniu pe care-l ignorăm doar pentru că am fost învăţaţi să luăm în seamă numai ceea ce simţurile noastre imperfecte pot decela.

Şi cum toată povestea se desfăşoară în acel fascinant şi provocator spaţiu pe care noi europenii îl numim Orientul Apropiat, ea ne readuce în minte poveştile celor o mie şi una de nopţi cu parfumul lor special, cu seducţia nedezminţită de trecerea secolelor. Într-adevăr, autoarea plasează în mod absolut firesc întreaga acţiune a cărţii cu precădere în acest spaţiu multicultural, multietnic, ori confesional deoarece numai aici, culorile, sunetele ori aromele descrise pot întregi şi completa în mod fericit peisajul naraţiunii.

Aparent, însă numai aparent, personajul principal pare a fi o casă, una specific orientală, cu grădini, vitralii şi mozaicuri, o casă care îşi începe istoria cu o iubire asimetrică dintre o tânără cu un nume seducător, exotic doar pentru cititorii europeni, Amal, o frumuseţe cumpărată dintr-un bordel din Beirut de un negustor bogat, dar nici prea tânăr şi nici prea arătos, mai mult lacom de tinereţe şi frumuseţe. Cum este şi firesc, această dragoste unilaterală eşuează într-un adulter, iar Amal, conform obiceiurilor, va fi cea care plăteşte, cumplit, cu viaţa. Tamburina cu care îşi acompania dansurile îşi pierde clinchetul senzual şi dispare printre lucrurile din casă. Însăşi casa se încarcă cu un blestem şi intră în ruină.

Doar că, aşa cum se întâmplă adeseori, ruina ei va fi redresată de mai multe ori de personaje venite din spaţiul realismului cartezian al Europei care sunt convinse că ideea blestemului este doar o simplă superstiţie promovată de câteva generaţii de femei din aceeaşi familie care cunoştea povestea de la prima slujnică a soţiei lui Ybrahim, Huda pe numele ei.

Prin casă încep să se perinde oameni veniţi din alte spaţii culturale şi chiar dacă, în mod fatal, găsesc, aparent întâmplător, vechea tamburină şi se înspăimântă de sunetul ei lugubru reverberat de toată casă, nu iau în seamă povestea blestemului, iar acesta loveşte nemilos. Mdeh, suntem, aşa cum am spus, în Orient, iar aici chiar şi poveştile sunt parte din viaţă.

Cu o subtilitate remarcabilă, autoarea perindă în spaţiul casei oameni de confesiuni diferite: islamici, catolici, creştini anglicani, evrei iudaici sau creştini, însă păstrători ai tradiţiilor deşi veniţi de pe tot arealul european, dar şi druzi. Este felul ei inteligent de a ne spune că în fapt suntem copii aceluiaşi Dumnezeu şi că Acesta ne priveşte pe toţi la fel chiar dacă noi am făcut din religiile noastre doar un prilej de veşnice disensiuni. Vizibile, mai ales într-o perioadă excelent redată în carte, atunci când Europa, iudeo-creştină prin natura ei, îşi vâna cu ferocitate întemeietorii, cei care de fapt contribuiseră esenţial la dezvoltarea civilizaţiei considerată ca fiind cea de referinţă pentru întregul mapamond.

Dar, aşa cum un grafician de succes reuşeşte să redea un chip cu tot ce-i este specific din doar câteva trăsături de condei, Francisca Stolerul poate face acest exerciţiu de măiestrie prin cuvânt. Ea descrie un om, un peisaj, atmosfera unui şteitl din nordul Moldovei, un cartier din Londra ori viaţa rurală a Angliei folosind minimum de cuvinte cu maximum de eficienţă. Nu-ţi trebuie decât o frază ca să înţelegi o relaţie familială sau una de iubire aflată în mugur ori trecută prin sita anilor. Acest mod de a scrie oferă cititorului o captivantă fluenţă a lecturii, iar acţiunea nu are de pătimit din cauza excesului de explicaţii. Este desigur talent într-o astfel de abordare, dar se cunoaşte şi experienţa căpătată din scrierile anterioare.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Casa de la răscrucea destinelor” →

Constantin MÂNUȚĂ: Un posibil portret de prozator

Mihai Batog-Bujeniţă s-a născut la 25.10.1945; Aldeşti, jud. Galaţi, este absolvent al Şcolii Superioare de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu, (1967), actualmente Academia Forţelor Aeriene, absolvent al Academia de Înalte Studii Militare (1977), de asemenea este absolventul Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea Apollonia, Iaşi,(2013). A fost Pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice, având gradul de comandor de aviaţie.

Este Membru al Uniunii Epigramiştilor din România; 2002, Membru al Uniunii Scriitorilor din România; 2007, Membru al ACSR (Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români), Membru al Societăţii Culturale „Junimea 90”, Membru legitimat al Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România, 2015, Preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel” Iaşi (persoană juridică), Preşedintele cenaclului: Academia Liberă „Păstorel” Iaşi, Director al revistei „Booklook”, Iaşi, Redactor coordonator la revista de cultură „Cronica” din Iaşi, Redactor-şef adjunct la revista „Rapsodia” din Sibiu, Redactor -şef adjunct la revista de cultură: Meridian Cultural-Românesc – Vaslui.

