Irina ALEXANDRESCU: Poeme

Liane smulse

 

O zaream cu cozi de fată întorcând în carte – o filă
Între vârsta cu botine și durerea de sub bolți
Nu mă amăgeam vreodată că ar mai fi fost copilă
O iubeam fără cuvinte și mi-o dezveleam în nopți…

Chipul alb sub părul negru și – l apropia de soare,
Ochii și – i ținea sub pleoape cu o geană de durere
Mâinile se strângeau ruga, străvezii în aer, boare…
Nu știam ce înger poarta-i, rânduielii în cădere!

Câte – o zi pe săptămână se impodobea cu flori
Și din trupul alb și negru, curcubeie punea – n zâmbet
Sub cea mască viorie, ochii – i străluceau doi sori
Și avea o proză – n versuri pe sub talpa fără umblet.

Așteptam bolnav de friguri să zăresc atunci bărbatul
Ce trezește dintr-o moarte, o năluca de femeie…
Și – am mirat cu mine ochii, pași voioși de baietandru..
Ea și – l ridică în brațe și – i sorbea lumini – crâmpeie!

E adusul ei pe lume, am gândit, dar fără zâmbet ,
O durere ascuțită îmi intrase printre oase..
Poezie fără proză îmi părea tot pasu – i umblet
Și ghiceam cascade – n plânset sub tavanul unei case.

Îmi părea o altă ființă ce umplea în palme mici
Clopoței de râs năvalnic dintr-un plâns șoptit de soartă,
Roze și garoafe albe o stafie între frici
Căci Mirona, ea, năluca, zăcea în sicriu, o moartă!

Care Dumnezeu, ce înger cu aripile murdare
Fură viața unei mame și o frânge sub o cruce?
Peste moaștele dorite, azi se scaldă o duhoare
Și mi-s mâinile căzute și din ochi îmi curge sânge!

Noi netotii de iubire care jucăm viața – n zaruri,
Aruncăm cu pietre surde în durerea unui om…
Tu, Mirona cu codite, ai primit pumnale – daruri
Și ocari de precupete din Sahara unui pom…

Plânge într – un colț de lume sub tăcere, un copil
Care ține în mânuțe poza unei mame duse,
Între viata lui duruta, curge lacrima tiptil
Și speranțele micuțe sunt acum liane smulse!

 

Așa se ajunge pe lună, domnilor !!!

 

încerc de câteva zile să adun oameni,
să-i văd cu palmele una lângă alta, deschise ,
să facă o punte de trecere de la un urlet la altul…
părinții nu-și pot abandona copiii, copiii nu știu ce-i urletul greu
…dar bătrânii
vin! unul câte unul…
stau la coadă
unul câte unul….
vor o cartelă pentru acest urlet ,
vor să știe că se aude!
am chemat toate televiziunile ,
se transmit știri în lume !
ospiciile sunt cele mai voluntare…
aici urletul zace de mult timp
în cămăși albe…
le-au pus papioane de sânge la spate
și râsul isteric
în eprubete…
orfelinatele…
prezente ! fără mame de doi lei,
doar copii
cu hrană puțină, păpuși de ghips
și biscuiți vechi,
râncezi !
ei vin cu pumnii închiși
în ei.
Îi conving să-i desfacă…pentru pod ?!
„NU! noi nu avem palme decât pentru nuiele,
noi ne spălăm cu pumnii strânși
și cu ei la ochi
dormim coșmaruri…”
un grup de clovni îmi atrage atenția.
și-au pus mânuşi albe
ca pentru o ceremonie
și doar jumătate de față este pictată,
cealaltă plânge fără fișa postului ,
plânge că așa plânge
ca la toate spectacolele …ca după toate spectacolele…
zeci, sute, mii de femei cu buze cusute,
cu mâinile îndoite a cruce
au ochii măcelăriți sub palme nedeschise.
își arată podul…
podul cu linia vieții lor
chinuite ,
podul pentru alt pod!
Azi chem la mine toți oamenii
care urlă durerea în ei…
Pentru un pod de palme
deschise…îl ridic…
nu veți mai lansa rachete!
Aşa se ajunge pe lună, domnilor!!!
Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Poeme”

Irina ALEXANDRESCU: Eu și poezia față în față

M-am născut în luna septembrie a anului 1978, în orașul Craiova. Studiile liceale le-am urmat și finalizat la Colegiul Național „Frații Buzești”, urmând apoi facultatea de Științe Economice cu specializarea „Relații Economice Internaționale” și un Master în „Integrare Economică Europeană”.

Am început să scriu versuri în timpul studenției, ca o modalitate de dialog sincer cu mine insămi, cu tot ce trăiam. Nu am mințit vreodată coala de hârtie și am prezentat trăirea mea, cruntă adeseori, în toată goliciunea ei. După mulți ani, acum un an, am simțit nevoia să deschid caietele mele în fața cititorului. Poeziile mele au fost publicate în antologia „Vara Cuvântului”, antologie realizată sub conducerea scriitorului Ioan Romeo Roșiianu, colaborări cu reviste de specialitate –  cu revista „Sintagme literare” – redactor – poetul Geo Găletaru, în care lunar, îmi sunt publicate poezii, dar și proză, Revista „Oltart”, sub conducerea Profesorului Constantin Voinescu, revista „Poezia” sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

În anul 2018 am publicat volumul de debut „Cuțite la țintă vie”, editura „Scrisul Românesc”, o autobiografie în versuri. Criticii consideră poezia mea un elogiu adus suferinței. Eu spun altfel: Nu elogiez suferința. Poezia mea este pătrundere în sine, introspecție, dar eu merg în colțurile în fața cărora mulți oameni (pe bună dreptate și pentru autoapărare) pun ziduri. Acolo eu dărâm tot, intru și le trăiesc. Sau mi le amintesc și le evoc. Așa este atmosfera în toate poeziile mele. Nu mi-am propus fericirea ca tematică, nici durerea, nu a fost „la alegere”! Am scris ce am trăit. Da, am avut nevoie de „amorsa cu morfină”, adjuvant în stările mele de rău, în întâlnirile cu mizeria umană, da, „Urletul zace în mine” odată cu plângerea pierderii copilului meu…și apoi „Mi-au tras clopotele” a moarte peste viață…Cine nu are dureri? Dar câți spun? Mai mult, câți scriu?  Eu am propus varianta „live” a poeziei, am jucat la masa campionilor inducției stărilor de bine, cu așa cărți mici, fără flacoane cu parfum.

***

POEZII

 

NUFERI LA BUTONIERA FRACULUI MEU DE MIREASĂ

 

la marginea drumului
au crescut nuferi,
peste noapte…
o cămila înfometată îi culege
rădăcină cu rădăcină
şi mi-i dă pentru cinci lei…
îi îndes în capătul mâinii,
în podul nepodit al palmei
şi-i plantez dincolo de dune
unde-i nisipul mai fin şi se încălzesc
cobrele negre
de păcate …
ieri am înălţat un zmeu cu aţă peste ei
şi la umbra lui
au încolţit şi alţii !
nu mai am vise colorate,
nu mai am sahare de cules,
lacuri de secat,
nu mai am voce să te strig!
fermoarul ăsta mi-a scrijelit buzele cu care te sărutam
pe interiorul
cordului, cînd fugeai pe drumul
mireselor de-o noapte !
din cer cad pietre lucioase…
le ţin într-un echilibru precar
în gură…
voi fi un mare orator,
un nebâlbâit orator
la banchetul nunţii mele!
trebuie să ţin un discurs în lipsa
tatălui
mort …
mâne voi culege nuferi
şi-i voi pune la butoniera
fracului meu de mireasă !

