Magdalena BRĂTESCU: „Măsură pentru măsură” după Shakespeare la Teatrul ,,Marin Sorescu” din Craiova

Maestrul Silviu Purcărete, unul dintre cei mai buni regizori români, încununat cu Ordinul Național „Steaua României” și alte câteva premii ale criticii, juriului și de excelență artistică, precum și Golden Globe Peter Brook pentru cea mai bună regie teatrală, este și membru cu titlu personal al Uniunii Teatrelor din Europa.

Purcărete are o preferință pentru teatrul lui Shakespeare. A montat „Macbeth”, „A douăsprezecea noapte”, „Furtuna”, ”Titus Andronicus”, Troilus și Cresida” și „Măsură pentru măsură”. Toate, piese adaptate în versiunea sa personală, originală, conformă cu nivelul comprehensiv al contemporaneității.

„Măsură pentru măsură” (1604), calificată drept comedie întrucât sfârșitul ei nu e tragic, are ca teme predominante moralitatea, iertarea, dreptatea și adevărul. Acțiunea se petrece într-o Vienă imaginară unde viciile, păcatul și dezmățul au scăpat de sub controlul legilor. Pentru a rămâne în grațiile poporului, ducele pleacă din oraș și-i încredințează misiunea de a pune capăt abuzurilor lui Angelo, un judecător foarte strict. Îi dă mână liberă să-i aresteze, să-i decapiteze și să-i spânzure pe toți păcătoșii.

În decorul, lighting design-ul și regia lui Silviu Purcărete, atmosfera de teroare creată e cutremurătoare. Scena rămâne goală, panouri glisează creând neașteptate spații de joc pentru scurte episoade cinematografice, se aprind lanterne uriașe. Ilustrația sonoră, bătăi puternice de inimă-semn al spaimei, mugete de vaci la tăiere, anunțuri prin portavoce și sirene de alarmă subliniază fondul acțiunii de purificare etică instituită de Angelo (în italiană-îngerul!). El desființează bordelurile și concubinajul instaurând prigoana. Imaginile sunt naturaliste: bălți de sânge, oameni legați târâți pe jos, închiși în pușcării, torturați și condamnați la moarte.

Mobilierul e extrem de simplu. Mese și scaune de lemn sunt plasate în diverse puncte creând cabinete, camere de anchetă și interogatorii, sală de mese. Totul atemporal, dar sugerând teroarea comunistă și securistă. Cozile de topor și informatorii accentuează intenția.

Intriga e declanșată de Claudio care, necăsătorit fiind cu Julieta, a lăsat-o însărcinată. Ceea ce îi aduce condamnarea la moarte. El cere ajutorul surorii lui, novicea Isabella, o fecioară virtuoasă. Din dragoste frățească, ea intervine pe lângă Angelo pentru amnistierea lui Claudio. Dar puterea schimbă omul. E mai ușor să fii strict cu alții decât cu tine însuți. Sedus de tinerețea și puritatea fetei, ipocritul Angelo, „pe dinafară sfânt, pe dinăuntru diavol”, îi propune un târg mârșav: anularea condamnării contra trupului ei.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Măsură pentru măsură” după Shakespeare la Teatrul ,,Marin Sorescu” din Craiova” →

Magdalena BRĂTESCU: Când paralele se întâlnesc înainte de infinit – ,,În inima vârtejului” de Anca Irina Ionescu

Întâmplarea a făcut, sau poate destinul, căci autoarea memoriilor susține că „nu există coincidențe, ci evenimente care trebuiau să se întâmple neapărat într-un anumit loc și într-un anumit moment al vieții”, deci destinul a făcut să fiu colegă cu Anca Irina Ionescu, pentru mine -simplu- Anca, din școala primară și apoi în liceu până la bacalaureat. Întotdeauna însă în clase paralele.

Am urmat amândouă studii superioare de filologie, dar la instituții universitare diferite, ea de limbi slave, eu de limbi romanice și clasice. Ea s-a născut Ionescu, eu am devenită „escu” prin căsătorie. Ea trăiește în România și eu peste graniță, dar ne-am reîntâlnit la jubileul seriei noastre la Liceul „Matei Basarab”, în urmă cu șase ani. Și, de parcă ne-ar fi despărțit numai o vacanță școlară de vară, regăsindu-ne, de-abia atunci, ne-am împrietenit cu adevărat.

Ne leagă acum nu numai un trecut comun măsurat în vreme și vremuri, nu numai poliglotismul nostru care depășește șapte limbi, ci și creația noastră de breslașe pe tărâm literar. A mea însumează doar nouă volume plus câteva sute de articole critice, a ei a trebuit să fie cuprinsă într-o carte bibliografică cu sute de titluri. Și amândouă suntem membre ale Uniunii scriitorilor din România, ea la secția traduceri literare, eu, la proză.

Am avut privilegiul să-i citesc cartea de memorii „În inima vârtejului” încă înainte de a fi tipărită pe hârtie și am fost fermecată. În fiecare zi, mă desprindeam cu greu de ecranul calculatorului ca să-mi pot îndeplini sarcinile cotidiene, căci textul m-a prins și m-a ținut ostatică pe tot parcursul lecturii, de la prima până la ultima pagină. Conceput clasic, adică în ordine strict cronologică, volumul dezvăluie personalitatea de excepție a autoarei.

Anca beneficiază de o moștenire genetică de elită. Este urmașa unor intelectuali rasați, pe linie maternă ofițeri de carieră cu state de bravură, pe linie paternă de carieră universitară literar-filozofică, ea fiind nepoata lui Nae Ionescu. Pe lângă agerimea nativă, simțul practic și un indice de inteligență emoțională ieșit din comun, pe lângă înclinația personală pentru studiu și cultivarea spiritului, Anca Ionescu are curiozitatea cercetării, un dezvoltat simț al dreptății, al eticii profesionale, curajul opiniilor personale, ambiția pozitivă de a fi mereu în frunte și o deschizătoare de drumuri. Este de o hărnicie și de o putere de muncă demne de admirație. De o bunătate și de un altruism rar întâlnit.

