Etichetă: Ionel NOVAC

Ionel NOVAC: PROFESORUL ALEXANDRU TECUCI, ISTORIE ÎNCĂ VIE A CAHULULUI

„Cine nu are bătrâni, să-și cumpere”, spune un străvechi proverb românesc. Dar cine are, să-i iubească și să-i prețuiască așa cum se cuvine, căutăm să-l parafrazăm noi astăzi, când gândul și inima ne zboară la distinsul profesor Alexandru Tecuci, unul dintre ultimii „mohicani” pe care îi mai are Cahulul.

„Învățătorul tuturor învățătorilor”[1] s-a născut la Văleni, județul (pe atunci) Cahul, la 1 septembrie 1933, în familia Mariei și a lui Ion Tecuci, o familie de țărani vrednici și gospodari, cu rădăcini adânc înfipte în istoria locului. Copilăria, care ar fi trebuit să-i fie fericită, alături de ceilalți copii de vârsta sa, i-a fost puternic marcată de ororile celui de-al doilea război mondial, care cuprinsese și această parte a lumii. Astfel, în chiar primele zile de război și-a pierdut doi dintre frații mai mari, întâi pe Gheorghe, de 16 ani, iar mai apoi pe Petrache, ultimul sfârtecat, împreună cu alți consăteni, de o detunătură rătăcită de tun.

„Neluând în seamă aceste evenimente, socot că am avut o copilărie fericită… Am trăit copilăria așa cum am putut, dar a fost frumoasă, că am lucrat la grădinăria colhozului, unde am udat un an întreg două parcele de orez și roada pe care am luat-o mama a păstrat-o cu mare sfințenie, să nu fie socotită dușman al poporului”, va nota acesta la anii senectuții[2].

Tot mama este cea care insistă să fie trimis la școala din sat, deși era în plină perioadă de război. În 1940, cu toate că terminase clasa I, când au venit rușii a trebuit să o repete, de această dată în limba rusă. „Apoi au venit românii, cum se spune în istoria falsificată sovietică, și iar m-au trecut în clasa I. Am mai avut niște întreruperi cu foametea din 1946-1947 și, când am terminat clasa a șaptea la școala din satul natal, m-am trezit matur, fără să știu farmecul copilăriei”.[3]

Din toamna anului 1951 este elev al Școlii moldovenești nr. 2 din Cahul (actualul Liceu Teoretic „Ioan Creangă”), pe care o va absolvi în 1954. Este o perioadă frumoasă din viața sa, o perioadă asemuită cu „un zbor cosmic”, în care a avut parte de profesori minunați, de niște „oameni cu suflet mare, ca Serghei Suicimezov, Ambrosii Cernobrisov, Anastasia Almazov, Maria Vaculenco, Efimia Băstrițchi, Taisie Culbeci și încă mulți alții, care mi-au mângâiat copilăria cu multă grijă părintească. N-aș dori să minimalizez contribuția directorului școlii, domnul Semion Tesler, care în anul de absolvire 1954 a fost la căpătâiul finalizării adolescenței mele prea târzii”.[4]

După terminarea școlii se înscrie la Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de limbă și literatură moldovenească, pe care o va absolvi în anul 1959. „Anii de studenție, cei mai fericiți, dar și cu cele mai dramatice întâmplări. Noi, veniți de la țară, de la pământ, setoși de carte, ne-am apucat să străbatem labirintele științei”.[5]

Aflând că filologul Vasile Coroban este un foarte bun cunoscător al istoriei literaturii, împreună cu alți colegi a organizat un protest și a cerut ca acesta să le fie profesor de literatură clasică românească. Dorința nu le-a fost îndeplinită, însă, pentru atitudinea lor, au fost citați drept „naționaliști moldo-români” și declarați dușmani periculoși ai poporului (stenograma secretă a ședinței plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei din 22 septembrie 1959).[6]