 

 

ACEASTA NU ESTE VIAȚA MEA

 

Aceasta nu este viaţa mea şi
nici nu a fost!
Eu trăiesc mereu înapoia sau după
minele retuşat cu cărbune de turbă
în toate zilele impare .
În zilele pare am alte treburi..
îmi reconstruiesc venele smulse,
spăl geamurile ochilor cu irişi
infipţi haotic în barul de azi noapte,
când am jucat darts ,
aorta o leg bine de inimă.
mi-a scăpat de câteva ori
şi a făcut ravagii…
Îmi ascut durerea şi scrijelesc
pielea degetelor până la os…
cu falangele las mai uşor
urme pe sufletul oricui,
plus că …sunt albe!
Toată bucătăria asta de
autoaranjare sintetică o impachetez
linistită!
si liniştită o arunc in abisurile mele…
doar balenele ucigaşe o mai ciopârţesc uneori
lovind un ocean de vise
cu coada îndoită…
Eu doar mă uit!
Este un spectacol uluitor !
am gene bune…din păcate…

 

 

NEINCESTUOS

 

În fiecare zi adun cioburi
şi le pun concave şi convexe
în fasciculul de lumină al sufletului !
Mi le drămuiesc să ţină apa
sau s-o îngheţe în stalactita
irisului tău ,
Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Eu și poezia față în față”

Irina ALEXANDRESCU: Regină și nebun

Azi a fugit nebunul din sală, de sub tron
După a lui Regină ce-n soartă-i fu stăpână…
Un veac strânsese lacrimi în zâmbetu-i de clovn
Sub giumbușlucuri frânte și-i sărutase-o mână !

 

În coridoare negre nu tremură arginții
Și clopoțeii veseli au frânt, pe veci, sonorul
Pentru că astăzi clovnul ia Biblia și sfinții
Și șapte popi pe urmă…îi lunecă soborul…

 

În curtea cu văl negru , ieri i-a murit Regina
Pe eșafodul unde se pierde pe veci capul…
Ea își plecase ochii, recunoscuse vina
De a iubi nebunul și-a merita valtrapul !

O săgetase-n coastă un înger cu ochi negri…
Femeia, nu Regina, zăcea pe lespezi reci
Și și-a închins doar ochii, a stins lumina veghii…
I-au pus bănuți de aur, coroana pentru Regi .

Și despărțiți de soartă, de rang și de cutume ,
Fugeau goliți de lacrimi în raiul neatins
El îndoia genunchii și o purta pe dune…
…Sahare înverzite sub cer de soare, nins!

——————————

Irina ALEXANDRESCU

19 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Tu, Mirona!

Astăzi mi-am gravat privirea în oglinda ușii- nchise
Peste gadele iubirii îmi trag sabia spre moarte
Mi-ai făgăduit o lume, dând în schimb umile vise
Și în slova suferinței mi-ai zidit pe veci, o carte !

 

Tu, Mirona, erai lumea care m-a pierdut la zaruri,
M-ai jucat din vârful mâinii, translucida creatură.,
Mi-am crestat pe corp tot pasul, te-am împodobit cu daruri,
Tu…m-ai alungat pe pânza unui roit, o țesătură…

 

Și de mintea-mi rătăcită, buzele-ti luceau a zâmbet,
M-aplecam sub lovitura genelor de demon crunt ,
Sărutam sub chipu-ti dulce, masca lumii fără umblet ,
Maturam în munți de noapte pașii duși pe culmi de vânt…

M-ai ademenit, Mirona, în iatacul tău cu „sfinte”
Scoase-n târgul decăderii sorții crude, retroverse,
Și mi-ai dăltuit cuvântul cu nălucile din vintre,
Eu am emigrat din soare în desenele rupestre !

Unde esti acum, Mirona? Care baluri te valseaza ?
Cântul redundant al morții intr-un circ cu șapte fire…
Ce satane – ți umblă – n pântec și pe sânii tăi dansează,
Iar privirea cărei victimi vede carnea-ti dăltuire ?

Vânzătoarea mea de vise, eu ți-am fost ofranda morții
Între roșii felinare, pe un drum de lumi perfide
Câinii vieții, azi în trapuri, îmi rup inima cu colții
Tu-ți aduni mărgele sparte în mătasea din firide !

Și am hoinărit prin lume, sanatoriul mi-a fost casa
Unde adunam sub umbre cioburile ființei mele
Și durerea mi-a fost pâinea , doamna a venit cu coasa,
Dar n-am vrut muri degeaba …pe curbura unei stele …

M-am întors mai viu în lume și cu viața-n buzunare,
Hoinărind pe-alei curate, primăveri în cununie…
Am văzut în colț de stradă doi ochi reci de cerșetoare..
Erai Tu, Mirona vieții-mi , lucind hâd a nebunie !

——————————

Irina ALEXANDRESCU

17 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Poesis

Țiganca mea, ghioc de gene plânse…

 

Îmi țipă zilnic mâinile a tine
Și zilnic mă „dobor” din umeri, sorții ,
Dau pietre melcilor ce stau să-nchine
Cu două coarne, cinci satane…morții !

Unde-ai plecat, pe care drumuri strânse
În chinga unei vieți cu uși închise ,
Țiganca mea, ghioc de gene plânse
Ce-mi scuturai din sâni și coapse, vise ?

Te-am câștigat pe-o mână cu „cinci” ași
De la un „domn” ce te ținea de slugă …
Puteam să-i cer averi, dar ochii-ți arși
Mi-au pus în corp „aripe” și în suflet, rugă !

În nopțile de iarnă cu foc de sobă arsă
Îți împleteam cozi negre, tu îmi zâmbeai a soață
Și îți citeam poeții, pe sub coperta groasă,
Mi te sfințeam în mine, uitam de moartea hoață !

Mi te-a luat, ea, târfa, a mea și-a nimănui
Când te-am uitat din sfinte , în sticle de alcov,
Tu m-ai privit mirată, eu râdeam lumii ,şui…
Acum îți strâng în palme lumina din istov !

Mi-am surghiunit ființa, nebuni îmi stau pe urme
În sanatoriul care de azi îmi e mormânt ,
Nu știu de ce mă strigă? în ce falset, un nume?
…eu îmi mănânc sfârșitul din blidul de pământ!

 

Blestem!