Faptul că a călătorit în lumea întreagă la studii, perfecționări, congrese, sau pur și simplu în excursii de plăcere, i-a lărgit orizontul, a îmbogățit-o spiritualicește și i-a permis să-și compare țara și concetățenii cu străinătatea și străinii, păstrându-și intact patriotismul și înregistrând bunele și relele de ambele părți.

În cartea sa de memorii, Anca Ionescu își asumă întreaga responsabilitate pentru respectarea adevărului, mixtând just subiectivul cu obiectivul și având o viziune de actualitate asupra trecutului. Tonul său narativ e sfătos, împănat cu umor și cu dialoguri vii, demne de scenete dramatice. Limba folosită, melanj de intelectualism, neologisme și argou, este de o savoare și de o bogăție uimitoare.

Menționez ca remarcabilă schimbarea nuanței nostalgice, de dragoste, căldură și admirație pentru părinți și bunici din evocarea copilăriei, în suspansul perioadei de dizgrație și exil cu șicane securiste, după nedreptățile scoaterii de la catedra universitară. Pentru ca, după întoarcerea la matcă, după ieșirea din „inima vârtejului” tineresc și de sub tirania comunistă, inclusiv exilul, scoaterea din învățământul superior și teroarea Securității, să-și facă loc în paginile cărții sale cercetătoarea, cultivatoarea de frumos, traducătoarea de talent, translatoarea oficialităților, profesoara-pedagog, teoreticiana și inovatoarea în domeniul lingvistic și literar.

Memorialistica Ancăi Ionescu trezește interesul cititorului și îl menține constant, ceea ce e cel mai important, având un material documentar palpitant, adâncime psihologică, fantezie și originalitate, sensibilitate și har. Prin varietate și bogăție, portretistica sa e demnă de o galerie de tablouri vivante, reușind să readucă în mintea cititorului personaje cunoscute, dar și să zugrăvească veridic altele aparținând arhetipurilor timpului revolut. Apreciez discreția de a eluda, cu bună știință, prezentarea unor persoane negative al căror nume nu merită să fie imortalizate într-o carte de succes.

În paginile volumului sunt reproduse documente, fotografii, diplome, discursuri, scrisori, expresii memorabile. Anca narează evenimentele nu numai împinsă de resortul amintirii, ci explorând în același timp viața morală și interioară proprie și a contemporanilor cu o memorie prodigioasă a generalului și amănuntului. „Memorialistica, scria Șerban Cioculescu, suprapusă adânc pe realitate Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Când paralele se întâlnesc înainte de infinit – ,,În inima vârtejului” de Anca Irina Ionescu” →

Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele

Personalitate emblematică a artelor românești contemporane, iubit și iubitor de oameni, Horațiu Mălăele se afirmă ca actor de teatru, film, radio și televiziune, scenarist, regizor de teatru și film, desenator, caricaturist și scriitor. Până în prezent a interpretat zeci de roluri pe scenă și pe marele ecran, a montat douăzeci de piese, a regizat filmele „Nunta mută” (2008) și „Funeralii fericite” (2013). A fost încununat cu numeroase premii pentru cea mai bună interpretare, cel mai bun actor, regie, cel mai bun spectacol, originalitate, excelență, premiul special al juriului la festivaluri de teatru și nu mai puțin de trei premii UNITER.

În domeniul literar a debutat cu „Rătăciri” (2012), volum lansat la Târgul de carte din „Rătăciri” după cum declară autorul însuși: „măsoară subiectiv existența mea. Este o carte a amintirilor despre Tehomirul copilăriei mele, cald și nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi și bețivi, olteni adevărați din stirpea lui Minulescu”. Epuizată la lansare, „Rătăciri” mai conține și „vorbe în vânt”, după cum cu autoironie își califică Mălăele panseurile, constatările, învățăturile de viață. Dar și însemnări admirative despre personalități care i-au marcat cariera, precum și amendarea prin discreditare a nedemnilor. Această carte te face să simți revolta contra trecutului întunecat (al României n.n.) redată prin înțelepciunea naivă a țăranului oltean, suferința copilului care și-a pus amprenta pe artisul celebru. Ca tezaur lingvistic, e o dovadă a mândriei sale gorjenești.

„Tehomir” este o bijuterie literară care și din punct de vedere grafic arată ireproșabil. Coperțile albe, cu schițele în peniță ale autoportretului autorului, au două clapete. Pe prima, Mălăele se adresează cititorului: „Dacă din întâmplare sau cu interese vei umbla desculț prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică și dureroasă, ca un îndemn la împăcare. O muzică venită de dincolo de pasiunea vieții și vremelnicia lucrurilor, ceva dureros de tainic, lacrima trecutului, nostalgia”.

Pentru mine, citadină din naștere și vocație, lectura cărții „Tehomir” a fost o delectare artistică la cel mai înalt grad prin dezvăluirea lumii de vrajă a satului gorjean. M-a captivat de la prima la ultima pagină. Non multa, sed multum! Esențele tari se țin în recipiente mici, iar parfumul lor ne urmărește obsesiv transpunându-ne pe un tărâm mirific. Mălăele are autenticitate și candoare, scrie o proză poetică în care se manifestă nu numai ca literat, ci și ca pictor acuarelist, ca regizor al filmului naturii dezlănțuite, cu personaje vii pe care le vezi aievea. Săteni care vorbesc puțin, suferă de o românească resemnare, au gestică grăitoare, cred în eresuri, fantazează, se tem de Dumnezeu și încearcă să-i îmbuneze urgiile.