Colaborează la revistele de cultură: Tribuna, Cluj-Napoca; Ateneu şi Plumb, Bacău; Oglinda Literară, Focşani; Omniscop, Craiova; Contact Internaţional, 24 de ore, Moldova Literară, Convorbiri literare, Iași; Ecouri Literare, Vaslui; Fereastra, Mizil; Constelaţii Diamantine, Tg.Jiu; Onix, Singur, Porțile Nordului; Baia Mare, etc… precum şi la diferite reviste de umor: Epigrama, Bucureşti; Spinul, Satu-Mare; Acus, Sibiu; Urzica Vieneză, Gura-Humorului; Ag pe Rime, Piteşti; Cugetul, Craiova, dar şi la rubricile cu specific literar ale unor ziare din ţară sau din străinătate: Expres Magazin, Viaţa noastră, Jurnalul săptămânii, Bună dimineaţa Israel, Revista Mea, Maximum, Magazin-Expres, Israel; Gândacul de Colorado, Conexiuni, Acum TV şi Confluenţe Româneşti, S.U.A. Pro Diaspora şi RO-mania, Cipru, Bruxelles – Mision, Bruxelles; Observatorul şi Destine Literare; Canada; Faleze de piatră Anglia; NiramArt, Madrid; Romanian VIP şi Expresia sau Antipozi din Sydney; Agero-Stuttgart şi Vocea Ta, Germania, etc…

Cicluri anuale de conferinţe (unele publicate) la Fundaţia: „Prietenii Iaşului”, la Uniunea Veteranilor de Război şi la Penitenciarul Iaşi, plus unele activităţi culturale la Comunitatea Evreilor din Iaşi (vezi spre exemplificare: revista Viaţa Noastră din 18-19 dec 2008, mai 2012 etc…), sau în cadrul programului Scriitori în liceee, organizat de Biblioteca Gheorghe Asachi, Iaşi, etc…

Până la această dată a publicat: Bine că ai râs ieri; poezie umoristică; 2002 ed. Ars Longa, debut, Să râdem de oameni ca noi; proză scurtă; 2003 ed. Ars Longa, Halimaua; roman; 2004 ed. Timpul, Iaşi, Tusea măgărească; roman; 2005 ed. Ars Longa, Viţelul privit de departe; roman; 2005 Ars Longa, Feriţi linia-trec proşti fără oprire, proză scurtă; 2006 ed. Ars Longa, Alba-neagra; roman; 2007 Ars Longa, Ospăţ cu rădăcini de mit; roman; 2007 Ars Longa, Miracolele de la Glodeni; roman; 2008 Ars Longa, Calendele măgarilor; proză scurtă, Ars Longa 2008, La pas prin mările sudului, roman; ed. Cronica 2009, Ping-pong cu mingea de cârpă; proză scurtă ed. Ars Longa 2010, Cântece de shomerie, poeme ironice; ed. Ars Longa 2011, Triumful indolenţilor; roman; ed. Ars Longa 2011, Diamantele de cretă, proză scurtă; ed Ars Longa 2012, Conspiraţii de apartament proză scurtă ed. Ars Longa 2013, Bântuind prin paradis roman, ed Ars Longa 2013, Căzuţi din cer proză scurtă, science-ficiton umor; ed. Ars Longa 2013, Dantela de urzici ed. Tipomoldova 2013, Imnul cucuvelelor ed. Ars Longa 2014, Clubul caragaţelor ed. Ars Longa 2015, Printre oameni şi cărţi, cronici de carte, articole, studii şi comunicări ştiinţifice, etc… ed. Ars Longa 2015, În vârful acului roman poliţist ed. Ars Longa 2016, Aviatori ieşeni; documentar, împreună cu cdor. Constantin Iordache; Ars Longa 2007, Poeme ironice: ed bilingvă, română-spaniolă, împreună cu Mario Castro Navarette, Exerciţii de goarnă pentru mâna stângă proză scurtă ironic,ed. Ars Longa,2017,Kabuki în mahala- Teatru scurt şi rău- Teatru , ed. PIM 2017, Lehaim Note de călătorie-Israel, ed. PIM 2017, Genuri sărite poeme ironice Ars Longa 2017, Holograme roman poliţist ed. PIM 2017, Povestiri aproape poliţiste proză scurtă ed. PIM 2017, Căzut în mine roman poliţist ed. PIM 2018, Rătăcirile melcului peripatetic proză scurtă ed. PIM 2018.

Volume în lucru: Printre oameni şi cărţi II, Parfum de ambră şi mobilă veche-roman istoric, D-ale lumii proză scurtă, Ghidul inutilului perfect roman.

Dintre Studiile şi comunicările publicate menţionăm: Istoricul titlurilor nobiliare şi a gradelor militare: premiul întâi la simpozionul ştiinţific Vasile Pogor-Iaşi ed. 2011, Comunicarea, formă fundamentală de manifestare a viului, Basmul, doar o poveste de adormit copii?, Cu umor despre umor şi râs, Infrasunetele între legendă şi cercetare împreună cu conf. univ. dr. Cornelia Ursu (Revista de Medicină Militară), Fascinaţia ipotezelor (Legenda lui Grui-Sânger şi picturile rupestre din România). Premiul întâi la simpozionul ştiinţific Vasile Pogor ed 2013, Aspecte narative în studiile lingvistice –basmul, feminin şi masculin în genul literar epigramatic- Premiat la sesiunea de comunicări ştiinţifice din luna mai 2013 a Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice Univ. Apollonia Iaşi.