În 1959, Alexandru Tecuci termină Universitatea de Stat, lucrarea sa de diplomă, „Analiza literară a ciclului ˂1907˃ de Tudor Arghezi”, constituind un model de analiză literară, valabil și în zilele noastre. „Studiul diplomantului Tecuci, aprecia coordonatorul tezei sale, profesorul universitar Ion Osadcenco, este rezultatul unei serioase cercetări științifice, al unei munci foarte încordate. Harnicul diplomant a folosit un număr considerabil de izvoare critice, începând de la cronicari și terminând cu cele mai recente articole din ziare. Izvoarele literare … nu doar înfrumusețează bibliografia lucrării, ci sunt folosite și comentate cu o deosebită acribie științifică”.[7] Cu toate acestea, în ciuda excepționalei sale lucrări, care i-ar fi deschis ușa unei cariere universitare, inclusiv posibilitatea înscrierii la doctorat, după demiterea profesorului Vasile Coroban și acuzele aduse grupului de studenți, nici Alexandru Tecuci, nici vreunul dintre colegii săi nu au mai fost opriți la catedră. Printr-un concurs fericit de împrejurări, lucrarea, scrisă în chirilică, a fost recuperată de autor și păstrată cu sfințenie de acesta. Poate, cineva, într-o bună zi, se va învrednici a o tipări și a o reda publicului larg, așa cum s-ar cuveni unei lucrări de o asemenea valoare literară…

În ultimii ani de studenție avea să o reîntâlnească pe Suzana Zgherea, fosta sa colegă de la școala din Văleni, acum studentă și ea la Institutul din Tiraspol. Iată cum își amintește momentul respectiv: „Eram cu Ion Ababii, el era un băiat frumos, îndrăzneț, dar nu și sățios, eram cu el în parc pe un scaun. Trecea o tânără drăguță, în mână cu un strugure de poamă albă-aurie și Ion, în șagă, îi zice: Domnișoară, nu ne dai și nouă câteva bobițe din strugurașul ista atât de dulce, că o să-l visăm la noapte? Ea s-a oprit, s-a uitat la noi și zice: Da, eu pot să vi-l dau și pe tot. Am intrat în vorbă și eu și parcă simțeam ceva cunoscut, dar eram mai timid și îmi era oarecum să întreb. Până la urmă a întrebat Ion cum i-i numele și când am auzit Suzana am îndrăznit să întreb dacă nu-i din Văleni. Și atunci ne-am găsit că am fost colegi”.[8] Nepoată a primarului din Văleni, Suzana fusese deportată, împreună cu părinții și bunicii, în Altai (Siberia). „Pe bunelul soției mele când l-au ridicat, socru-meu de mai târziu lucra învățător și învăța prin corespondență la școala pedagogică din Cahul. A aflat de deportare și a fugit tocmai în Transcarpatia. A stat mult acolo. Dar într-un sat din vecinătate îl întâlnise pe un sătean de-al lui. Acela lucra miliționer, l-a văzut și l-a pârât. Dar a dovedit să fugă. Mai apoi a venit și a lucrat la construcția hidrocentralei de la Dubăsari. Pe urmă a plecat în părțile celea unde era soția cu copiii. Erau la vreo șaizeci – o sută de kilometri. Le-a făcut chemare și i-a luat la el”.[9] Suzana s-a întors din Siberia în anul 1956, „numai cu surioara și mama, buneii rămânând să zacă în pământ străin. La Văleni nu s-au întors. Toată averea agonisită cinstit și cu sudoare a fost prădată tot de acei care i-au luat tâlhărește fără anchetă și judecată din casă… Calea Suzanei spre învățătură era barată. Cu chiu cu vai a fost primită la Tehnicumul tehnologic din Chișinău, ca abia mai târziu să-și poată face studiile la Institutul Politehnic”.[10]