 

Nu mi-aş mai plăti obolul
Patimii şi căutării ,
Să-mi vină la cap soborul
Cu satana sărutării !
Că de când gonesc prin lume
Şi tot las în urmă morţi ,
Mi-oi primi roitul în glume
Fără cruci, zăludei sorţi…
Schilodit în patimi surde
Prea iubit, trăgând pe nări
aerul independenţei…
Voi fi umbra dintre gări
Şi îmi veţi călca o şină ,
Coasta lui Adam, turbată ,
Eu sunt vinovat de crima
De a nu iubi vreodată !
Şi de-mi place-aievea jocul,
Jocul să îmi fie calea ,
Sufletul să simtă focul
Şi ruina pâinii…foamea!
De intraţi sub crucea sfântă,
Eu v-aştept să-mi rupeţi soarta ….
Am oricum …aripa frântă
Şi trăiesc o viaţă moartă !
În ospicii cu perfuzii
Să-mi ajungă o falună ,
Să mănânc pereţi, iluzii
Şi să-mi fugă mintea-n glumă !
Nu mai plângeţi după hoitul
Ce îl port cu cărţi sub braţe ,
Flagelaţi , cârpiţi-i roitul
Cu cinci sfori şi şapte aţe …

Mă blestem a-mi fi mormântul
Peste câmpuri, în pădure ,
Să îmi urlu strâmb sub vântul…
Haina neiubirii …sure!

——————————

Irina ALEXANDRESCU

16 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Să-mi întorc ochii …

Mi-am întors ochii de la tine
Să nu te-ngrop adânc în ei
Căci din durerile-mi divine
Nu fac donaţii, nu dau chei.

 

De ce să te sărut cu chinul
Ce îmi posedă zilnic trupul ?
Mai bine du-te, adu vinul
Şi nu-mi mai fi cu niciun scrupul !

De ce s-anini de mâini durere
Când eu o port păgân din faceri?
Îmi place singular „cădere”
Şi singură mă mor in „zaceri” !

Nu te uita la curcubeul
Pe care-l mir în toată noaptea ,
Mi-e frica pururi semizeul
Şi iarna, căptuşeală – MOARTEA!

De ce să mă întrup în tine
Când „minele” îşi roade coasă,
Nu vreau muri şi tu cu mine
Hai ! fugi aiurea şi mă lasă !

Mă înţelegi acum, iubite ,
De ce zoresc printre maşini ?!
Eu port în inimă copite
Ce să-ţi mai fiu ?! Ce să-mi alini ?

——————————

Irina ALEXANDRESCU

14 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Rugă

Rugă

vin plângândă şi supusă la acestă spovedire , în genunchi mă-ntorc în veacuri de a ta grea umilire şi nu-ncape-n mine dorul de un zid fără de patimi, dor ciudat de umbre- vise şi de azi-ul mâine, cade-mi! nu mă frânge „apoltronic” pe o platoşă de vânt, ia-mi fiinţa din cădere şi vocala din cuvânt , nu mă duce pe coansoana plânsului blestem de tine, m-ai orfelinat iubite, tu de eu şi eu de tine! du-mă iar pe coama lunii şi mă frânge cognitivă, pe o urmă fără sare, plănsă şi meditativă , pe a pragului fereastră saltă-mi zborul fără aripi, dă-mi un înger fără pene şi- o busolă fără patimi, dă-i lui Picasso penelul să mă facă imperfectă, ia-mi un ochi şi du-l în mână , smulge-mi gena mea defectă, hai, dansează-mă pe plaja unde am mâncat rapane, fă-mi o curte cu pampoane şi o alta fără toane , scrie-mi o poveste veche şi mi-o udă dimineaţa, ia-i sorbirea de pe lacrimi şi ridurilor mele, faţa…lasă-mă să fiu copila cu baloane transparente, dă-mi botine cu baretă şi o rochie de nalbă…pe a apelor cădere…colăcei, lumina, dalba!

——————————

Irina ALEXANDRESCU

13 martie 2019

 

Irina ALEXANDRESCU: ,,Nu elogiez suferința, dar o respect! “ ( În dialog cu Ioan POPOIU)

Ioan POPOIU : Aș vrea să-ți mulțumesc, IRINA, pentru amabilitatea de a realiza împreună acest INTERVIU, așteptat de cititorii tăi!

 

Irina ALEXANDRESCU : Cu drag, Ioan! Interesante întâlnirile cu cititorul ! Astăzi îmi voi închipui că sunt față în față cu el, cu cititorul ! Mulțumesc și eu !

 

Ioan POPOIU :   IRINA, aș dori să vorbim întâi despre tine, te rog să ne spui : cine este IRINA ALEXANDRESCU ?

 

Irina ALEXANDRESCU : Aș minți dacă aș folosi acel clișeu – un om ca oricare altul. Nu ! Sunt complicată, sunt obosită, cer mult, nu fac decât pentru fiul meu concesii. Sunt un om neliniștit. Odată ce descifrez un răspuns, caut un altul. Trăirile mele sunt extreme, sunt o femeie care se plictisește repede, nu dintr-un capriciu, ci pentru că mereu vreau să simt. Din adolescență am spus : “ urăsc starea de călduț, urăsc griul…prefer o durere dusă la extrem unei  monotonii care m-ar ucide !” Nu este ușor să trăiești astfel, atât pentru mine, cât și pentru cel din imediata apropiere. Mă arunc de multe ori pe unde nimeresc ca să scap de mine. Este însă diferit și interesant…Simt continuu nevoia de a avea mintea ocupată .

 Nu sunt un om modest și nu cred că modestia este o calitate. Mi se pare că trebuie să fiu corectă în aceeași măsură cu mine și cu ceilalți.

Ioan POPOIU :  Să ne referim acum la rădăcini, familie, părinti, ce ne poți spune?

Irina ALEXANDRESCU : Rădăcini…Olteancă până în mijlocul sufletului .  Bunicii, atât cei paterni, cât si cei materni au fost olteni…și să mai spun, un pic de sânge bulgăresc (un stră-străbunic  a trecut Dunărea, în Romania). Născută în anul 1978 în Craiova. Și aici am rămas…

Eu am fost apropiată de bunicii materni . Bunicul a fost feblețea mea, un om foarte cult, deosebit. Am citit multă istorie tocmai de dragul discuțiilor cu tataie. Filozofie, la fel. Plus că a avut o lume a lui, despre care mi-a vorbit o singură dată…cred că pe undeva  îi semăn. Bunica, o femeie puternică, temperamentală, plină de viață .

 Părinții mi-au marcat viața. Mama a fost o femeie blândă, un om care a renunțat la visuri. Și a avut multe…Acum a ajuns la un egoim câteodată explicabil, câteodată, nu. Tata, un personaj al copilăriei mele, nu neapărat pozitiv, cu anumite tare cărate în suflet până la moarte…L-am iubit, uneori l-am urât, am fost mereu într-o relație complicată…

 

Ioan POPOIU :  Spui într-un poem: „m-am născut dintr-o sticlă de rachiu și o mamă în roșu aprins „! Cum comentezi?

 

Irina ALEXANDRESCU : Da, o spun în poemul “Scurtă autobiografie” .Eu am trăit foarte multe momente în care viața m-a pus în genunchi și de multe ori mi-am batjocorit nașterea, catalogând-o prin metafora de mai sus. Viața (aducerea spre existență) mi-a părut o curvă în amor trecător cu un bețiv, anestezicul necesar uneori. Ironie totală, dar dureroasă!

 

Ioan POPOIU :   Ce amprentă a lăsat copilăria asupra ta? A fost una fericită ?