Este prezent în Antologii de proză şi poezie, culegeri şi dicţionare ale scriitorilor români.

A primit 62 de premii literare şi ştiinţifice, inclusiv Premiul U.S.R. Filiala Iaşi (dec 2007, şi oct 2014 ) pentru proză scurtă (volumul:Feriţi linia, trec proşti fără oprire) iar în 2014 pentru romanul:Bântuind prin paradis.

Diploma şi Ordinul „CAVALER AL CETĂŢII” ÎN GRAD DE AMBASADOR (acordată în 2013 de Administraţia Proiectului: Cititor de proză-Republica Artelor-Dublin; Medalia de Onoare şi Diploma de „PRIETEN AL COMUNITĂŢILOR” oferită de preşedintele Comunităţilor Evreieşti din România, Iaşi, 25.09.2015.

A realiza portretul unui prozator de talia lui Mihai Batog-Bujeniţă nu este un lucru uşor, având în vedere complexitatea şi diversitatea operei sale literare, prin abordarea genurilor şi speciilor, prin problematica vastă pe care o propune în scrierile sale, gândul te duce spre vremurile arhaice uşor creionate, dar şi spre realitatea lumii moderne. Romanele Imnul cucuvelelor şi În vârful acului sunt diferite sub raport compoziţional, dar scrise cu o măiestrie deosebită. Prozatorul rupe toate simetriile narative posibile şi imposibile astfel că viaţa personajelor este tumultoasă şi curge în cascade aidoma destinului său de Comandor în Aviaţia Militară Română.

Conceput din punct de vedere compoziţional pe cele şase zile lucrătoare ale săptămânii, de unde se poate observa nuanţa biblică din Geneză sau Facere cu subtitluri narative care oferă alternanţa dintre prezent şi trecut, romanul Imnul cucuvelelor oferă o perspectivă largă asupra personajelor principale, Toader Manea – soţ şi Sabina – soţie, în ipostazele de familişti şi intelectuali. Sunt descrise întâmplările prin care Toader Manea, un cunoscător al misterului feminin, în pragul pensionării îşi descoperă înclinaţiile filologice, are intenţia să scrie o carte (mulţi după pensionare doresc să ajungă scriitori!), frecventând chiar şi un cenaclu literar de cartier. Personajul îşi rememorează copilăria, viaţa de la Internatul liceului, activitatea de pe şantier şi studiile universitare, iar în acest sens am sublinia orgoliul de care dau dovadă atât el cât şi soţia sa.

Un om şi o epocă prezintă prozatorul Mihai Batog-Bujeniţă în romanul Imnul cucuvelelor. Problema intelectualului apare într-un mod diferit faţă de aceea din romanele subiective ale lui Camil Petrescu, iar scenele mesei din familie, a premiului şi atmosferei din casă trimit la romanul Moromeţii de Marin Preda, după cum însuşi autorul mărturiseşte. Prozatorului i se oferă prilejul, teoretic vorbind, de a reactiva teoria lui Malthus, cu cele două progresii diferite: geometrică şi aritmetică, dintre populaţie şi mijloacele de trai.

Mihai Batog-Bujeniţă este o personalitate renascentistă plurivalentă, consideră Magdalena Brătescu din Israel în recenzia Impresii de lectură la Imnul cucuvelelor din Meridianul cultural românesc, Nr. 3(11) din iulie-august-septembrie 2017. Noi credem că proza scrisă de admirabilul prozator, Mihai Batog-Bujeniţă este profund originală, având punctul de plecare în societatea arhaică, ancestrală, oprindu-se prin clasicism, baroc, dar că tinde spre iluminarea avatarurilor prozei moderne.

Titlul romanului nu-i uşor de descifrat, e mai mult sofisticat, cucuveaua fiind o pasăre răpitoare de noapte, negrul asociat cu fenomenul de migredo, dacă ar fi să ne referim doar la unul dintre conceptele alchimice, după Umberto Eco, se presupune că este înţeleaptă, dar şi aducătoare de pieire. De aici, se pot descifra simbolurile cu care prozatorul operează asupra personajelor. Unul din cei mai renumiţi şi avizaţi critici literari de la ora actuală, Ioan Hoban în recenzia Altcineva răsfoieşte cartea vieţii noastre din revista Convorbiri literare, iulie 2018,Nr.7(279), analizând romanul În vârful acului de Mihai Batog-Bujeniţă aduce în discuţie noţiunea de bildungsroman conchizând că romanul amintit este o vastă construcţie narativă, un roman al tranziţiei care pune în valoare psihologia pacientului şi importanţa diagnosticului în realizarea actului medical. Deoarece abordează o astfel de lume, prozatorul a simţit nevoia să-i mulţumească soţiei sale, care este de profesiune medic pentru clarificarea unor noţiuni şi concepte din acest domeniu.