La 4 august 1959 Alexandru Tecuci este angajat, dar nu pentru multă vreme, cum avea să se dovedescă ulterior, ca redactor de limbă moldovenească la Cancelaria Consiliului de Miniștri al Moldovei. „Am lucrat cinstit, cu dăruire față de cuvânt, dar nu știu nici până azi din ce cauză am fost concediat. Știu un singur lucru, jignitor, că atunci, de 8 martie 1960, când femeilor de la Consiliul de Miniștri li s-au pus flori pe masa de birou, eu am primit vestea că voi fi eliberat din post, scriindu-se în cărticica de muncă „Eliberat conform cererei”. E minciună. Eu cerere n-am scris. Știu numai că șeful Cancelariei Consiliului de Miniștri, Luca Diacenco, m-a compătimit și mi-a zis: «Ce să facem? Dumneavoastră nu sunteți specialist»”.[11] Nu era specialist el, cel care terminase cu notă maximă Universitatea, cel care scrisese mai multe articole pe temă de limbă și literatură, cel care stăpânea limba română (moldovenească pe atunci) mai bine decât cei mai mulți dintre membrii Cancelariei… A fost o lovitură dintre cele mai grele pe care i le-a administrat soarta. La 16 martie 1960 își încheie „socotelile” cu Cancelaria Consiliului de Miniștri și revine la baștină, la Cahul. Unde este privit cu suspiciune și neîncredere. După mai multe încercări de a-și găsi ceva de lucru, cu susținerea șefului secției raionale de învățământ, Vasile Curalov, este numit profesor de limba română la școala rusă din satul Moscovei, apoi șeful Cabinetului Metodic de la secția de învățământ raional. Aici va activa până la sfârșitul anului de studii 1961, când i se va aduce la cunoștință că nu mai este acceptat de organele ministerului învățământului…

În 1960 se căsătorise cu Suzana, proaspătă ingineră, cu care în ultimii doi ani ținuse legătura mai mult prin corespondență, aceasta lucrând la Chișinău după terminarea facultății. Despre acel fericit eveniment din viața sa își amintește și astăzi cu multă emoție: „Odată a venit ea cu un fost coleg din clasa noastră, Gheorghe Botică. Am mai discutat noi ceva și zice Gheorghe: «Măi Alexandre, trebuie să vă căsătoriți!». A mai spus ceva și a plecat în grabă. Eu rămăsesem ca năucit. Atunci Suzana îmi spune direct: Măi Săndică, eu vreau să mă căsătoresc cu tine. Mă cere Gheorghe Vodă, poetul, colegul nostru de clasă, mă mai cer și alții, nu pot scăpa de ei, dar vreau să mă mărit numai cu tine”.[12]

Doamna Suzana i-a fost mai mult decât vrednică soție și tovarășă de viață: i-a fost o prietenă devotată, care i-a stat alături, l-a sprijinit și susținut în toate demersurile sale până în ultima sa clipă. I-a dăruit doi copii minunați, care i-au moștenit talentul pentru pictură (Virgiliu, stabilit la Chișinău, absolvent al facultății de pictură de la Tallin și Cezara, absolventă a Academiei de Arte din București, unde este stabilită în prezent). Între anii 1961 și 1976 a lucrat la Școala nr. 1 (internat), mai întâi ca educator, apoi ca profesor de limbă și literatură, iar ulterior ca educator superior și director adjunct. „În această perioadă l-am avut coleg de muncă pe minunatul om de cultură Leonid Șeptițchi, de la care am auzit despre poeții Teodor Nencev și Andrei Ciurunga și de la care am învățat cum se scrie o recenzie la compunere, cum se fac planurile calendaristice etc”.[13] „Educator fiind, «adormea», după ora stingerii, elevii cu lecturi din Sadoveanu, Coșbuc și alți scriitori români. Pleca acasă pe aproape de miezul nopții, pentru ca în zori, la ora deșteptării, să fie iarăși în internat. Se «dezlănțui», mai ales, după ce în 1967 a fost numit educator superior. Insista să i se ofere posibilitatea de a susține ore mai ales în clasele superioare, opta pentru lecțiile facultative pe care le susținea, de regulă, duminica. Alegea cei mai buni elevi, pe acei ispitiți cu adevărat de vraja cuvântului scris. Uitau și copiii să se uite la ceas; acele lecții opționale durau și câte 4-5 ore”.[14] „În anul 1967 domnul Tecuci a mai încercat o dată să intre în doctorantură. Însă foștii «turnători», care între timp ajunseseră în cele mai înalte funcții, nu i-au permis nici acum să se ocupe de cercetare și știință, motivându-i că Universitatea are nevoie de dectoranți în domeniul stilisticii și nu al literaturii”.[15]

