PLOAIE
Curg norii pe pământ în seara asta
Şi ploaia mă acoperă cu totul…
Respir o apă grea şi mi-e nefastă
Şi sufletul mi-e plin de ploaie, iar înnotul
Nu mi-a intrat în toamnă şi mi-e teamă
C-o să mă-nnec la mal de-atâtea ape
Ce curg din nori, din aer şi din geană
Şi mă afundă-n loc să mă adape.
Deşi e cald, eu focul l-am aprins;
Doream să văd jăratecul în vatră,
Să-mi mai usuce dorul necuprins,
Să-mi încălzească inima de piatră…
–––––––––––––
Marta-Polixenia MATEI
14 octombrie, 2014
Da, azi cerșești căpruiului întunecat lumină, în timp ce un ieri te cufundai în albastrul cel mai limpede al unui cer de iubire, albastru din care ai smuls SOARELE și l-ai ascuns în sertarul cu amintiri, fără să-ți pese că i-ai încarcerat razele. Din când în când, mai arunci câte o privire să-i simți respirul fierbinte, atunci când norii îți invadează orizonturile strâmte ale însingurării …
Da, ai ales să pierzi IUBIREA, „NEDEFINFINITUL”, așa cum îți plăcea să spui odată, nu demult, în schimbul unui joc ale cărui reguli ai crezut că le poți controla, doar pentru că le-ai fost inventator nesăbuit, iar JOCUL te-a jucat, te-a pierdut pe tine însuți, de tine … acum, de ce plângi ?! văd lacrimi de sticlă brăzdându-ți obrajii … diamantul ce-l șlefuisem și-a pierdut strălucirea, la fel cum eu mi-am pierdut instrumentele de șlefuitor undeva, pe drumul către tine … dar eu am fost șlefuitorul, fie că-ți place, fie că nu !! EA a văzut ceea ce eu am scos la lumină, mâinile mele ți-au dat splendoarea fascinației, EA, bun colecționar, doar te-a expus în vitrină … fațetelor tale, EU le-am dat perfecțiunea, iar tu, TU te prezinți aidoma unui ciob cerșetor !!… biet om … că bine zici !… poate de plângi o îndupleci și poate-ntr-o zi ți se va da … EA … cea pentru care mi-ai răstignit iubirea … și-n licărul căpruilor ei, când vei privi, pe viu, te va invada albastrul, atinsul ei te va lăsa rece aidoma stâncii pe care mi-ai prăvălit-o peste suflet, paralizându-mă … între tine și EA se va fi mereu imaginea mea, oglindă ție întru iubire … eram IUBIRE … ți-am fost APA VIE, fie că recunoști, fie că nu !!… cu peste 600 de izvoare ce s-au devenit fântâni pe care, una câte una, le-ai îngropat sub pietrele minciunii … ți m-am fost !!… ți-aș mai fi putut fi, peste toate veșniciile lumii acesteia, nu cinci, ci o infinitate !… dac-ai fi știut să păstrezi izvorul primordial …
Știu că, pe furiș, încă mă mai sorbi de undeva, de sub mormanul de roci sub care m-ai îngropat luminii, să nu mă mai văd …
Nu, nu mă mai doare trădarea ta, ci timpul petrecut întru pierderea mea în promisiuni iluzorii, jurămintele din care m-ai adăpat cu un ghem de vise … ai uitat, nu-i așa ?!… eu nu …negrul, cine oare l-a vrut ?… eu alesesem alb și roșu, puritate și iubire … moartea de noi ai adus-o tu …
Mai știi visul ei, în care Diavolul i te smulgea ? Răstălmăcirea, o vrei ști?
Ispitele în care mereu te arunci sunt cele care i te-au smuls, atât ei, cât și mie …
Ea, poate încă te mai crede pur, eu însă te-am văzut așa cum ești, PROTEUS !!… dar după ce mi-ai înșelat mai bine de 600 de izvoare, întinându-le cu nămol, în numele iubirii !! Cum ai putut ??!!