 

Irina ALEXANDRESCU:   Copilăria m-a tatuat pe ambele părți ale cărnii. Am fost un copil maturizat forțat. Nu uit sentimentul de neputință de atunci! Am trăit lucruri îngrozitoare, dar câteodată reușeam să evadez în universul bunicilor, unde, în sfârșit, puteam să râd. Ca o concluzie, copilăria mea a fost atât de fericită, pe cât de nefericită a fost !

 

Ioan POPOIU: Ai urmat un liceu renumit, cu istorie, tradiție, Colegiul “ FRAȚII BUZEȘTI” din Craiova! Cum au fost acești ani ?

 

Irina ALEXANDRESCU: Da, Liceul ales de către tata. Și da, cu tradiție, în sensul propriu, chiar. Și el a urmat același liceu.  În cazul meu, s-a hotărât clar : profil real, bilingv – franceză.

 Nu am iubit acești ani.  Mi-i amintesc fără plăcere. Am iubit franceza, dar am disprețuit profesorul ce preda “Limba și literatura română”. La asemenea standarde, domnia sa era undeva sub nivelul mării, ca să folosesc o metaforă .

 

Ioan POPOIU: Cum era liceana IRINA ALEXANDRESCU ? Pasiuni, înclinații…

 

Irina ALEXANDRESCU:  Oarecum timidă în primii doi ani. Începuse acea perioadă a adolescentului …Eu nu am fost o rebelă în sensul direct al cuvântului. Nu. Nu fugeam la discotecă, nu mergeam în baruri, nu fumam. Eu citeam foarte mult. Plictisitoare chiar. Aceasta era pasiunea mea. La cinsprezece ani, Cioran, m-a pus pe gânduri… Am început să caut sensul vieții, să descopăr singurătatea trecerii, să mă retrag chiar, în mine. Să mă îndepărtez de toți. A fost momentul în care am hotărât să locuiesc singură…Bine, e amuzant…în același bloc în care stăteau și ai mei, dar la alt etaj. Este momentul în care am început să scriu eseuri, viața îmi părea un circ, iar noi, oamenii, niște saltimbanci, un fel de marionete. Da! Acesta a fost primul meu eseu. Și am tot scris texte, nu vers… Apoi au apărut, Țuțea, Nietzsche, Platon, Arghezi, Bacovia…clasicii ruși, francezi, biografii, istorie, cataloage de artă,  citeam haotic, dar mult. Nu am fost niciodată o ordonată ; în forul meu interior nu am avut stăpâni. Am scos la iveală câte ceva din personalitatea mea- revolta, lipsa modestiei, ironia, în a douăsprezecea clasă. Unde? La orele de “română “.

La 17 ani m-am îndrăgostit total, frumos…cu scrisori, cu plimbări, “fereastra noastră”- unde făceam în pauze schimb de bilețele, iar el scotea de la piept o garoafă , “banca noastră” din parc, “melodia noastră”, “logodna noastră”, știută doar de noi…o iubire irepetabilă prin inocență .

Încă ceva : îl iubeam enorm pe NICHITA. Îl iubeam de la 13 ani, când am comentat “Marină”. Îmi plăcea că mă provoacă să gândesc, că era diferit, că vedea cuvintele, că mă uimea, mă umilea, prin inteligență. Un genial. Mereu am simțit aproape fizic starea de seducție intelectuală,  fie în fața unui text, fie a unui interlocutor.

 

Ioan POPOIU :  Cum ai ajuns să studiezi “Relații Economice Internaționale”? Mai mult, să termini și un master în “Economie Europeană”?  De ce nu Filologie?

 

Irina ALEXANDRESCU: A, marele meu regret! Iar a hotărât tata. Pentru asta nu l-am iertat mult timp, apoi am transferat supărarea spre mine! Eu eram vinovată că nu am mers pe drumul meu, că nu m-am chinuit mai mult să fac ceea ce-mi plăcea cu adevărat și simțeam că m-ar construi altfel. Și sigur aș fi fost o altfel de coloană …mai puțin gârbovită, dar tot încărcată de dureri. De ce? Pentru că scriitura nu este o plimbare pe petale de trandafiri. Nu pentru mine.

Revenind la întrebarea ta, da, am vrut “Filologia”, dar îmi doream să rămân în sistemul universitar. Masterul? Am un obicei…mă încăpățânez să duc un lucru până la capăt. Chiar dacă nu îmi place. Și nu doar un lucru…Apoi, mă gândeam că a face „Facultatea de Litere”, la seral, este ca și cum ai iubi la fără frecvență. Și din iubiri profunde, eu nu ciuntesc! Aici trebuia să o fac!

 

Ioan POPOIU :   IRINA, anii studenției te-au marcat ? Ce percepție ai despre acești ani ?

 

Irina ALEXANDRESCU: Da, m-au marcat la nivelul autocunoașterii. Am urmat o facultate cu profil economic, dar științele exacte mi-au plăcut. Nu am avut probleme la capitolul acesta. Doar că nu a fost o mare plăcere. Am avut mereu bursa și din orgoliul de a demonstra ca pot fi foarte bună într-un domeniu care nu mă atrăgea, dar și din ambiție și nu în ultimul rând, DE NEVOIE. Da, părinții mi-au dat rar bani. Plecările la mare veneau din pusul la ciorap a patru luni de bursă și câțiva bani de buzunar pe care ai mei binevoiau a mi-i da.

            Au fost anii cei mai faini, au fost anii marilor analize, anii în care am început versul, pe agende vechi, nemințind vreodată coala de hârtie, anii în care am făcut cunoștință cu depresia,  anii unei mari iubiri. Un carusel! Au fost ANII MEI ! Eu spun că într-o viață, fiecare om are anii lui. Doar ai lui. Ei, aceștia au fost!

Am avut o mână (două, chiar trei)- zâmbesc-  de prieteni, oameni frumoși, spontani, oameni cu care mergeam la o bere și ajungeam de fapt la munte cu ce găseam prin frigidere, cu care cântam (aveam cântecele noastre, muzica folk în general), chitări, chefuri cu tematică. Îmi plăcea să inventez tematici, să încerc să-mi hrănesc nevoia de nou și adrenalină, prin originalitate.

Am râs mult, am plâns mult, am suferit îngrozitor, am crezut că mor, am înviat, am simțit că iubesc, greu, dureros, am avut străfulgerări de “fericiri” .

            M-am descoperit în acești ani. Am făcut introspecții, disecții pe mine, pe sufletul meu, am căutat cauze și scăpări, am fugit sau m-am chircit sub durerea anxietăților, tristeții. Atunci încă nu mă înțelegeam. Târziu, după  ce am născut, acum 8 ani, am ajuns la concluzia ca așa va fi mereu. De ce? Pentru că în ciuda a ceea ce am trăit de timpuriu, rănilor crunte, neprovocate de mine și urmându-mă ca un perpetuum mobile, nu voi fi vreodată o liniștită, un om necomplicat, voi căuta mereu și mereu voi suferi după ce găsesc. Nu va fi ușor și pentru că nu dau eu voie să fie. Cu acest lucru trebuie să trăiesc. Voi iubi ciudat și ciudat mă voi lăsa părăsită sau voi alege să părăsesc ciudat, tocmai când iubesc,  nu mă voi opri din a mă căuta…pentru că eu nu m-am găsit total. Acum știu că nici nu este nevoie să te găsești total. Murim necunoscuți și necunoscându-ne.