Paginile sunt scrise cu cerneala sufletului, oamenii, zugrăviți cu pensula iubirii, întâmplările smulse din durerile istoriei: cedarea cu sila a pământului, arestările, schingiuirile, colectivizarea impusă cu forța. Moșu’ -bunicul autorului- îi vorbește pământului: „De mi te-o lua, tu tot al meu rămâi!” Împotriva securiștilor, slugilor regimului totalitar, cuvintele se încrâncenează, scuipă și disprețuiesc trezind o scârbă fizică.

„Tehomir” este o carte multidimensională. Ea e clădită nu numai în spațiu și timp, ci și din culori, mirosuri, sunete. Actuala pandemie i-a amintit autorului de carantina de trei luni petrecută în paradisul copilăriei, la bunicii mamama și moșu’, în satul Tehomir (în traducere din slavonă: „liniște și pace”). Și-a așternut amintirile într-o proză de un lirism emoționant până la lacrimi. Descrierea casei țărănești, a dezlănțuirii naturii într-un potop biblic, zgomotele demne de o bandă sonoră de film, obiceiurile și tradițiile populare, plantele medicinale, păsările cântătoare, cadoul dragostei nemărginite, exprimată în fapte și lucruri, mărețe sau neînsemnate dar importante, toate s-au gravat pe veci în memoria copilului de altădată. Împărtășite plastic cititorului, ele reînvie un trecut, oameni dispăruți, unii iubiți, alții disprețuiți din revoltă contra nedreptății.

Episoadele „trecerilor”, reale și imaginare, sunt toate de domeniul antologiei cinematografice: șatra țigănească, circarii cu orchestră, clovni, catalige, jonglerii și animale, cioclii-servitori ai noului regim scormonitori ca șobolanii. Acestora, fantezia copilului ce va deveni creator, le alătură imaginea -desprinsă dintr-o revistă veche- a palatului regal care plutește deasupra satului.

Avea 12 ani. Știa deja să aprecieze autenticul și frumosul. Chiar și cel feminin, al Anei cu părul lung și blond, misterios dispărută. Descrierea primei tresăriri și a primei decepții devine sublimarea copilăriei în adolescență „Cheia acelei seri încuiase definitiv ușa copilăriei. Doamne al știutului și întâmplării, dă-mi aer și putere să pot fugi în ziua de ieri și în toate zilele mele de dinaintea acestui cutremur”. Graiul, cel gorjean cu verbe la perfectul simplu, dă textului culoare și autenticitate, iar asociațiile de cuvinte surprind prin frumusețea și originalitatea lor poetică.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele” →

Magdalena BRĂTESCU: „Pălăria florentină”, de Eugéne Labiche la Teatrului Național din Iași

„Pălăria florentină”, comedie în cinci acte și cuplete, a fost reprezentată pentru prima oară la Palais Royal din Paris în 1851. Succesul răsunător echivala cu „cel mai puternic hohot de râs din secolul al XIX-lea”. Se povestește că s-au jucat trei sute de spectacole, dar și că, la unul dintre ele, un domn a murit cu adevărat de râs în sală! Ceea ce era cât pe aci să mi se întâmple și mie vizionând montarea de excepție a maestrului Silviu Purcărete.

Datorită acestei farse, capodoperă a genului, Labiche a devenit membru al Academiei Franceze. Autorul cerea o distribuție alcătuită din 11 femei, 6 bărbați și figuranți. Regizorul român a folosit aproape în întregime echipa de actori a Teatrului Național din Iași. Decorul lui Dragoș Buhagiar, colaborator permanent al lui Purcărete, susține întreaga montare și concepție scenică. Panourile sunt instalate, mișcate și rearanjate de doi mașiniști muți (Emil Coșeru și Cosmin Maxim), personaje adăugate, de un comic clovneresc bine măsurat, care au propria lor evoluție, până la street dance! Ei sunt liantul tuturor scenelor acționând în proscenium, din trapa sufleorului, manipulând decorurile până la transformarea lor într-un labirint ludic, pentru ca în finalul fericit să se prăbușească toate…

Precizez că pe plan scenografic și costumele își aduc contribuția lor. Nu numai ca reconstituire a unei epoci și a diferitelor clase sociale, (țăranii nimeriți la Paris pentru nuntă, dar și aristocrații din casa baronesei). Culoarea aurie a mătăsurilor, dantelele de la jabouri și manșete, perucile albe ciufulite, toate încântă și amuză.

Sinoptic, piesa nu strălucește. Chiar în ziua nunții sale cu Hélène (Andreea Boboc), fiica grădinarului Nonancourt (Călin Chirilă), Fadinard (Ionuț Cornilă), un tânăr rentier, intră într-o încurcătură care-l implică în alte încurcături. Calul său mănâncă pălăria din pai de Florența a unei dame, Anaïs Beauperthuis (Diana Chirilă) care se plimba în pădurea Vincennes cu amantul său, un ofițer (Mihai Bendeac). Temându-se de soțul ei gelos și violent (Doru Aftanasiu), femeia pretinde să i se găsească o pălărie identică. Căutările îl poartă pe Fadinard la modista Claire (Haruna Condurache), întâmplător fosta lui amantă, apoi la baroneasa de Champigny (Pușa Darie) care-l ia drept un tenor italian și, în cele din urmă, chiar la încornoratul bărbat gelos al trădătoarei Anaïs. În tot acest timp, Fadinard e urmărit de alaiul de nuntă, condus de viitorul socru care amenință permanent cu anularea nunții. Lui i se alătură și nepotul Bobin (Horia Veriveș) și unchiul lui Fadinard, Vézinet (Constantin Pușcașu), surd ca o cizmă.

Montarea maestrului Purcărete are tot ce trebuie ca să râzi în hohote: ritm rapid, frenezie, senzația că fiecare dintre personaje trece prin propriul său coșmar vesel care frizează drama. Toți actorii dovedesc virtuozitate scenică și mult umor burlesc. Pe scenă se crează haos, se trag palme răsunătoare, iar personajele par bizare unul pentru celălalt, dacă nu chiar nebune.