Te vei ieși din ALBII, am auzit … dar peste tot li se vor fi OGLINZI, nu am renunțat la ceea ce îmi aparține de drept, în cuvânt !!
Îmi va fi greu să reflect lumina de-atunci, după cele ce știu … dar voi izbândi ! Sau încă nu știi ?!… nu poți ține SOARELE închis într-un mizerabil sertar mai mult de o noapte, iar mâine e iarăși zi !…
Locul lui e pe cer !! Continue reading „Marta-Polixenia MATEI: Nimburi de gând”
TOTUL NE SUNTEM UN INUND
Ciclul: RĂSPÂNTII
… răspântiile cerului erau înțesate de ape,
îngerii loviți de furtuni căutau genele de lumină
printre baloții de nori, rostogoliți peste pleoapa pământului,
Luna lipsea la apel de ceva timp,
stelele, plumbuite-n cenușa zării, își pierduseră strălucirea,
vânturi sălbatice purtau pe aripi un aer de tomnatec
ce scutura cămășile verii în frisoane de frig …
pășeam pe vârfurile picioarelor în odăile sufletului,
unde era atâta cald !
din fiecare por, focul iubirii dogorea o stare de bine,
iar în starea aceea … urme de tu peste tot !!
Sărutul de-mi topise zăpezile îndemna îngerii
să-și zvânte penele în văpaia lui
și îngerii veneau cu aripile desfăcute larg, larg …
nu mai departe decât ieri,
mi-am lăsat piciorul sufletului desculț în ploaie
și piciorul sufletului urca-urca-urca … înspre sufletul tău,
ne pomeneam într-o primenire de Lumină,
văpăile din noi dădeau afară facțiuni de poem,
umbre ascunse în neguri vedeau trupurile
cum arcuiau fuioarele de pofte …
fă-ți funii din noi și-i leagă genunchii !
le auzeam printre freamătele frământului cărnii …
și totul se lăsa sclptural în noaptea haină
la văzându-ne trăindul,
xilofonul piepturilor era răgușit,
dar cui să-i pese când efluviile sângelui
n-aveau țărmuri,
inimile își scoseseră atriile-n geam
și ascunsele din urma timpului se sticleau,
erau ochii dinlăuntrurilor, veniți din doruri,
și ne doream, deși ne eram UNUL, ne doream …
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Totul ne suntem un inund”
TOATE SE TOPEAU ÎN FOCUL DORULUI DE TU
Ciclul: RĂSPÂNTII
… aburul de cafea îmi mângâia olfactul într-un anume fel,
aproape lasciv, aș spune,
se crease o atmosferă nebuloasă,
aidoma celei de afară,
rotocoalele de arome nu aveau forme, dar le percepeam
ca pe norii ce ieri se năpustiseră peste pământul spăimit
în ghearele furtunii,
Dimineața însăși era mohorâtă !
obrajii plumbutii, genele plânse, zâmbetul de raze frânt,
te căutam cu privirea,
lumina cenușie împăienjenise trezirea …
timpul presăra o tramă !
căutam cu scânteia ochiului orice boare de mefient,
nimic să-și pună rugina pe vaticinar,
Visul avea aripi atât de largi
că până și cerul se lăsa spintecat, una-două …
știam toate cărările lui !
mi se pusese pata pe Steaua Polară,
dar Mărțișor s-a păstrat o pată de pe cer
și toate se lăsau sub blândul ei,
somnul nu-mi fusese prieten în ultimii zece,
dar nu-i purtam pică,
s-au trecut prin el vagoane de depresii,
dar el a lăsat macazul liber,
duceți-vă !… le-a mai spus
și aveam în gene un tonus atât de deschis,
toate se topeau în focul dorului de tu …
același dor
care-mi măcina fiecare clipă în interminabile aștepturi,
același dor,
ale cărui însemne mi le purtam de stigmat pe chip,
același dor
care-mi înflorea cărbuni încinși în inimă …
și-mi incendia sufletul,
doru-mi de tu !!