 

Ioan POPOIU : Spui în scurta prezentare din volumul tau “Cutite la ținta vie”,  că ai început să scrii versuri în studenție. Care a fost contextul ?

 

Irina ALEXANDRESCU: Contextul ?! – Introspecția, apariția stărilor depresive și o iubire. Am început să vorbesc des cu mine și am simțit nevoia unui confident. Coala! Acolo nu disimulam, nu  voiam să fiu înțeleasă, poate doar trăită… acolo am vorbit cu copilul ăla amărât care a plâns prea mult, cu fetița fără botine, acolo mi-am scris bunicii ca să nu îmi moară cândva, acolo mi-am tatuat iubirea, am fost părăsită, am primit lovituri, acolo am fost prima dată femeie, am făcut dragoste, am purtat războaie cu mine și cu alții…acolo am “prins” în poezie, pictura lui Picasso, sau dalta lui Brâncuși. Acolo a început …și tot acolo am știut că era de mult timp în mine.

 

Ioan POPOIU : Să lăsăm acum biografia și să vorbim despre literatură! IRINA, când ai început să percepi literatura ca pe un univers distinct?

 

Irina ALEXANDRESCU: Niciodată ! Nu am trăit în cărți, nu am copiat personaje…doar că am simțit-o a mea. Am plâns cu Cosette și am râs cu “Cișmigiu și compania”, am reflectat  citind pe Cioran, m-au îndrăgostit necuvintele lui Nichita, am simțit atâtea cu atâtea rânduri. Disctinct? Nu ! Literatura este și universul meu.

 

Ioan POPOIU : Giovanni Papini, în romanul UN OM SFÂRȘIT, făcea elogiul cititorului, care de la o sută de cărți ajungea la o mie, apoi la un milion! Ce părere ai?!

 

Irina ALEXANDRESCU: Nu știu dacă Papini, cu acest roman – “Un om sfârșit”, este cea mai fericită alegere. Cunoscând subiectul romanului, aș spune că nu…aici nu este un elogiu al cititorului, în cele din urmă personajul rămânând un frustrat, un om cinic, poate chiar un tiran al negăsirii.

Eu aș spune altfel, odată ce ai deschis o carte, începi încet să descoperi …și cine se oprește din a căuta? Eu una, cu siguranță, NU!

 

Ioan POPOIU: Ne-am putea imagina o lume fără cărți?

 

Irina ALEXANDRESCU: Clar, nu ! Cărțile sunt mereu o scară spre sine.

 

Ioan POPOIU: Te-au pasionat lecturile filosofice sau teologice? Folosești termenul TETRAGRAMA în mai multe poezii !

 

Irina ALEXANDRESCU:  Lecturile filozofice, mult mai mult!

 În poezia mea  folosesc anumite simboluri din religie, dar pentru a sublinia o idee, nu mereu cu sensul propriu și, după cum știi, cred, unele chiar controversate. Tu ai menționat cuvântul TETRAGRAMA, care, de fapt, este denumirea unui simbol in ebraică, a patru consoane, traduse în alfabetul nostru ca YHWH.  Acest simbol este, conform Psalmilor descoperiți în sulul de la  Marea Moartă (eu chiar asociez acesta locație cu cuvântul- Tetragramă, în anumite poezii), numele propriu al lui Dumnezeu, IEHOVA. Voi dezvolta foarte puțin, deoarece subiectul merită o dezbatere mai pe larg. Relația mea cu Dumnezeu, care apare de obicei fără majusculă în scrierile mele, este una complicată. Am avut perioade de habotnicie în credițta creștin-ortodoxă, am fost o practicantă convinsă, dar au durat puțin… De cele mai multe ori l-am certat pe Dumnezeu (folosesc majuscula pentru că îmi respect cititorul), l-am amenințat pe Dumnezeu, l-am ironizat și am „folosit” îngerii lui în fel și chip. Destul de „neortodox”. Bunăoară, ei erau bătrâni neputincioși, femei pierdute, foste satane, chiar saltimbanci în circul numit de către mine, Viață. Mereu am simțit că, undeva, o formă superioară există, nu am negat-o. Dacă nu mă înșel, am folosit și în volumul meu „Cuțite la țintă vie”, „Tetragrama”, în poezia „Deocamdată sunt Leila”….Aici este o întreagă discuție, aici vorbesc despre o stare , despre „Samandhi”, despre iluminare și renunțare la ego, stare pe care eu nu am atins-o, motiv pentru care deocamdată sunt Leila („tai lemne și car apa/urc bolovani”). Aici apare ideea că suferința, durerea, nu înseamnă că eu sunt într-o închisoare, din contră, închisoarea sunt eu. După cum spuneam este foarte mult de discutat. Des folosite sunt și cifra 7, numărul 7000 în „Valsul redundant al morții”. Nu este folosit întâmplător. Totul, în ceea ce scriu, are o cheie. Cifra 7, conform numerologiei, este cifra destinului . Eu il folosesc totuși ca pe un număr „retrovers”, o soartă potrivnică. Numărul 7000 („Sapte mii de cruci duc”) apare în Psalmii scriși în ebraică, de 7000 de ori fiind folosit numele propriu al Domnului. După cum spuneam, este nevoie de o discuție mai amplă pentru a explica mai bine simbolistica religioasă din scriitura mea. Oricum, mi-a plăcut întrebarea, recunosc!

 

Ioan POPOIU:  IRINA, cum percepi POEZIA?

 

Irina ALEXANDRESCU:  Cum percep poezia? Așa multe definiții au fost date POEZIEI (bombastice, științifice, clasice…), încât, eu, sincer,  nu vreau să fiu altfel decât organică în răspunsul meu :trăire, Ioan, simțământ! Atunci mă poți întreba: bun…și proza ce este? Sunt un om care scrie vers contemporan, dar și clasic. Recunosc, prefer versul contemporan, pentru că nu mă îngrădește.Nu trebuie să fiu atentă la măsură metrică, să văd unde am cezura, mă rog, alte elemente ale tehnicii.  Poezia, proza, sunt stări! Transpuse sub o anumită formă. Atât ! Paradoxal,  ce mult este acest „atât”!!

 

Ioan POPOIU: Mai este astăzi poetul, un ales al Cerului?

 

Irina ALEXANDRESCU:  În sinea mea, da! Totodată, uite ce scriu eu despre poet, astăzi:

 

Un om al literelor

Și atunci ieși
din întuneric.
căra sufertașe cu litere,
căra paltonul negru
albit de ani…
Mâinile-
falange lungi ce încolăceau
condeiul
ca muribundul lumina.
Mergea încet,
gărbovit…
sufertașele se îngreunau
Și nășteau
urlând foamea și neputința..
-Cât ceri pe-o carte, moșule?
scuipă șeful nou
de redacție.
Omul ridică ochii
Și-și strânse literele
la piept !