Prezentăm în continuare câteva aprecieri critice asupra operei vaste şi complexe a lui Mihai Batog-Bujeniţă, acest înflăcărat şi pasionat om de cultură.

Bogdan Ulmu în Prefaţa O nouă carte năucitoare subliniază: „Ironia, sarcasmul, situaţia bufă sunt contrabalansate (şi-n actualul său roman, Alba-Neagra) de puseul filozofic (doar eroul cărţii este filozof cu diplomă), ba de fiorul erotic, ba de o tristeţe subterană care te face să râzi în… stop-cadru. Atacul social-politic este scurt, dar ucigător. Mihai Batog-Bujeniţă dă şi fuge. Dă în ticăloşi, în jigodii, în grobieni; apoi fuge-n lumea comicului imprevizibil…

La umor… ca la umor! zice Cornel Udrea în Prefaţa cărţii Calendele Măgarilor:„De la o carte la alta, Bujeniţă a crescut, şi-a impus un respect deosebit faţă de posibilităţile şi gramatica limbii române, lucrările sunt îngrijite, aspectuoase, iar unele–şi nu puţine la număr–pot să figureze în orice antologie cu ştaif, cu pretenţii. Mihai Batog-Bujeniţă deţine secretul zâmbetului, ştie că o proză umoristică nu trebuie să stârnească hohotul gros, anatomic, proza umoristică este un exerciţiu de inteligenţă în care sunt interesaţi atât scriitorul cât şi cititorul.

Mihai Batog-Bujeniţă este un filozof care deschide fereastra de la bloc cu speranţa mereu reactualizată că spectacolul lumii face eforturi pentru a ajunge la dimensiunile unde morala şi fabula devin neputincioase… “. „Rareori mi s-a întâmplat să am o mai frumoasă, mai plăcută şi mai de folos zăbavă decât la cetitul acestei cărţi… Totul stârneşte râsul în cartea lui Mihai Batog-Bujeniţă: moravuri, năravuri, păcate, neîmpliniri, neputinţe, superstiţii, clişee… Din păcate, la final, constaţi că ai râs cu râsul altuia, că hohotele purtau în ele un car de amărăciune…”, afirmă Valeriu Stancu în Râsul amar sau despre goliciunea împăratului; prefaţa cărţii Miracolele de la Glodeni…”

Referindu-se la aceeaşi carte, Zoltan Terner într-o notă de lectură din Jurnalul săptămânii, Tel-Avis, intitulată Trista veselie a glodului spunea:…” …e semnată de un scriitor dotat cu un neverosimil dar al umorului grotesc şi un aiuritor simţ al fabulosului derizoriu: Mihai Batog-Bujeniţă… Scriitorul este un intelectual rafinat, doldora de cultură, şi de termeni din cei mai moderni, dar care se fandoseşte în chip uluitor de măiestru, mascându-se în hăhăitor, imitând perfect limbajul mirosind a balegă şi a trăscău, din Glodenii coborâtori direct din adâncul unei ciudate haznale a istoriei… „Temele alese, toate inedite, stilul de prezentare şi redare a naraţiunii, ne aduc în atenţie un scriitor desăvârşit, profund, fin şi stilat, cu deosebit respect pentru cuvântul scris, pus cu harul şi talentul său incontestabil, în slujba iubitorului de lectură bună…” concluzionează Gavril Moisa, în Însemnări de cititor; Tribuna Afacerilor; Cluj; oct. 2008 despre Ospăţ cu rădăcini de mit”. Iar în revista Viaţa noastră, Israel, vineri 26-27 februarie 2009, Roni Căciularu afirma: „Îmi permit să recomand cartea unui autor mai puţin cunoscut la noi, deocamdată. Este vorba de Mihai Batog-Bujeniţă, condei strălucit, asupra căruia sper să revin, referindu-mă la cartea sa: „Ospăţ cu rădăcini de mit”. Carte bună, merită să stea în orice bibliotecă personală. Vorbim despre un pamflet-roman, plin de sarcasm şi umor, o veritabilă radiografie a societăţii româneşti contemporane…” pentru ca imediat să aducă o altă apreciere în Observatorul, 22.03.2009 Toronto, Canada:”Cartea, nu de mult apărută, a acestui foarte valoros scriitor, „Ospăţ cu rădăcini de mit”, este o ilustrare originală a celor spuse mai sus şi aş caracteriza-o, deşi nu poate fi strânsă în chingi prestabilite, drept un excelent pamflet literar – cel puţin!” „Ironia virulentă, caricaturizarea unor personaje si situaţii, care se constituie în puternice imagini artistice, destinate ridiculizării elementelor destructive din viaţa societăţii româneşti – ilustrează faptul că, prin scriitorul Mihai Batog-Bujeniţă, epigramistul şi romancierul îşi dau mâna cu nonşalanţă. Rezultatul: o carte bună, un regal intelectual, o desfătare pentru cei cu cap…”. urmat de o altă apreciere critică la carte „Triumful indolenţilor” în revista Gândacul de Colorado, USA; feb- 2012, unde conchide:„…Cert este un fapt: Mihai Batog-Bujeniţă este un scriitor contemporan savuros, prezent şi activ în lumea lui, în lumea de pe lume. El aduce, pe scena omenirii, o operă de valoare estetică incontestabilă, dar şi un document de epocă. Eu cred că satira românească are în Mihai Batog-Bujeniţă un nume de reală valoare. Întrebat de un scormonitor reporter, la ce visează, autorul admirabilei cărţi „Triumful indolenţilor” a răspuns: „Simplu şi utopic: La o lume mai bună!”…Este visul nostru, al tuturora!”.