acum ești Aci,
iar eu încă mă fumeg,
rotocoalele acelea de nori sunt ale mele,
sunt dârele celor cinci veșnicii …
și așteptul mi-l făcusem ghem de depănat la sân …
și cât depănat !
cândva, eh !
te rugasem chiar eu să ne aduni la sân gândurile,
înfășurând fir de mărțișor …
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Toate se topeau în focul dorului de tu”
CU FOCUL VIU ÎN MÂINI
Ciclul: RĂSPÂNTII
… plouă cu îngeri în răspântii,
plouă cu vise de lumină …
cerul, înveșmântat în giulgi de nori,
se miră de ploaia cu aripi ce-și ia avânt din noi,
aură de cuvânt înrămează chipul iubirii
ce atâta timp fusese răstignit de-aștept …
plecasem hai-hui, de mână cu noaptea,
(la fel și atunci …
aprilie, iunie, septembrie, februarie
și iarăși septembrie, ah-da
Atrium, Phoenix, Carnival, Carnival, Carnival,
apoi tu,
într-un 28 de decembre,
cu drum pentru UNUL !)
de mână cu noaptea să răscolesc unghere de …
NEDEFINFINIT !
atâtea amintiri cu focul vin în mâini,
ne-am regăsit !!
ploaia cu îngeri pricura uimiri și sufletul,
rămas în smirnă, fremăta,
pătruns în dorurile de atunci …
ahhh și cât dor, cât dor … mai știi Marin ?
doru-mi de tu era campion !
mă lipisem atât de mult că mi-l lăsam stăpân,
el configura scalvul din mine !
și sclavul din mine își făcea lecțiile dintotdeauna,
trenurile vieților mele își păstrau anateme,
dar eu am săvârșit atâtea schimbări
că mereu le uit mersul …
ultima dată o întâmplare proastă m-a dus în infarct,
dar au sărit oamenii din compartiment !
am văzut ce-nseamnă să iei atitudine,
am înțeles strada sub presiunea îngerilor ….
acum noaptea-și deschisese toate bibliotecile,
curgeau poveștile de iubire că Dumbrava Roșie
nu mai avea loc pentru un ac …
pfu – și ce poveste între o libelulă și un trifoi în patru foi,
că doru-mi de tu și ridică din sprânceană …
iscodeam timpul înnodat în runele iubirii,
lacrimi de clipă i se reostogoleau pe chip
și-n fiecare dintre ele, închis, un dor ascuns
se revela luminii, să se vădească de cum ne-am fost,
în chin …
atâtea frici se-ngelatinau în suflet, pe atunci …
spune-le tu, Marin, cum le-am topit, spune-le tu !
este atât trăit acolo, în toate, Mărțișor,
Comoara de mi te ești se desface în labirinturi
neînchipuite vreodată,
dar eu sunt un biet om – DUMNEZEU a însăvârșit totul,
eu doar m-am bucurat …
și cum să nu mă bucur ?
escaladam orice vicisitudine legat în fir de mărțișor,
dusesem în dincolo de mine taina din ghem
și încercam să mă las acoperit în falii de timp …
veniți vulcani !
dar unul de-abia ce se stinsese
și-acum cenușile au aer de năduf,
dar cum să vă spun ce tulbure-cearceaful roș, uh !
lacheii strigoilor se duelau cu pajii,
dar Mărțișor, ia firul ăsta de trifoi
și dă-i povestea despre Sublim,
ne va duce-n lumea verdelui,
de festin …!
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Cu focul viu în mâini”
VENEAU LUCEFERII PE RÂND
Ciclul: RĂSPÂNTII
… dă-mi un sărut !… îmi strigă Dimineața
ce se furișase prin faldurile perdelei,
somnul îi făcea semne disperate să tacă,
dar ea, nu și nu !
mi se lipise de pleoape și trăgea de gene,
să mi le desfacă luminii …
dă-ne un sărut !… strigau și zorii, puși pe șotii,
și-și tot plimbau degetele peste buzele mele,
și ele încă adormite …
dar ce-aveți ?
nu vă dau nimic !… mă răzvrătii,
Sărutul nu vă aparține,
Sărutul !