Plăcerea teatrului se mariază cu cea a muzicii originale, semnată de Vasile Șirli (director muzical la Disneyland, Paris) și dirijată de Dragoș Mihai Cohal. Actorii cântă solo și în cor pe mai multe voci, cel mai ades și dansează (coregraf Florin Fieroiu). Este irezistibil solo-ul „Pălărie, pălărie”, interpretat de Fadinard în stil popular românesc, acompaniat la pian (Dragoș Mihai Cohal și Carmen Irina Cohal) în ritm drăcesc și cu figurația dansând ca la petrecerile câmpenești.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Pălăria florentină”, de Eugéne Labiche la Teatrului Național din Iași” →

Magdalena BRĂTESCU: „Zadarnicele chinuri ale dragostei” de Shakespeare la Teatrul Bulandra din București

„Zadarnicele chinuri ale dragostei” de Shakespeare la Teatrul Bulandra BULANDRA din București

O piesă regizată de Andrei Șerban este o tentație irezistibilă pentru iubitorii de teatru, mai ales în zilele noastre când lui Shakespeare i se caută subînțelesuri adaptate contemporaneității. „Love’s labour’s lost” este una dintre lucrările dramatice de început ale marelui Will, scrisă prin 1595-1596, deci în perioada în care a realizat totuși capodopere precum „Romeo și Julieta”, sau comedia „Cum vă place”. Cu aceasta din urmă având în comun scena de „teatru în teatru” din ultimul act care însă aici e departe de a provoca râsul…

„Zadarnicele chinuri ale dragostei” s-a montat rar chiar și în Anglia. Amintesc Royal Shakespeare Company (1965) cu Glenda Jackson și Timothy West, tot acolo din nou în 2014, la National Theatre (1968) în regia lui Laurence Olivier și la Shakespeare’s Globe Theatre (2009).

Tema piesei se referă la redirecționarea pasiunilor trupești, a apetitului sexual bărbătesc înspre faimă și onoare, prin post, studiu intensiv și reducerea orelor de somn. Femeia fiind declarată periculoasă pentru masculinitate și intelect!

Textul obscur, din punctul de vedere al formei, a fost considerat de criticii literari ca unul dintre cele mai spirituale ale dramaturgului englez grație jocurilor de cuvinte sofisticate, calambururilor, referințelor literare și parodiilor subtile ale poeticii epocii. Deci un umor erudit, greu accesibil publicului modern.

Un spectacol în altă limbă decât engleza presupune o excelentă traducere care să amuze. Pe scena Teatrului Bulandra (Grădina Icoanei) ea este realizată de Horia Gârbea și Lucia Verona. Spectacolul, în adaptarea liberă a Danielei Dima, are totuși o durată resimțită de două ore și jumătate. Am remarcat doar folosirea amuzantului apelativ „Tărtăcuță” și eliminarea a două personaje, Nathaniel și Holofernes. Și mi-a plăcut ideea lui Andrei Șerban de a-i lăsa pe actori să recite și să cânte în engleză, vezi interludiile muzicale „Cucul și bufnița” și cele dansante „There is no business like show business”, sau „I’am in heaven”.

Subiectul se referă la un grup masculin compus din Ferdinand, regele Navarrei (George Ivașcu) și cei trei curteni ai săi, Berowne (Șerban Pavlu), Longaville (Alin State) și Du Maine (Lucian Ifrim). Toți semnează o declarație de castitate pe trei ani, bravură pusă la grea încercare de sosirea Prințesei Franței (Ioana Anastasia Anton) însoțită de trei doamne de companie, Rosaline (excelenta Alexandra Fasolă), Maria (Maria Vâslan) și Katherine (Silvana Negruțiu). Vizita are ca scop tratative legate de cedarea drepturilor asupra provinciei Aquitania.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Zadarnicele chinuri ale dragostei” de Shakespeare la Teatrul Bulandra din București” →

Magdalena BRĂTESCU: „Gigel” de Alexandru Popa – one man show la Teatrul Bulandra

Spectacolul mi-a trezit interesul grație celor trei artiști care au contribuit la realizarea lui. Gheorghe Ifrim, interpretul show-ului, este un actor pe care l-am admirat în roluri de comedie. Ca apoi să mă surprindă, pe scena Teatrului Bulandra, prin excepționala sa interpretare ca protagonist în „Rața sălbatică” de Ibsen unde-și dezvăluie valențele dramatice. În „Gigel”, singur pe scena goală lângă o masă, un scaun și două pahare, la doi pași de public, își dezvăluie biografia, aspirațiile, dezamăgirile, destinul artistic! Sincer, modest, transmițând emoție, stârnind râsul prin umorul său și nostalgia publicului prin evocarea, cu recunoștință, a marilor actori ai scenei românești pe care-i respectă toți iubitorii teatrului.

Cititorii îl cunosc desigur pe Gheorghe Ifrim din serialele comice care rulează actualmente în reluare pe canalul PROTV „La bloc” (2002) unde îl interpretează pe Fane Oxford și „Las Fierbinți” (2011) în postura primarului Vasile, ambele roluri fiind reușite. Menționez că Gheorghe Ifrim a jucat în douăzeci de filme și seriale fiind nominalizat pentru Premiile Gopo la categoria „Cel mai bun actor într-un rol principal”. Precizez deasemenea că, încă de la absolvirea Universității de Teatru din București, UNATC, Ifrim este angajatul permanent al Teatrului Bulandra unde a interpretat roluri de referință.

Al doilea nume care mi-a atras atenția a fost cel al autorului textului, Alexandru Popa. La Cinemateca din Tel Aviv, în cadrul „Festivalului filmului românesc” am vizionat reușitul lungmetraj „Secretul fericirii” al cărui scenariu a fost scris de Alexandru Popa cu umor, nuanțat subit dramatic și cu neașteptate răsturnări de situații. Filmul este regizat de un alt exponent la triadei de succes, talentatul actor -drag inimii mele- Vlad Zamfirescu care și interpretează pe unul dintre protagoniști. Cititorii noștri îl cunosc desigur și din serialul „Inimă de țigan” (acum din nou pe micile noastre ecrane) unde joacă rolul lui Luca. Precizez că Ifrim și Zamfirescu au fost colegi la Facultatea de Teatru și continuă să colaboreze împreună cu Popa (vezi piesele „Efecte colaterale” la Nottara, sau „All inclusive” la Teatrul Tineretului).