Continue reading „Constantin MÂNUȚĂ: Un posibil portret de prozator” →

Ioan HOLBAN: Altcineva răsfoiește cartea vieții noastre (cronică)

Autor de texte umoristice, şarje pe o gamă largă de tonalităţi, de la ironia cordială la aceea demolatoare şi de la gingaşe atingeri la sarcasm, animator al Academiei Libere de la Iaşi şi din toată lumea, editor al revistei „Booklook”, latifundiar al umorului şi proprietar al unui simţ critic ascuţit, de care nu scapă nimic din strîmbele alcătuiri ale lumii de azi, Mihai Batog-Bujeniţă a tipărit recent un roman, „În vîrful acului”, unde textele scurte, acide, în fulgerarea unui blitz, lasă loc unei vaste construcţii narative. „În vîrful acului” este, pe unul din planurile sale, ceea ce se cheamă un Bildungsroman, urmărind (de)formarea unui specialist, medic chirurg, a unui individ care creşte, după ce va fi aruncat în aer „tichia ridicolă cu fund pătrat şi canaf de culoare galbenă, semnul distinctiv al absolvenţilor de medicină”, într-o societate care îi oferă tot felul de provocări, de la profilul celor apropiaţi – prietenul descurcăreţ, Mircea, pe care îl ascultă, dar nu-l poate imita, Leia şi întîlnirile cu ea pentru „probleme hormonale”, Sisi, cu serile de amor pătimaş, urmînd lecţiile din Kama Sutra, pigmentate cu versuri -, pînă la transformarea ireversibilă – şi nu în bine! – a oamenilor şi oraşului copilăriei şi adolescenței.

Fin cunoscător al lumii medicale (probabil, şi cu ajutorul soţiei căreia îi mulţumeşte, în stil propriu, într-o Autoprefaţă: „Soţiei mele de profesiune medic, pentru eforturile susţinute şi îndelungi în strădania ei de a mă învăţa unele cuvinte precum: sternocleidomastoidian, antropoihtiomorf, balneofiziokinetoterapie, dar şi multe altele de acelaşi calibru. Nu te teme însă! Nu pot rosti şi nici reţine aceşti termeni, prin urmare, nu-i vei găsi în text deoarece am o vîrstă şi nu mai vreau să-mi fac duşmani!”), Mihai Batog-Bujeniţă scrie în cartea sa şi un roman al tranziţiei, urmărind mişcările acesteia în mărirea, decăderea şi, iarăşi, mărirea unui spital de elită, „instituția fanion a sistemului sanitar din partea aceasta de ţară”; ce se ascunde, însă, după cortina organizării ireproşabile ne spune Mircea, „raisonneur-ul” de serviciu, omul caracteristic în împrejurări caracteristice, descurcăreţul care ştie tot: „Într-o zi, mă gîndeam la tine şi iau din rafturile secţiei organizare dosarul spitalului în care lucrezi. Primul lucru pe care l-am privit era schema organizatorică. Adică acela care spune cam tot despre o instituţie. Am citit cu atenţie şi mi-am dat seama că era un fel de operă de artă. Cei care făcuseră organigrama şi angajările erau nişte mari cunoscători ai modului în care se porneşte o afacere dacă vrei să reuşească. Să-ţi explic pe scurt! O schemă minimală pentru a fi uşor monitorizată, cu personalităţi la vîrf, pentru a crea încredere şi competitivitate, cu profesionişti de primă mînă în plan secund şi cu o perspectivă excelentă în asigurarea cadrelor viitoare. Un element comun al tuturor este cel pe care l-ai observat şi tu, oameni fără obligaţii familiale! Tăticu’, păi asta-i formula de constituire a unui grup de comando care trebuie să îndeplinească o misiune importantă. Elimini din start posibilităţile de sifonare a informaţiilor şi lipsa nevestelor este cel mai bun drum pentru aşa ceva, totodată mai anulezi şi temerile fireşti ale omului însurat că are copii şi tremură pentru viitorul lor. Boon! Dar ne întrebăm acum care o fi misiunea aceea importantă pe care aceşti oameni o îndeplinesc!? Mai ales că şi cînd vorbim de personalul medical mediu sau de cel de la servicii, cam tot aşa se prezintă situaţia… Ca să nu mai spun despre echipa managerială, una recunoscută pentru fermitatea şi eficienţa ei… Să nu-mi reciţi prostia aia precum că scopul principal al acestei construcţii este binele pacienţilor şi grija faţă de sănătatea poporului că mă bufneşte rîsul. Asta e valabilă numai pentru palavrele politicienilor şi sunt sătul pînă peste cap de ele”.

