Bună dimineața,
e sărbătoare,
ziua de astăzi incepe cu-o floare,
și cu un zâmbet senin de schimbare la față,
fiindcă trăiesc, sunt in viață!
Trăiești și tu și ești bine,
când te împaci tu cu tine,
ești mai cald în privire,
și mult mai calm în vorbire,
iar ochii îți strălucesc când mă vezi,
sunt mai plini de iubire, mai verzi,
Iar săptămâna ce vine,
cu mult noroc și festine,
parcă, se lăsă în zbor,
coborând de pe-un nor,
tocmai la mine-n pridvor!
Vezi? Dacă vrei, e atât de ușor!
Să începem dar, clipa ce vine,
cu o schimbare în bine!
Păduri ce-ar fi putut să fie…
Păduri…Păduri, ce-ar fi putut să fie,
cu ramuri verzi și viguroase,
și cu poteci lungi și umbroase,sunt numai pe hârtie…
Rămas-au doar în vise, într-un crâmpei de gând…
Coroana le e vie,tulpina, colilie,iar rădăcina groasă,adânc înfiptă-n glie…
Le recunosc…Deși n-au fost,ar fi putut să fie…
Le știu frunzișul pe de rost,potecile bătătorite,
către poieni mici, înflorite,nemuritoare flori zglobiicu marginile viorii,
ce cresc, tot cresc, nestingherite…
Păduri de ieri
cu primăverice nu-mi mai sunt demult poveri,
căci dacă vreau
, nu sunt tăieri,nici bardă,
nici braconieri,iar grija mea e să rămână,
chiar dacă-noată în tăceri
,iar când privesc timid în urmă,eu să le simt tandrețea-n mână…
Dar ce zic eu?
Sunt doar păreri…
Păduri ce-ar fi putut să fiedeparte-n deal sau în câmpie,
la munte sau pe malul mării
,înviorând albastrul zăriicu-al lor izvor de poezie…
Pe ramul lor, ce veselie!!!
Iar jos, prin tufele stinghere,
pocalele lucind cu miereîn zumzet neîntrerupt,
prelung,vrând să le-ating,
să le ajung,și să le vindec de durere…
Păduri ce-ar fi putut să fie,și de la care prind putere.
O, Doamne
O, Doamne, ce iute trece fericirea..
N-ai vrea să îmi arăți ce e iubirea?
Cântându-mi iar prin suflet, doar o clipă,
Și de parfumul ei să nu îmi fie frică!
O, Doamne, nu ne vezi? Suntem atât de mici,
Iubim inconsistent și-ncorsetați de frici,
N-ai vrea să ne înveți cum să murim puțin,
Și să multiplicăm paharul cel cu vin?
N-ai vrea să ne arăți cum e să nu mai fii,
Prin dragoste și lacrimi, să învii?
Și cum zăpezile din sufletele noastre,
Se pot topi și înflorind, albastre?
N-ai vrea să mă înveți, cum ochii mei să vadă,
Cum crește din pamănturi pâinea caldă?
Să mor, să-nviu, să-mpart felii divine,
Și noaptea, să mă rog numai la tine?
O, Doamne, ce iute trece fericirea..
N-ai vrea să îmi arăți ce e iubirea?
Cântându-mi iar prin suflet, doar o clipă,
Și de parfumul ei să nu îmi fie frică!