Gigel este un apelativ familiar al prenumelui Gheorghe, iar în spectacol Gigel și Gheorghe simbolizează cele două aspecte ale omului și artistului Ifrim. Cu autoironia care însoțește întreaga sa evoluție în show, diminutivarea „Gigel” e folosită pentru a evoca perioada copilăriei, sau unele momente jenante, de umilință, decepție, sau nedreaptă desconsiderare a realelor sale calități. Mi-a plăcut declarația sa de sinceră considerație pentru purtătorii prenumelui românesc cu o puternică rezonanță Gheorghe/George, Cozorici, Constantin, Dinică, Hagi ale căror fotografii au fost proiectate pe un ecran din fundalul scenei.

A urmat un episod de imitații parodistice în care Gheorghe Ifrim își dezvăluie și calitățile de cântăreț și dansator. Cu elemente simple, pălărie, sacou, barbă și o batistă, el se transformă cameleonic în Michael Jackson, Luciano Pavarotti (cu celebra arie „Nessun dorma” din Turandot!), sau românii Dan Spătaru și Aurelian Andreescu cu șlagărele lor.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Gigel” de Alexandru Popa – one man show la Teatrul Bulandra” →

Magdalena BRĂTESCU: Să descifrezi taina tainelor

În lumea noastră dezlănțuită și-n „cercul nostru strâmt în care/ norocul ne petrece”, fenomenul George Roca, planeta George Roca, reprezintă o oază de idealism și esența bunătății. Scrie și declamă poezii, e prozator și editor, migălește creația lui și a celor două mii cinci sute de colaboratori îndrumați, lansați, făcuți cunoscuți pe tot mapamondul, oameni care, majoritatea i-au devenit prieteni, nu numai de condei, ci și de suflet.

La „Forumul românilor de pretutindeni” a dăruit toate cărțile proaspăt ieșite de sub tipar „Taina scrisului”. Trăim vremuri în care scriitorii se înmulțesc și, simultan, numărul cititorilor scade. Dar totuși, „carte frumoasă, cinste cui te-a scris” și cui te-a editat, primele două volume „Taina scrisului” interesează, pasionează aidoma unui roman de suspans. Antologia, după cum precizează însuși George Roca pe coperta I, cuprinde „eseuri de motivație literară”. O sută de prozatori și poeți, aleși aleatoriu, ghidați de autor prin câteva sugestii inițiale, se confesează fără a lăsa însă impresia de interviu, cum se transformă azi „memoriile” în răspunsuri la care se adaugă ulterior întrebările!

Fără fasoane, unii mai pe scurt, alții în detaliu, prin simple CV-uri sau biografii cvasiliterare, ori gândire abscons-pompoasă, dar toți cu sinceritate deplină și emoție lăuntrică.

De ce scriu? Ca să nu li se șteargă numele fără urmă, pentru că au talent și inspirație? Pentru că primesc semnale din eter, pentru că au trecut printr-o traumă și simt nevoia defulării? Într-o stare de grație decodificată prin cuvinte meșteșugite, din dorința profund omenească de muritor ce se vrea nemuritor? Poate câte ceva din toate acestea împreună… Sau poate „ce-a fost/ ce-am vrut să fie/ noi n-o vom ști poate niciodată!” Și poate tocmai în acest mister cvasi dezlegat rezidă frumusețea cărții.

Superbele coperți în albastrul cernelii cu albul modest al colii de hârtie și roșul sângelui cu care fiecare creator adevărat își scrie gândurile au fost create tot de George Roca. Semnul „&” din dreapta, semn al egalității „et comp” e înnobilat de toca academică și de arhaicele, uitatele călimară plus toc! Ca omagiu delicat…

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Să descifrezi taina tainelor” →

Magdalena BRĂTESCU: Uniți în cuget și-n simțiri

„Forumul românilor de pretutindeni 2019” s-a desfășurat la București în perioada 4-8 septembrie și a fost un minunat prilej de promovare a dialogului între românii din afara granițelor țării și statului român. Organizat de Ministerul Românilor de Pretutindeni, la inițiativa doamnei ministru Natalia Intotero, Forumul s-a bucurat de participarea mediului asociativ românesc din străinătate, mass media și profesioniști români din diverse domenii care s-au întâlnit cu membri ai Guvernului până la cel mai înalt nivel.

Lucrările au debutat cu intonarea imnului României de către un copil în costum național maramureșan care a impresionat asistența printr-o voce puternică și frumos nuanțată.

Sesiunea Forumului s-a deschis în prezența primului ministru al României, doamna Viorica Dăncilă. Urările de bun venit au fost rostite de ministrul românilor de pretutindeni, doamna Natalia Intotero, care în continuare, a enumerat țările de unde au sosit invitații trăitori pe cele cinci continente, America, Australia, Asia, Africa și Europa. Din partea Israelului au fost invitați rabinii Iosef Wassermann și I. Harel și, din partea ASILR, Dragoș Nelersa și Magdalena Brătescu.

În prima zi a fost abordată problema educației în limba română pentru noile generații trăitoare înafara granițelor României prin metode clasice (profesor-clasă de elevi), dar și prin internet și noile tehnologii, precum și prin conlucrarea cu comunitățile religioase. Totul cu accent pe păstrarea identității românești în lume. Apoi, despre drepturile și libertățile cetățenilor români în țările de rezidență, campaniile electorale și votul direct, prin corespondență sau internet. Un alt subiect a fost reprezentat de modalitățile de sprijin pentru românii care doresc să se reîntoarcă în țara lor de baștină.