Vînzoleală, o lume (aproape) în anomie, diferenţe salariale, curvăsăreală, „ca pe timpul fanarioţilor”, în sistemul unde intră tînărul medic Dan Bunea, faţă cu spitalul care îl angajează, organizat „la standarde aproape de neînchipuit pentru zona din Europa în care ne aflăm”: din (i)realitatea imediată a clădirilor ruinate ale celorlalte „unităţi sanitare”, în paradisul unui spital „ca afară”.

Pe Mihai Batog-Bujeniţă îl preocupă, mai ales, ceea ce e dincolo de actul medical ca atare; psihologia pacientului şi importanţa diagnosticului, de exemplu: „A diagnostica un pacient cît mai corect are o importanţă capitală deoarece dacă pui un diagnostic eronat întreaga procedură ulterioară devine nu numai inutilă ci şi, de regulă, foarte periculoasă. Gîndeşte-te la cei care au intrat în sala de operaţii pentru amputarea unui picior, iar la ieşire au constatat că li se amputase celălalt picior. Deşi pare o glumă macabră, din păcate, este un fapt real şi nici măcar singular. Sigur, vedeta spectacolului în cazul nostru, a intervenţiei, este chirurgul, însă el fiind supus unui mare stres, dacă nu este perfect informat asupra cazului poate da greş. Iar la noi asta înseamnă, aproape întotdeauna, o pierdere irecuperabilă. Și să nu uităm că în faţa celui care analizează un caz nu vine un om liniştit care poate spune ce boală are, ci vine un om înspăimîntat, cu un nivel de cultură, în general, scăzut, cu emoţiile sale, cu inerenta sa ignoranţă şi de cele mai multe ori predispus la a-ți ascunde adevărul şi care, doar dacă-l întrebi insistent, îţi va răspunde unde, cum şi cînd doare, ce simte, ce i s-a mai întîmplat, sau dacă are antecedente în familie. Asta cu antecedentele fiind o formulare pe care trebuie, mai mereu, să o explici fiecăruia. Iar tu, om la rîndul tău, cu nevoile, înţelegerile şi posibilele tale scăderi de performanţă, sau ca să spunem pe şleau, zile proaste, trebuie să te obiectivizezi, să fii atent şi calm, un bun psiholog, dar să şi ştii o mulţime de lucruri pe care nu ai avut cum să le înveţi la şcoală şi le vei învăţa pe parcurs prin practică. Adică după ce vei și greşi de multe ori, mai ales spre disperarea ta!”.

Pe traiectul Bildungsromanului, al devenirii personajului său, prozatorul face o radiografie crudă, dar exactă, a lumii problematice din tranziţia noastră care nu se mai sfîrşeşte, o lume măcinată nu atît de bolile somatice, cît de cele psihice; „filmul destul de înfricoșător al unei lumi debusolate” restituie condiţia umană însăşi într-o societate controlată de „sisteme” – „ne naştem şi murim sclavi”, spune un personaj -, cinică, unde doar banuI contează “chiar dacă el funcţionează de multe ori precum funia din jurul gîtului unui sinucigaş”. În rutina subordonării faţă de sistem, viaţa individului, constată doctorul, „se termină în numai o pagină”, iar (im)probabilul moment de glorie se regăseşte în grotesca vînătoare de pe domeniul baronului local Gligore, repetînd altă celebră vînătoare, de mistreţi, anuală, de la Balc…

„În vîrful acului” e o carte veselă şi tristă, asemeni existenţei în cenuşiul urît mirositor, dar cu sclipici, al cotidianului, iar Mihai Batog-Bujeniţă e un cronicar credibil al lumii în care trăim.

—————–

Ioan HOLBAN

Iași, iulie 2018

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Taina scrisului – Golgota slovei tipărite

Recunosc, gândul de a scrie m-a încercat de multe ori. Am considerat însă, întotdeauna, o mare răspundere autoasumată fapta de a aşeza sub ochii semenilor tăi un cuvânt scris. Nu aveam cum să uit că prin el, prin cuvântul scris, se dezvoltă şi se defineşte fiinţa noastră culturală, cea fără de care am fi doar entităţi biologice efemere fără vreo perspectivă de evoluţie. Mai eram convins şi de faptul că până la a te adresa celor din jurul tău trebuie să te formezi şi să te verifici pe tine. Spun asta în contextul în care, din păcate de prea multe ori, parcurgem texte ce parcă au o singură menire, cea de a face risipă de hârtie. Iar fapta aceasta cred că este un mare păcat deoarece hârtia ascunde în spatele existenţei sale viaţa sacrificată a unei plante, dar şi pentru că realitatea nudă a acestui gest este doar o tendinţă strict egolatră, incluzând şi o nedreaptă lipsă de consideraţie pentru eventualul cititor. Am putea lua ca paradigmă scrisul celor vechi, din vremurile când uneltele de scris erau rare şi scumpe, iar cel ce aşeza pe hârtie cuvintele avea un mare respect pentru toţi cei din jur, îşi risca de multe ori viaţa pentru fapta sa şi nu îşi permitea, în nici un caz, să banalizeze informaţia ori creaţia chiar dacă era una proprie.