e al nostru, al meu și-al lui Marin !
dar dă-le pace, Comoară Mărțișor,
sunt din areal,
nimic nu s-a venit întâmplător,
iar acum vom ridica Dumbrava Roșie
în așezământul de Poem,
toate și totul s-au aliniat la chemarea noastră,
toate și totul ne sunt parte,
lasă-le să-ți ceară Sărutul,
e doar un fapt,
Sărutul nostru este primordial
în raport cu poftele lor,
lasă-i pe toți să poftească,
lasă-i să ne știe cum suntem,
Sărutul de l-am urcat în Sublim
s-a fost dintotdeauna al tău,
altfel DUMNEZEU nu S-ar fi îngăduit,
lasă-i Mărțișor !
și i-am lăsat … doar cale de-un Sărut să mă atingă,
veneau luceferii, pe rând, și în șoapte,
să-mi aducă razele-n mângâi,
se scoborâse Luna din iatacul ei și de sub văluri
iscodea să vadă Sărutul cum se curge,
vrând să fure picătura de Sublim …
dar, Lună, chiar nu știi ?
nu-l poți fura !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Veneau luceferii pe rând”
VISUL NOSTRU TRONA RĂSPÂNTIILE
(Ciclul: Răspântii)
… m-ai așezat în răspântii de gânduri,
nu erau semafoare, nu tu dirijor de trafic,
gândurile circulau, zăpăcite, prin toate direcțiile,
ba chiar se mai și tamponau între ele !
noaptea semănase în drum buturugi de somn,
carele viselor se mai răsturnaseră pe alocuri,
dar Visul nostru trona răspântiile,
car armat !
cum să-l oprești ?
teiubescul și-avea stradă privată,
nimic să-i tulbure proprietatea !
eu ce să spun, Mărțișor ?
Dumbrava Roșie își desfăcea petalele labirintului,
cât să o pătrundă, de inund, raza,
și câte alte raze nu dau ghiotura !
stigmatul era-n 188 de cuie
și se scurgea atâta polen,
buzele știau gustul și se puneau stăvilar:
nu vouă, albinelor !
și era nu …
adunasem la repezeală toate petele
așezate în precizie de figure,
dar genunchii îmi cereau ruga
doar în pragul 188
și mă porneam pe partitura 50,
încercând să mă cufund acolo atât de adânc …
Dimineața era smirnă !
și te-ai venit să o facem amândoi …
și chemările noastre ni se porneau,
fâstâcind clipă,
fâstâcind Dumbrava Roșie,
fâstâcind timp …
e poate pentru prima oară când timpul
s-a lăsat pus la colț !
clipa primase-n preaplin
și se lungise cu cel puțin cinci veșnicii …
și dacă și c-un an-lumină !?
zâmbeam,
totul se luneaca pe făgașul iubirii,
era atâta Lumină
și câte ascunse au început a se vădi !
umblau adevăruri în pielea goală prin răspântii,
alături de vise, de gânduri,
unora poate n-a conveni,
dar noi ne suntem UNUL !
și suntem aci …
ACI !
cu sufletul stârnind labirintul Dumbravei,
ACI !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Visul nostru trona răspântiile”
DIN STRANIU
(Ciclul: Răspântii)
… cât straniu sub cortina nopții
și câți strigoi la galerie, fără să fie din Colonade,
adulmecam făpturi de neguri învăluite-n stronțiu,
era o îndeletnicire din coșmar, hoțul,
dibuise totul din decuseară
când alămurile s-au acordat pe struna mirosului
din verde de secară
da, era și cesiu,
cui păsa ?
ori, cui să-i pese …
petale brumate din miez de noapte
strigau cât deschideau bojocii
că vor rouă,
cine desenul le-ar schimba !?
petece de nesomn plecau agale
să se lase urmă în rupestru,
triluri sărace, insipide și-n atât departe,
te strigau și ele,
că glasul le sângera mai către zori
și-albastrul părea asculte îndemnul lor
și mă-ntreaba de tu …
dar Marin !