Toți vorbitorii următori au subliniat importanța Forumului ca semn al unității tuturor originarilor din România. Ministrul tineretului și sportului, domnul Bogdan Matei, a abordat problema promovării imaginii României peste hotare. Performeri de renume mondial precum Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi sau Simona Halep și alții care continuă să afirme România peste granițe fiind cei mai buni ambasadori ai țării. România a găzduit și găzduiește evenimente sportive și competiții internaționale de fotbal, ciclism, box etc. care o aduc în prim planul interesului mondial.

Apoi au vorbit președintele Comisiei pentru comunitățile românilor din afara granițelor țării, domnul deputat Constantin Codreanu, și președintele Autorității electorale permanente, domnul Constantin-Florin Mitulețu-Buică, ambii despre votul în străinătate și simplificarea procedurilor. Robert Stredie, președintele Ligii studenților români din străinătate, asociație neguvernamentală și apolitică, a pledat pentru aducerea acasă a tinerilor prin tabere de vară și gale de premiere a studenților eminenți de pretudindeni.

Ministrul finanțelor publice, dl. Eugen Orlando Teodorovici a analizat condițiile socio-economice care i-au determinat pe români, în special intelectuali și agricultori, să-și părăsească țara subliniind că este de datoria guvernului României să lupte pentru a le fi apărate drepturile în străinătate. Pe românii de dincolo de frontiere i-a îndemnat să se transforme în propagandiști în favoarea țării de unde au plecat, pentru a reuși să schimbe prejudecăți înrădăcinate, mentalități greșite, idei preconcepute și căderea în derizoriu a etniei noastre, nelăsând ca țara să fie criticată pe nedrept și poporul umilit. În cuvântul său, ministrul a amintit că România înregistrează o creștere record de 31% numai în domeniul construcțiilor, venitul mediu brut ajungând la 3,000 de lei, iar salariații beneficiind de scutiri de impozite. „Conducătorii țării, a spus domnia sa, depun eforturi susținute pentru bunăstarea poporului”.

Primul ministru al României, doamna Viorica Dăncilă, a îndemnat la coeziune și unitate prin proiecte, inițiative, finanțări care să-i mențină pe români conexați la țara de origine pentru menținerea identității românești. De pildă, burse de studii pentru elevi și studenți, educația în limba maternă, cunoașterea culturii și civilizației române de către Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Uniți în cuget și-n simțiri” →

Magdalena BRÃTESCU: Bucureștii bucuriei și ai tristeții

Când am văzut lumina zilei pe lumea aceasta fascinant-deprimantă, prima gură de aer pe care am tras-o în plămâni a fost a Bucureştilor. De atunci mi s-a impregnat în fiecare fibră şi a rămas în mine chiar şi când m-am smuls din rădăcini. Mirosea a regina nopţii, a liliac şi a pâine proaspăt ieşită din cuptor. Am plâns. Şi de atunci, plâng mereu de emoţie şi nostalgie, de bucurie şi tristeţe, de câte ori îl respir.

Mă tulbură şi azi amintirea străzilor tăcute ale copilăriei, mărginite de salcâmi, oţetari şi castani, pe care în zadar le mai caut în locurile ştiute pe harta prezentului. Ele au rămas veşnice doar în fototeca memoriei mele. Totul părea atunci scăldat într-o lumină specială, cenuşiu-prăfoasă, filtrată parcă. Şi oameni erau blânzi, milostivi, deschişi, iertători. Veselia râdea în noi, în ciuda lipsurilor. Cântam, dansam, mergeam ore în şir pe jos până la Şosea ca să ne plimbăm pe Aleea Trandafirilor. Iar tramvaiele alunecau pe şine, în ritmul lor monoton, niciodată grăbit, ca însăşi viaţa noastră.

Au venit şi vremuri grele, când călătoream atârnată în ciorchinele de pe scara autobuzului, când cozile pentru sfânta mâncare, cea de toate zilele, erau nesfârşite în spaţiu şi timp, când cărţile bune-rele se tipăreau în sute de mii de exemplare, aveau preţuri derizorii, dar se vindeau numai pe sub mână. Vremurile întunericului, ale fricii şi groazei de ceilalţii. Şi de noi înşine! Când femeia şi-a pierdut orice urmă de respect omenesc şi a fost transformată cu de-a sila într-o fabrică de naşteri. Când posturile de conducere erau ocupate de nulităţi. Când, cazaţi în blocuri moderne cu calorifer, am ajuns să regretăm soba de teracotă lângă care ne-am fi putut încălzi.

Totuşi am continuat să iubesc micul meu Paris zdruncinat de cutremure, şi nu mă refer numai la cel de pământ ci şi la demolările unor cartiere întregi, cu case-minuni de arhitectură, la bisericile strămutate sau distruse. Nici în apartamentul meu, în fortăreaţa mea de ziduri aevea şi închipuite, închisă cu trei zăvoare, nu m-am mai simţit în siguranţă. Mi-am luat zborul. Am fâlfâit din aripile mele de sticlă, fragile, transparente, din care n-au întârziat să cadă cioburi, aşchii subţiri, dureroase şi ţăndări, una câte una.

Dorul m-a întors în Bucureşti, ascunsă sub masca ochelarilor de soare pentru ca oraşul părăsit de mine să nu mă recunoască, să nu-mi vadă lacrimile când hoinăream prin faţa vitrinelor, de data asta încărcate, prin librăriile arhipline unde nu mai intră nimeni, prin pieţe de cartier cu cireşi şi fructe de pădure. Bătea un vânt uitat şi duşmănos purtând cu el praful străzilor cu nume noi şi puful alb al plopilor ca pe o ninsoare caldă. Trecuse timpul când mă-nfioram văzând clădirea Casei Scânteii, pentru mine semnul că am ajuns în capitala naşterii mele şi a fiului meu. Constatasem deja că numai la Moscova sunt şapte surori identice, la Berlin încă una, şi cine mai ştie pe unde… Ah, cât de discutabilă e unicitatea!