Poate că nici condiţiile sociale din anii tinereții nu erau propice felului meu de a scrie, dar asta ar fi deja o altă poveste, pentru că umoristul, ironistul, nu se poate exprima liber decât într-o societate care acordă valoare şi legalitate acestui concept. Fără libertatea pe care acum o înjosim numind-o după canoane culturale stranii: „libertate de expresie” creatorul în general şi umoristul în special, ar fi nevoiţi să se ascundă după atât de multe metafore încât este posibil să se piardă definitiv esenţa scrierii, dar mai ales efectul ei cel mai important, acela educativ, rămânând, dacă mai rămâne ceva, acela colateral, eventual amuzant.

Mai am şi convingerea că atunci când iei hotărârea să scrii trebuie să ai, în mod necesar, suportul logistic al unei culturi formate în primul rând ca lector. Dacă cititul nu este o pasiune dusă la înălţimea unei profesiuni, cel mai bun lucru este să te abţii de a trece la creaţie tipărită. Vei fi precum un om fără nici un har sau haz care spune glume şi se miră că nimeni nu zâmbeşte măcar, iar el este tentat să creadă că se adresează unor ignari într-ale umorului.

Am pornit, aşadar, la drum ca pasionat cititor fără să mă gândesc vreo clipă că aş putea ajunge scriitor, iar faptul că debutul în această postură s-a petrecut la o vârstă ce poate fi considerată indecentă pentru un asemenea gest dovedeşte în primul rând că destinul îşi are căile sale, unele dintre acelea pe care le numim ascunse. Includ cu hotărâre rolul destinului în acest act deoarece logica aflată deasupra noastră a tuturor îşi are determinările sale, unele care ne rămân, din fericire, inaccesibile.

Primul volum, de fapt o plachetă de versuri umoristice, a fost, aşa cred acum, un eşec, deşi, absolut surprinzător, s-a dovedit a fi un succes de librărie! Păcatul trufiei mi-a făcut dovada că lupta împotriva sa are şi unele înfrângeri. A doua carte, una de proză scurtă, mi-a indus ideea fermă că până aici mi-a fost! Aveam convingerea că am epuizat tot ce puteam spune! Dar nu ţineam cont de faptul că scrisul, exact la fel precum cititul, devine un dulce drog, o dependenţă, un fel de a te face să crezi că fără această nobilă autoflagelare nu mai poţi trăi. Condiţia de autor te schimbă în sensul unei responsabilizări mereu mai exigente, iar scrisul tău evoluează, de multe ori precum propriile tale personaje cu o independenţă pe care nu-ţi rămâne decât să o urmăreşti cu ochii minţii. Cu o anumită patimă, dar şi cu o continuă dorinţă de a te autodepăşi. Uneori reuşeşti, alteori…

Şi mai trebuie să accepţi că şi aici, exact ca în oricare alt domeniu, sunt performeri care coexistă cu simpli truditori. Cum însă trufia nu ne va părăsi niciodată, apariţia frustrărilor cu întregul lor corolar de efecte nefaste tinde să bântuie întreaga noastră tagmă cu o uimitoare lipsă de discriminări. Vom suferi de sindromul unicităţii indiferent de rasă, religie, etnie, cetăţenie sau sex. Mă consolez cu gândul că aceasta este plata firească pentru darul ce ni s-a dat, cel care în fond ne ridică la treapta de aspiranţi la un fel de nemurire. Şi dacă ştim asta, cine ştie, poate vom deveni mai buni sau chiar mai înţelepţi. Drumul este greu, foarte greu chiar, dar merită să-l străbaţi chiar dacă picioarele goale îţi vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a o urca.

———————————

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, aprilie 2018

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Sufletul teatrului, teatrului de suflet

„Caut întotdeauna ceea ce e etern uman într-o piesă, ceea ce vorbeşte sufletului. Fiecare rând îl scriu mai întâi pentru om şi apoi pentru spectator.” (Magdalena Brătescu)

Anul acesta, pentru mine, primăvara a venit pe la mijlocul lunii februarie. Odată cu primirea volumului: „Rendez-vous cu teatrul israelian” scris de doamna Magdalena Brătescu, volum însoţit de o onorantă scrisoare de recomandare din partea distinsului domn Dragoş Nelersa, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română.

Le-am mulţumit din inimă celor doi pentru acest minunat cadou şi am trecut imediat la lectură, dat fiind că eu cunosc scrierile admirabile ale doamnei Brătescu şi eram chiar foarte curios. De data aceasta, autoarea abordează un nou domeniu de interes, fapt care m-a incitat să citesc. Încă de la primele pagini am înţeles că mă aflu în faţa unei adevărate lucrări ştiinţifice, de o anvergură şi o profunzime cu totul specială, aşa că a trebuit să-mi recalibrez apetitul de cititor înclinând balanţa spre acela de studiu al unei asemenea opere, recunosc, pentru mine, inedită.