Cam acesta este adevărul! Într-o lume în care eroticul explicit vinde un milion de exemplare, ce șansă mai are poetul care descrie stări, sentimente? Cred că ți-am răspuns…

 

Ioan POPOIU: Este cunoașterea  însoțită de durere ?

 

Irina ALEXANDRESCU:  Da, clar ! Cunoașterea presupune introspecție, amintire, analiză. Cred că nu are cineva vacuitatea nou născutului…o viață. În cazul meu, cunoașterea, atât cât am putut să cuprind, a însemnat și durere. Am dezvoltat deja subiectul la întrebarea despre anii studenției.

Ioan POPOIU: IRINA, ești o romantică ?

Irina ALEXANDRESCU:  Am crezut că nu aș fi o romantică. Pentru că nu puteam iubi. Așa vedeam eu romantismul. Nu am plutit cândva pe valuri de roze, nu mi-a plăcut să idealizez viața. Nu puteam iubi ca ale mele prietene, colege… Mi se părea că am un handicap. De fapt, doream confruntare de idei…simțuri… Îndrăgostirea este foarte importantă pentru mine: eu o asociez, cumva, demenței…în forma ei foarte ușoară… Mă îndrăgostesc de mintea unui om, de capacitatea de a mă surprinde prin afirmații sau întrebări, de firea lui, poate contradictorie mie, dar cu limită în „prea lumeasca interpretare a vieții”. Nu știu, sunt romantică? Îmi plac garoafele !

 

Ioan POPOIU: Ce a adus nou ROMANTISMUL?

 

Irina ALEXANDRESCU: A, multe. Atât în literatură dar și în pictură, muzică.  A adus în primul rând libertatea, absența oricăror reguli sau constrângeri estetice (prezente la clasicism). Asta mie mi-a plăcut. Mi-a mai plăcut și subiectivitatea trăirilor…Mi –a plăcut si exaltarea. Da, pomeneam la întrebarea anterioară despre garoafe.  Cred că sunt mult mai romantică decât mă așteptam! Dar romantismul lui Baudelaire cred că mi se potrivește! Revenind… Am citit de pe la 8-9 ani, Dumas. A, cu Dumas  a început atracția pentru biografie, istorie, pentru latura ascunsă, cea din spatele cortinei, apoi Hugo, Goethe, Hesse, …Lord Byron! Extraordinare anumite scrieri! Da ! Mulți…Eminescu, Macedonski. Trecând la pictură, are Goya, spre exemplu, o lucrare care m-a marcat –“Saturn devorându-și fiii”. Grotesc de frumoasă ! Iar ar fi foarte multe de spus și nu vrem să scriem acum un “roman” ( zâmbesc).

 

Ioan POPOIU: Uite că ai anticipat următoarea întrebare : Baudelaire și FLORILE RĂULUI au revoluționat poezia ?

 

Irina ALEXANDRESCU: Da! Mai mult decât am crede ! Uite un alt fel de romantism ! Eu îl consider pe Baudelaire Tatăl “esteticii urâtului “.  El spune clar : poți creea stare și frumusețe în trăire, din cele mai dureroase, sordide sau non poetice situații ! Și o demonstrează prin “Les fleurs du mal”, volum care a fost supus la propriu unui proces…Ca să nu mai vorbesc de judecata unor „mironosițe” de scriitori, critici cu pudibonderii îndoielnice, dar și genii ai scriiturii (Eminescu caracteriza poezia lui Baudelaire ca fiind „cântarea brutală și nesănătoasă”) …Mie mi se pare un câștig enorm pentru literatură. Nu tot ce este estetic, este frumos, cum nu tot ce este frumos, este adevăr. Câți viermi sunt sub o  lucioasă ? Eu am aflat-o din propria drumeție…

 

Ioan POPOIU: Cum îl percepi pe Rimbaud și poezia modernă în general?

 

Irina ALEXANDRESCU: Ai făcut o trecere bună de la : „tată” la „fiu”. Eu spun că dacă Baudelaire este Tatăl, Rimbaud este fiul în „estetica urâtului”. Dar nu mă opresc aici. Când citesc poezia lui Rimbaud, pare că citesc propria viață, dar cea întunecată,  chiar ascunsă, cu consecințe dureroase. Poate fi autobiografia tuturor, cu o condiție: este cazul să te lepezi de sine și să îl citești „nud”!

Rimbaud a spart clișeele epocii. Poezia lui înoată în originalitate, este un amestec între conștiința de sine și resemnare. Are asociații metaforice neașteptate. Stai să dau un exemplu – „Mâncați pietrișul spart și dalele/De vechi, bătrâne catedrale;/ Prunduri străvechi,diluviale, /Pâini semănate-n dâmburi pale.”- poezia „Foamea”.  Impactul apare imediat. Poetul mănâncă, de ar avea vreo poftă…”pietrișul spart și dalele”. Sunt trăiri puternice în spatele a  ceea ce ar părea  nebunie unui om care ar lua forma propie a cuvântului în vers. Uitați o trăsătură a poeziei lui Rimbaud- o formă de incomunicabilitate totală datorată totalei comunicări. Rimbaud se prezintă, se oferă, dar trebuie să fii pregătit pentru un drum cu el! Nu toți îl pot avea un „tovarăș” de drum, comod. Este un „incomod” frumos!

Îmi ceri părerea despre Modernism –Tema este foarte cuprinzătoare, încerc să sintetizez.

Este clar o modalitate de decorsetare a poetului. Este eliberat de rimă, versificație etc. Ritmul interior al poeziei dă tonul, iar combinațiile de cuvinte, forma. Mai mult, este trecerea de la poezia cu tematică preponderent rurală, la mediul citcitadine mie îmi pare o intelectualizare a poeziei.

Totuși, aici părerile sunt împărțite: mulți consideră poezia modernă o modalitate de a te sustrage redării unei idei, sentiment. Mai mult, se afirmă că „poetul” nu își înțelege poemul și aruncă anumite cuvinte, fără logică, bombastice, pentru vanitatea de a surprinde sau șoca. Cum putem spune asta despre Voronca, Holban sau I. Barbu?

Eu cred că poezia modernă invită  spre introspecție, fără a însemna doar descrierea psihozelor personale. Poezia modernă are ritm atunci când urmează ideea. Este ca o trecere de la simfonie la  muzica urbană, dar dacă există har, suflet și metaforă de calitate, genurile muzicale sună la fel în urechea cititorului.

 

Ioan POPOIU:  Cum comentezi cuvintele lui Dostoievski că „ar da toată literatura lumii pe plânsul unui copil” ?

 

Irina ALEXANDRESCU: Dostoievski, din punctual meu de vedere, a fost cel mai bun scriitor rus. Viața și-a pus amprenta asupra operei. Personajele lui sunt reale, palpabile. A suferit crunt perioada anilor de detenție, care l-au reîndrumat spre Dumnezeu, dar și spre analiza lucidă, uneori dură a situațiilor, trăirilor, faptelor descrise. El a căutat psihologic partea umană a unui criminal, motivele din forul interior al acestuia, care au determinat actul in sine. Pare cinic. Și totuși, acest Dostoievski ar da totul pentru lacrima unui copil. Contrastele au cele mai fecunde demonstrații !