Mânată de curiozitate, am mers cale lungă de la artezienele aducând vag cu cele din Place de la Concorde, dar completamente lipsite de patină, culoare şi personalitate, am trecut printr-un Champs Elysées mai întins şi mai lat decât cel originar, dar fără viaţă, fără magazine, fără cafenele, fără agitaţia specifică unei mari şi vechi metropole europene când, deodată, ridicându-mi privirile spre cerul cenuşiu şi norii îmbufnaţi, am zărit la orizont o clădire imensă, situată pe Dealul Arsenalului. Aproape cât Pentagonul! Şi mai mare decât Piramida lui Keops! Din ce mergeam, ea se depărta de mine. Mă bătea gândul că lăcaşul Zmeului zmeilor e de neatins pentru muritorii de rând. Cum însă nimic nu poate învinge o voinţă nestrămutată, am răzbit până la urmă. Uşa sculptată din stejar masiv s-a deschis, iar eu m-am strecurat cu paşi înăbuşiţi de enormele covoare ţesute manual. Bogăţia plafonierei din cristal de Mediaş m-a vrăjit. Ca şi tablourile lui Sabin Bălaşa reprezentând figuri pe jumătate îngereşti, cu coame stufoase şi culori gingaşe în obrajii fragezi, cu trupurile plutind în aerul pământesc. Doamne, ce mică m-am simţit înconjurată de toată splendoarea de proporţii gigantice! Şi-aş mai fi mers aşa, drum de vară, până-n seară, dacă nu m-ar fi dovedit ostenelile, căci n-am putut trece cu pasul cele o sută de săli. Ş-apoi, te cam sastiseşti, iarăşi aplice de cristal cu bronz, iar draperii de catifea de zeci de metri, brodate cu fir de aur şi argint de măicuţele de la Mânăstirea Agapia, iar uşi gigantice de cireş, fag, stejar, iar policandre de sute de kilograme, iar caisson-uri sculptate în tavan, iar podele de marmură roşie, albă, neagră… Perfecţiunea e plicticoasă! Trebuie să găseşti neapărat defecte… Iată, nu există aer condiţionat. Şi de ce? Pentru că Zmeul se temea de tuburile lui prin care, liberi, curenţii reci i-ar fi răguşit preţiosul glas… sau pe acolo s-ar fi putut infiltra gaze otrăvitoare ce l-ar fi amuţit… Da, nu sunt nici ascensoare, căci o coborâre triumfală pe trepte largi dar scurte, înalţă în ochii privitorilor. Am aflat că au fost voci care cereau ca această construcţie megalomano-căpcăunică să fie dărâmată, altele propuneau să se închirieze pentru nunţi şi că autohtonii refuză să o viziteze. Le trezeşte resentimente sau se tem de stafia Zmeului zmeilor care bântuie prin sălile pustii şi tăcute? Brrr!

Continue reading „Magdalena BRÃTESCU: Bucureștii bucuriei și ai tristeții” →

Magdalena BRĂTESCU: Prințul coreean – Insula Jeju-do (fragment din romanul în curs de elaborare)

Choi Yu-jin devenise un profesor de judo de reputație internațională. După ce se retrăsese din sportul de performanță având o vitrină plină cu medalii, se consacrase carierei de antrenor. Spre dezamăgirea lui Heoun, cei doi fiind colegi de școală din clasa întâia și rămași prieteni de-a lungul vieții, după pensionare se retrăsese în insula Jeju-do unde-și deschisese un club de judo. Angajase câțiva tineri în plină formă, absolvenți ai Institutului de educație fizică din Seoul, dar fără veleități de vedete, care îndrumau copii de la câțiva ani și maturi localnici, sau din străinătate. Toți iubeau judo-ul și-și puteau permite să plătească taxele ridicate pretinse de proprietar.

Cursurile de vară organizate de Yu-jin și promovate prin publicitatea pe Net, dar mai ales prin like-urile și comentariile entuziaste pe Facebook, sau Instagram, ale celor care trăiseră experiența a două săptămâni intensive, făcuseră din școala lui una celebră în lume. Yu-jin avea în programa cursurilor nu numai dezvoltarea musculaturii, îndemânării, vitezei de reacție și inițiativelor războinice, ci și formarea unui caracter ales, fair-play, onoare, vitejie, perseverență, strădania de reușită. Dar și capacitatea de a-ți asuma o înfrângere. Marele lui ideal era de a construi caractere frumoase și, în general, reușea. Yeon fusese și el elevul lui Yu-jin încă de la patru ani și-i păstra un respect vecin cu sfințenia. Mai mult decât atât, de câte ori ajungea pe insulă, îl vizita și se antrena în clubul lui, fie și numai o oră-două pe zi.

Heoun și Yu-jin aproape nu se mai întâlneau fizic. Vorbeau din când în când pe skype ori pe whatsapp, comentând meciuri sau concursuri internaționale. Dar și întâmplări din viața personală. Dacă Heoun era un budist moderat, Yu-jin, de când îmbătrânise, se afla din ce în ce mai mult sub influența soției lui, Haneul, o credincioasă ferventă.

Pentru ea viața era un șir de suferințe, de la naștere, trecând prin senectute, boală și moarte. Omul încărcat de dorințe, căutând mereu să și le satisfacă, transformă nereușitele în suferință. Dacă vrea să scape de suferință, ar trebui să-și nimicească dorințele. Și întrucât nimic nu e veșnic, dar caracterul și cunoașterea se transmit prin karma viitoarei reîncarnări, se ajunge practic la un cerc vicios prelungit la infinit.

Ceea ce se străduia Yu-jin să transmită tinerelor generații care-i trecuseră prin mână erau nu neapărat doctrine religioase, ci principii sănătoase de viață. Să nu jignești, să nu faci rău, să te străduiești să te autoperfecționezi, să vezi cu luciditate ce se ascunde în interiorul tău și să înțelegi lumea așa cum e ea în realitate și nu cum pare.