cremenea din colțul casei știa atâtea
dar tot atâtea ascunsese în alchimia de tăceri,
poate știu eu,
Marele Ghem să fie-n alb și roș,
cearceaful tace
și e atât de-ascuns,
hematiile au dat în plâns …
vin ecouri din vocile risipite-n undă,
vin voci atât de-aproape răsfirate,
se trage curcubeu din șapte arte,
dar poezia se ascunde,
atâția stau cu mâna pe burete …
dar Marin !
auzul mi te-a păstrat
și nu se dă-n spectacol,
cumva,
din rătăcit, să fi rămas întreg un act,
scenariul de l-am intuit scoate atâtea meandre,
că nu știu zău …
și-atâția anticorpi-parc-au zăpăcit,
stau turcește, chiar în pătrunjel !
și-adună roua deșirând la bobi,
ascultul dă semne că mi-a-nțels căderea
și nu intră –n panică,
ce noapte albă e-n cercul polar !
aud ceva icnind teluric,
aș răspunde,
și poate, dinspre departe, susur prindă viață …
dar noaptea e atât de stinsă
dar Marin !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Din straniu”
ȘIPOTE CLIPA
Ciclul: Răspântii
…stăteam aci, îngâtuit de emoția
de a mă ști în fiece semn de mișcare
al fiecărei fibre din ființa ta …
nici nu mi-i de mirare
credeam că sunt atoate-știutorul,
dar nu …
chiar nu eram !
viul tău era o mișcare-n neoprind
și toate ale timpului și faptului
ți se altuiau în fibra-ți mustindă de viață,
fiecare și-ar vrea cineva să-l mustească …
toți uităm de viață !
o trecem cu atâtea trepte în jos …
eu !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Șipote clipa”
LINIȘTEA AVEA MÂNGÂIUL PRELINS PRINTRE NOI
Ciclul: Răspântii
… ploaia ținuse morțiș să se intromisioneze
printre visele-mi în agonia lepădării,
vedeam frânturi descărnate, oase !
împrăștiate printre petale de încord,
era o lume nebună,
nebună de aruncat peste bord …
pluteam !
valuri intangibile își frângeau vuietele
direct în pavilionul urechii, de acum
bântuită prin tropotitul de stropi,
și stropi în năvală interminabilă,
negurile stăteau cu ferestrele deschise,
încercând să împrăștie năduful miezului din noapte,
erau presărate și câteva pete de zori,
dar nimeni nu le lua în seamă,
arbitrar, mă pătrundea un lătrat stingher
și din trotuar veneau plescăituri
ale biciului cu care norii goneau noaptea,
liniștea avea mângâiul prelins printre noi
și-n pleoapa ta juca un nerv în dârdâi …
mi-am apropiat buzele cât să-și ia din
tremurul genelor, și-am lăsat totul neatins,
treceau prin mine unduiri de amintiri
și se simțea un aer de nou …
încotro ?
întrebă o filă de timp, căzută în alb …
uf, dar câte întrebări ascundea timpul în scoarță, însă
răspunsurile le mâncaseră cariile celor cinci veșnicii,
căutam printre firimiturile rămase în hieroglifele trecutului particule de adevăr din care să-mi compun
un nou alfabet, prin care să-mi pot rescrie viitorul …
atâtea frământări mă încolțiseră din umbrele trecutului,
unele dăduseră în mugur !
altele erau chiar în floare, dar …
erau carnivore !
mușcau sufletul meu, hrănindu-se cu sânge din Poem …
nu prea mă știam apăra,
timpul mă dezarmase aproape complet,
dar îmi lăsase penița și o călimară,
plină ochi cu amar …
undeva,-n margine de grădină, în genunchi,
Orologiul !
se tânguia – îl sărise rândul peste noapte !
gemetele lui împrăștiau clorofilă, semn
că plantele mele-l trecuseră prin fotosinteză,
nimic nu le scăpase din METAFIZICA VISULUI,
poate doar regretam dezlipitul din SOMNOSTIHII,
în fine,
e ziuă !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Liniștea avea mângâiul prelins printre noi”