Şi dacă am curajul de a rosti unele judecăţi la adresa acestei cărţi este pentru că, deloc întâmplător, sunt favorizat de două experienţe benefice. Prima ar fi că în ultimii doi ani am fost cam câte o săptămână în Israel, nu doar ca turist, deşi nici această componentă nu a lipsit, ci mai mult ca oaspete al unor dragi prieteni pe care îi pot numi fără nici o îndoială ca fiind o elită culturală a evreilor vorbitori de limba română din această minunată ţară. Am putut astfel, în multele ceasuri de taifas prietenesc, să înţeleg mai bine, nu neapărat problematica extrem de complexă a vieţii în spaţiul cultural specific, ci mai multe din tainele acestui pământ binecuvântat de Dumnezeu, dar pus mai mereu în primejdie din cauza unor interese contrare istoriei şi adevărului.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Sufletul teatrului, teatrului de suflet” →

Dan TEODORESCU: Revista “Booklook”, o publicație de “Guinness Book” !

În prezent, sub directoratul comandorului (r) şi scriitorului Mihai Batog-Bujeniţă, Asociaţia Literară Păstorel Iaşi (Alpi) Şi Cenaclul Literar-Umoristic Academia Liberă „Păstorel” Iaşi sunt afiliate Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. După cum detaliază, directorul ALPI, Mihai Batog-Bujeniţă, principalele repere istorice ale Asociaţiei umoriştilor şi poeţilor ieşeni sunt următoarele:

– 11 februarie 1975: Şedinţa de constituire a cenaclului epigramiştilor de pe lângă ziarul „Flacăra Iaşului”.

– luna martie 1975: În prima şedinţă sunt aleşi: preşedinte al cenaclului, poetul Nicolae Ţaţomir, iar vicepreşedinte, George Petrone;

– luna august 1975: Este ales preşedinte epigramistul George Petrone;

– 1989: George Petrone, din proprie iniţiativă, demisionează şi este ales preşedinte epigramistul Ene Veron;

– 1990: La cererea membrilor cenaclului, George Petrone revine în funcţia de preşedinte. La propunerea acestuia, cenaclul îşi schimbă denumirea în Academia Liberă „Păstorel” Iaşi şi îşi desfăşoară şedinţele publice în sediul unui Anticariat din str. Lăpuşneanu.

– 2006: George Petrone se retrage din funcţia de preşedinte. Este ales scriitorul Mihai Batog-Bujeniţă;

– 2007: Începe editarea revistei de cenaclu: Booklook. Denumirea propusă de preşedintele cenaclului a fost adoptată de membri. Revista se editează trimestrial. De-a lungul timpului colegiul de redacţie a cuprins mai multe nume. În ultimii cinci ani însă a fost stabil, format din: Eugen Deutsch, redactor-şef, Mihai Haivas, secretar de redacţie, Gheorghe Bălăceau, George Roca (Australia), Dorel Schor (Israel) şi Georgeta Resteman (Bucureşti), membri. De la debut şi până în prezent doi au fost membrii de bază ai colegiului: Eugen Deutsch şi Mihai Batog-Bujeniţă, director al revistei.

– 2007: Se organizează, anual, în luna octombrie, concursul internaţional de umor „AL. O. Păstorel”

– 2010: În luna februarie, la iniţiativa preşedintelui cenaclului, A.L.P.I. se înfiinţează în localitatea Vama-jud. Suceava/Bucovina, filiala Nectarie. Preşedintele filialei dr. Sorin Cotlarciuc.

– 2010: în luna octombrie, filiala Nectarie devine cenaclu independent.

– 2011: în luna martie Cenaclul îşi mută sediul şedinţelor în sala de protocol a Cramelor Vinicom Copou.

– 2012: Denumirea şi însemnele cenaclului sunt legalizate şi împreună cu cenaclul Nectarie Vama-Bucovina formează Asociaţia Literară „Păstorel” Iaşi, persoană juridică conform hotărârii judecătoreşti nr. 4269/245 din 15.03.2012. Preşedintele Asociaţiei, dar şi al cenaclului, este ales Mihai Batog-Bujeniţă, iar vicepreşedinte al Asociaţiei este ales dr. Sorin Cotlarciuc.

– 2012, octombrie: Sub denumirea de Asociaţia Literară Păstorel Vama, cenaclul Nectarie devine independent din toate punctele de vedere, iar în anul următor domnul Sorin Cotlarciuc se retrage din funcţia de vicepreşedinte al A.L.P.I.

– 2012: Se instituie un protocol de colaborare cu Muzeul Literaturii Române Iaşi, prin care activităţile Asociaţiei şi ale Cenaclului se pot desfăşura în spaţiile aparţinând Muzeului. În consecinţă, aceste activităţi se desfăşoară de regulă la Casa Memorială Mihai Codreanu (unul dintre fondatorii vechii Academii Libere, împreună cu Al. O. Teodoreanu-Păstorel, Mihai Sadoveanu şi George Topârceanu), în Galeriile de Artă – Pod Pogor sau la Muzeul Sadoveanu. Şedinţele de lucru ale Asociaţiei se desfăşoară, în continuare în sala de protocol a Cramelor Vinicom-Copou.

– În luna martie a anului 2013 Asociaţia semnează un protocol de colaborare cu Biblioteca Judeţeană Gheorghe Asachi din Iaşi, iar şedinţele de lucru se desfăşoară în sala de lectură a instituţiei.

Continue reading „Dan TEODORESCU: Revista “Booklook”, o publicație de “Guinness Book” !” →