Între Yu-jin și soția lui, Haneul, se instalase treptat, odată cu trecerea anilor, o răceală cu originea într-o ură mocnită. Desigur adolescentul, tânărul și bătrânul sunt trei ființe care în general au foarte puține lucruri în comun. Unii nu se recunosc pe ei înșiși, cât despre cum apar în ochii partenerilor sau prietenilor, se putea spune că le devin niște străini.

Cei doi aveau un singur fiu, Bae, și o singură nepoată, pe Ae cha. Adolescenta, foarte legată de bunici, își petrecea în general vacanțele pe insula Jeju-do, în casa lor. În fapt, un domeniu cu grădini pline de flori, livadă, piscină și, într-un corp aferent, clubul de judo.

Haneul era genul de femeie dominantă care trebuia să-și impună punctul de vedere, așa cum văzuse la mama și bunicile ei. Nu o încântase faptul că urmașa ei se născuse frumoasă și, cu cât creștea, se făcea și mai și. „Frumusețea e un dușman, credea ea. Nu-ți poate aduce în viață decât necazuri și suferință”. Drept care descurajase fata în intenția ei de a se înscrie la concursul Miss Coreea unde precis că ar fi avut toate șansele să câștige titlul. Se luptase mai întâi cu propriul ei fiu și cu nora care n-ar fi avut nimic împotrivă și care nu înțelegeau de ce trebuiau să taie aripile unicei lor copile. „Banii și faima câștigată din frumusețe sunt o jignire pentru inteligența unei femei!” decretase ea.

-Una n-o exclude pe cealaltă, încercase Yu-jin să-i strecoare o cât de mică îndoială că nu are dreptate.

Haneul fusese urâtă din tinerețe. Mulți se întrebaseră de ce, din toate candidatele care se băteau la ușa lui, Yu-jin o alesese tocmai pe acea femeie fără vino-ncoa. Însă Yu-jin, un luptător din fire și educație, pe plan sentimental era restanțier. Pe cât de multă încredere avea în forța sa fizică, pe atât de neajutorat se afla în fața femeilor. Nu el o alesese pe Haneul, ci ea pe el. Iar Haneul când își punea ceva în cap, nu o clintea nimeni și nimic din drum. Urâțenia îi canalizase toate eforturile spre cucerirea unui bărbat puternic, frumos și de viitor. Astfel pusese ochii pe Yu-jin și, cu răbdarea păianjenului, țesuse în jurul lui o plasă din care judoka cel neexperimentat în dragoste crezuse că nici nu vrea să se mai elibereze.

Heoun, cu nedelicatețea lui înnăscută, îi spusese odată și apoi își regretase gafa, că urâtele tocmai pentru că au mai puține șanse să contribuie la perpetuarea speciei, sunt mai periculoase când capturează un mascul.

-Crezi c-am fost orb? oftase Yu-jin. Crezi că încă mai sunt? Crezi că trăim cu frumusețea femeii? Femeia e o minune a naturii și orb e cine nu vede asta. Nu te acuz de misoginism, ci doar de superficialitate. Amândoi am trăit pentru și prin muncă. Dar soțiile noastre, din umbră, au dat totul pentru casă și copii.

-A ta și a mea. Azi majoritatea nu mai fac curat, nu mai gătesc, nu-și mai respectă soțul și copiii, n-au timp de nepoți. Vor doar să câștige bani! Ne concurează. Deși nu pot decide dacă reușesc sau nu, în orice caz se străduiesc să ne-o ia înainte.

Totuși, într-o seară, Yu-jin adusese vorba de nepoata lui Ae cha care în urmă cu un an cunoscuse un judoka israelian, pe nume Amnon Luria. După eliberarea din armată, acesta ajunsese într-un grup de camarazi cu rucsacul în spate în tentantul Orient îndepărtat. Încetul cu încetul, prietenii își terminaseră banii, se plictisiseră de sărăcie și se întorseseră acasă. Dar soarta îl condusese pe Amnon să se înscrie la un antrenament de vară de o săptămână în clubul campionului Yu-jin a cărui poză o avea pe perete camerei atât de mult îl admira încă din copilărie.

După ce o văzuse pentru prima dată pe nepoata marelui antrenor, își prelungise șederea cu încă două săptămâni. Fata își pierduse capul, iar bunica liniștea. Bătrâna nu știa nimic despre credința iudaică și, din curiozitate, se apucase de citit. Cu cât se lămurea mai bine, cu atât se înverșuna împotriva frumosului Nun-i, cum îl striga nepoata.

-Ce are împotriva evreilor? se revoltase Heoun. Nu există popor pe pământ care să fi suferit mai mult decât neamul ăsta urgisit! Sunt oameni ca toți oamenii care se străduie să fie fericiți acolo pe peticul lor de pământ pentru care se luptă necontenit. Haneul e doar expertă în suferință!

-Poate se teme că dragostea lor va duce spre căsătorie și fata o să plece de lângă noi. Voi aveți modelul în familie.

Într-adevăr, Iseul, sora mijlocie a lui Heoun, se îndăgostise de un chinez cu vederi comuniste și-l însoțise la Phenian unde acesta era consilier militar. Războiul și împărțirea țării o surprinseseră în Coreea de nord, separată pentru toată viața de familia ei.

Confidența lui Yu-jin rămăsese uitată într-un sertar din memoria supraaglomerată a lui Heoun. Până în ziua când îl sfătuise pe Yeon cel dezamăgit în dragostea lui stupidă pentru Myong să plece în insula Jeju-do ca să se scuture de emoții. Îi venise o idee. Nu prietenul său, ci tocmai antipatica lui soție i-ar putea fi de folos. Dar cum s-o abordeze? Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Prințul coreean – Insula Jeju-do (fragment din romanul în curs de elaborare)” →