 

Ioan POPOIU:   Ajungem astfel la poezia Irinei Alexandrescu! Ți-a apărut recent un volum de versuri cu un impact aparte! De ce CUȚITE LA ȚINTĂ VIE?

 

Irina ALEXANDRESCU: Da, am observat impactul volumului.

Poetul și omul de litere Mihai Firică spune în recenzia acestui volum că poezia mea este” un elogiu al suferinței și al destrămării iluziei că viața înseamnă o plimbare pe petale de trandafiri” Este clar o destrămare a iluziei ca viața este alunecarea lebedelor pe unde line.

De ce acest titlu? Pentru că este viața mea în acest volum, radiografia sufletului meu.   Eu sunt ținta, cuțitele sunt trăirile, „cadourile ascuțite”, aș spune, ale vieții.

 

Ioan POPOIU: Poezia ta, IRINA, pare să-l șocheze pe cititorul de rând, de ce?

 

Irina ALEXANDRESCU: Eu mi-am asumat riscul acesta. Într-o lume în care omul îmbracă multe straturi de piele, peste care așează tot atâtea haine, eu apar goală. Azi omul are nevoie de tonuri de alb, de roz, de verde, iar eu îi ofer negru sau un roșu crud. Nu cenzurez trăirea, o pătrund până în miezul acela din care parcă pornește urletul. Nu vreau să retușez. Imaginile (și dau un exemplu „femeia curge sânge prin toți porii\sub pusta cheală\sub scalpul chel\sub sufletul fără gramaj”- poezia „Femeia curge sânge”) sunt îngrozitoare. Aici este durerea unui om care a pierdut tot . Tot ce conta pentru el: tată, mamă, oameni….dar mai ales, copil. Ei, eu așa văd transpusă în vers trăirea lui (a mea). Poate părea șocant.

 

Ioan POPOIU: Este poezia pe care o scrii un „elogiu al suferinței” ?

 

Irina ALEXANDRESCU: Nu elogiez suferința.  Poezia mea este pătrundere în sine, introspecție, dar eu merg în colțurile în fața cărora mulți oameni( pe bună dreptate și pentru autoapărare) pun ziduri. Acolo eu dărâm tot, intru și le trăiesc. Sau mi le amintesc și le evoc. Și fiecare scriitor emite ceea ce a trăit. Eu am trăit suferința. Nu o omagiez, dar o respect!

 

Ioan POPOIU: Numeroase poeme din volumul tău au un impact devastator! Cum explici acest lucru?

 

Irina ALEXANDRESCU: Cititorul vizualizează versul meu. Și imaginile sunt foarte dure. Aceasta este explicația.

 

Ioan POPOIU: Asistăm, în poezia ta, la o adevărată „erupție” lirică! Spui într-un poem : „Cuvintele mi le topisem\ca să le cresc forța”! De unde această tensiune, IRINA?

 

Irina ALEXANDRESCU : Da, o spun în poezia „Daune minore”. Cuvintele sunt grele în poezia mea,  sunt fierbinți, ard.  Eu descriu suferința cu cuvinte pe care nu le îmblânzesc, din contră. Ați crede că vreau să șochez. Nici pe departe, vreau să „arăt” cum este durerea, cum se simte. Și credeți-mă, nu este o auroră boreală, nici catifea roz ! De aici tensiunea despre care mă întrebi.

 

Ioan POPOIU: Citești poemul „Scurtă autobiografie” și te înfiori ! Am întâlnit foarte des păreri ale cititorului de genul „mă înfioară”, „dureros, prea dureros”, „crunt”, etc. De ce crezi că simt astfel?

 

Irina ALEXANDRESCU : Pentru că în „Scurtă autobiografie” este toată viața mea, pe scurt! Acolo am exprimat toate trăirile mele de până acum, dar cu tușă apăsată, așa cum le-am simțit.

Să parcurgem puțin poemul. Încep cu „țipă durerea în toate venele/unele de teama crestăturilor în oglindă/ au luat-o spre un sanatoriu de glumeți”. Cum crezi că pare țipătul din tot corpul, sanatoriul de nebuni, în mintea celui ce citește? Ca ceva delicat? Nu ! Dureros! Aici descriu durerea ce o știu de când eram copil- mereu lovit, mereu criticat, vorbesc despre prima întâlnire cu stările depresive, aici îmi batjocoresc nașterea: „m-am născut dintr-o sticlă de rachiu și o mamă în roșu”. Cum crezi că pare? Minunat, ca orice aducere spre ființă? Nu! Înfiorător! Scriu : „când am iubit prima dată…mi-a facut un buchet de drãcilă…și a plecat râzând în hohote „ . Dureros, din nou! Cum am trecut peste? Mi-am omorât sufletul, „i-am adus doi nuferi pe coșciug”…și finalizez poemul cu pierderea adusului meu pe lume, aducând în prim plan „femeia neagră”. Cum crezi că pare? Frumos? NU! Crunt!

Cititorul, repet, vizualizează versul, dar îl și trece prin cordul propriu.

 

Ioan POPOIU : Ca cititor, ești siderat de titlurile unor poeme: „Am o amorsă cu morfină”, „Plouă cu sânge peste burg”, „Inima mea trage să moară”, „Urletul zace în mine”, „Ieri mi-au tras clopotele”, „Mi-am cumpărat un set de lame” etc. Atmosfera este sumbră, fără speranță! Cum comentezi, IRINA?

 

Irina ALEXANDRESCU : Așa este atmosfera în toate poeziile mele. Nu mi-am propus fericirea  ca tematică, nici durerea,  nu a fost „la alegere”! Am scris ce am trăit. Da, am avut nevoie de „amorsa cu morfină”, adjuvant în stările mele de rău, în întâlnirile cu mizeria umană, da, „Urletul zace” în mine odată  cu plângerea pierderii copilului meu…și apoi „Mi-au tras clopotele” a moarte peste viață…Cine nu are  dureri ? Dar câți spun? Mai mult, câți scriu??? Metraje de dantelărie dulceagă, iubiri „Frose” în damascuri roze, ne închipuim! Dar câți au idilicul în existența lor ?

Eu am propus varianta „live” a poeziei, am jucat la masa campionilor inducției stărilor de bine, cu așa cărți mici, fără  flacoane cu parfum. Nici măcar jalnica păpădie (cu toată moartea în care ne suflăm dorințele), nu a avut loc în versurile mele, din contră, afirm într-un poem „ eu doi ciulini vreau” !

Comentariul meu  : Asa am simțit, asa am crezut. Nu am lăsat loc speranței mai deloc…cu toate că mai declanșez scurt aparatul sufletului si o fotografiez, ca amintire…!

 

Ioan POPOIU : Eu detectez, în poemele tale, un exces de luciditate, un pesimism dizolvant, care este benefic poetic. Cum comentezi tu ?

 

Irina ALEXANDRESCU : Nu este neapărat “benefic poetic”… tocmai vorbeam înainte despre tonurile poeziei, despre nevoia de „petale”. Dar de ce aș fugi de luciditate? De ce mi-aș induce o stare de bine și mi-aș minți cititorul? Tocmai am răspuns mai sus…Din suflet! Pătat, lovit, dar adevărat ! Morfina este nevoia, nu rezolvarea!

 

Ioan POPOIU : Există o tehnică poetică aplicată atunci când scrii?

 

Irina ALEXANDRESCU : Nu în poezia contemporană. Acolo nu țin cont de vreo tehnică. Îmi așez cuvintele așa cum le simt. Încep versul întâi și „mă mut” pe următorul în funcție de ceea ce vreau să transmit. Știi, cred, că  scriu și vers clasic. Da, acolo țin cont de câteva reguli : tipul rimei, măsura metrică (a nu se înțelege că număr silabe), nu! Simt măsura și ritmul ca un „cântare fără Conservator”. (zâmbesc) Nu caut să am cezura la același număr de silabe. Cunosc regulile tehnicii poetice, dar…mă încorsetează. Am scris maxim zece poezii cu vers clasic în care am numărat, contabilizat și ținut cont, cu bună știință, de tehnica poetică. M-am simțit în altă piele decât a mea.

 

Ioan POPOIU : Divinitatea pare diminuată sau neputincioasă, în poezia ta, absentă, ca în poemul „De sus, Dumnezeu își acoperă un căscat”! Ce spui , IRINA?

 

Irina ALEXANDRESCU : Este relația mea complicată cu Dumnezeu ! În poezia cu pricina eu prezint trădarea. Mi s-a spus că nu extrapolez stările, astfel încât poemul să pară al tuturor. Întreb: Cine nu se regăsește puțin măcar, în ceea ce scriu? Trădarea poate fi a iubitului, a prietenului, a părintelui sau fratelui. Toată durerea o cuprind astfel „ mâinile îmi oboseau sacadat/și atunci/ le desfăceam încheieturile…acum am riduri la colțul buzelor/sfârtecate de dinți”. Ei, toată bucătăria aceasta de sentimente o rumeg încet, folosesc îngeri neputincioși ”un înger își coase pene pe aripi/ ramele ochelarilor i se aburesc/a bătrânețe”. Între sfichiuirea cnutului pe sufletul meu și restul, este o delimitare clară, o delăsare parcă, a „sfântului” : „de sus , Dumnezeu își acoperă căscatul /cu mâna albă”. Da, este neputincios, da, este desprins din cadrul meu de suferință! Așa am simțit și l-am învinovățit. L-am transformat în privitor, dar să nu uităm- privirea Lui nu înseamnă absolvirea mea de orice vină . Deci, o relație complicată!

 

Ioan POPOIU : IRINA, ce urmează acum? Un nou volum, ce proiecte ai?

 

Irina ALEXANDRESCU : Am finalizat un manuscris cu poezie contemporană, dar și vers clasic, în volumul „Contratimpul trăit”, și mai am în lucru „Diferența dintre noapte și zi…cu Mirona!”, două manuscrise ce mă completează și pe care le iubesc. Acum am început lucrul la „Teatru pe sfert de suflet întreg”, o culegere de texte cu teatru scurt și foarte scurt, contemporan.

Continui să colaborez cu reviste de gen, revista „Sintagme literare”, coordonată de poetul Geo Galetaru, Revista „Oltart”, sub bagheta Profesorului Constantin Voinescu.  Am avut și o apariție în revista „Poezia”, sub egida USR, revista coordonată de către omul de litere  Christian W. Schenk. Și…mai am o surpriză, dar mă opresc pentru a nu-i anula statutul! (zâmbesc)

 

Ioan POPOIU : Uite că am ajuns la finalul interviului . O concluzie sau câteva cuvinte cititorilor ?

 

Irina ALEXANDRESCU : Mulțumesc, oameni frumoși! Mulțumesc, pentru că în ciuda negrului așa proaspăt și roșului închegat, mă citiți ! Și mă trăiți ! Nu vă opriți din a simți ! Negrul poate fi o tușă ce delimitează un alt orizont. Încă o dată, mulțumesc cititorilor mei !

 

Ioan POPOIU : IRINA, la finalul interviului, îți mulțumesc pentru bunăvoință! Aștept ca, într-o zi, să-mi pui tu aceleași întrebări, lungi, grele și incisive!

 

Irina ALEXANDRESCU : Eu ! Eu, mulțumesc! Va veni și acea zi a întrebărilor incisive! Nu neapărat lungi.  Fii pregătit! Numai bine(dacă se poate)!

——————————————-

A consemnat,

Ioan POPOIU

13 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Blazon de chiromantă

Blazon de chiromantă

 

O știau toți papugii, domnii o știau și ei
Chiromantă cu păr negru, sâni obraznici și nebuni ,
Îi ducea cu cărți și vorbe și ți-i arunca pe-un stei,
Ochii mari, adânci, viclenii…le erau abis, genuni !

Cântării din ochi țiganca…și mă-nfiorai de-un gând…
Ea mi se uită sub gene către ghetele cu glanț ,
Îmi căzu din umăr mâna și-o-ntisei fetei în rând …
Asta nu-i orice codană, chiromantă de un sfanț !

Ce atâta spaimă oare și de ce așa genune?
Că mi se uită în dreptu-mi cu o gură de căpșună ,
Ochii mari nu aveau umbre, întrebări păreau să sune…
O văzui în voaluri dalbe și mireasă cu cunună !

Vino tu, curată fată, ce ești diavol pentru toți ,
Ți-au cusut nătâng destinul și ți l-au jurat la sorți…
Vino azi în altă viață, vino „să-mi fii mie floare”,
Nu lăsa dorul să-mi doară precum inima mă doare !

——————————

Irina ALEXANDRESCU

11 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: te iubesc cu toată ura!

te iubesc cu toată ura!

 

în ziua asta nu răspund de mine
și zidurile nu mai au ferești,
eu mă dezic de mersul către sine
și nu mai știu a spune cine ești!

mi-e trupul greu și pașii mă doboară,
am pietrele de moară peste glezne…
sunt o pădure în copac de vară
și am pe ochi desenele rupestre!

am ochii grei de cearcăne de suflet
și nu găsesc în mine adăpost,
picioare ciungi mă poartă fără umblet
în zona unde-i moartea avanpost!

în ziua asta nu mai vreau cuvinte
și nici efuziuni de dragoste nu vreau…
mi-au fost a tale toate sfinte,
tu ești un eu și mătrăguna-ți beau!

În gările de noi mai mor aievea
de frigul astei veri, în vagi oglinzi,
trei cuci ce și-au lăsat copiii cruce
și versuri spânzurate de trei grinzi!

nu m-adora în chinuri, eu nu merit
osânda ta , nici coama unui vis..
noi n-am mințit ca alții, ne-am unit
fără vreo plasă, saltul în abis !

în ziua asta nu răspund de mine
și nici de tine tu nu mai răspunzi,
ce a fost ieri nu mai urmează mâine…
ni-s îngerii prea fragezi sau prea cruzi!

te culcă sub aripa mea iubite
și o să mor cu tine peste gând…
pe noi durerea asta nu ne minte
când tu ești eu și eu iți sunt!

agonizăm sau totul e minune,
ne ștergem lacrima ce sta in soare,
iubirea nostră ne este genune,
doi pescăruși ce pescuiesc o mare!

——————————

Irina ALEXANDRESCU

5 martie 2019