Au fost anii de reală afirmare profesională, când a muncit cu drag și multă sârguință, dorind să împărtășească elevilor săi din vastele cunoștințe acumultate pe durata studiilor universitare. „Adevărata dragoste a mea au fost copiii. Îi adormeam cu povestiri de Mihail Sadoveanu, îi fermecam cu viața lui Mihai Eminescu, îi injectam cu optimismul lui George Coșbuc”.[16] Din acea perioadă, dar și din următorii ani de profesorat, datează zecile de dosare pe care Alexandru Tecuci le pregătea pentru fiecare lecție, multe dintre acestea fiind și astăzi păstrate cu grijă în biblioteca personală. Pentru fiecare autor, domnul profesor obișnuia să se pregătească în mod special, citind tot ce avea la îndemână, fie în biblioteca proprie (acumulată în timp, prin renunțarea la achiziționarea unor bunuri personale, cum ar fi o mașină, o casă etc.), fie din biblioteca școlii, decupând din ziarele și revistele literare ale vremii, extrăgând și notând diferite citate, pe care mai apoi le folosea în prelegerile sale. Pentru a vă face o idee asupra acestora, prezentăm doar unul dintre multele „dosare Eminescu” pregătite de domnul profesor, care conține, între altele, publicații întregi sau fragmente decupate din „Gazeta Literară” (nr. 19/9 mai 1963, nr. 17/23 aprilie 1964), „Tinerimea Moldovei” (nr. 146/9 decembrie 1979), „Literatura și Arta” (nr. 4/21 august 1988), „Glasul națiunii” (nr. 11/10 iunie 1988, nr. 29/30 decembrie 1998), „Octombrie Roșu” (nr. 18/9 februarie 1989, nr. 12/26 august 1989, nr. 73/17 iunie 1989), „Demnitatea” (1997), „Evenimentul” (2002), „Timpul” (2016). La care se adugă numeroase notițe olografe, extrase din cărți despre viața și opera lui Mihai Eminescu, fotografii sa. În paralel, în toată această perioadă, Alexandru Tecuci a lucrat și la ziarele raionale „Calea spre comunism” și „Octombrie Roșu”, în care, pe lângă operațiunea de corectură, a publicat numeroase articole cu tematică literară.

În iulie 1976 revine la Școala nr. 2 din Cahul, în calitate de director. „Nu prea doream eu s-o fac pe directorul, mă deprinsesem cu copiii nevoiași din școala-internat, dar primarul orașului, Vasile Lanciu, mi-a zis că avem o singură școală de limba română și trebuie să facem ceva, căci contigentul ei scade pe zi ce trece”.[17] La finele anului școlar 1981-1982, când și-a încheiat mandatul, de la 16 clase, cu câte pornise la drum, a ajuns la 32, fiecare cu câte 30-35 de elevi. Urmează alți cinci ani (1982-1987) în care este director al Școlii-internat nr. 1, după care, până în 1998 funcționează ca profesor de limbă și literatură română la Școala profesională nr. 5, ambele din Cahul. În anul 1990, prin reorganizarea școlii-internat se înființează Liceul Teoretic „Ioan Vodă”, printre ale cărui cadre didactice se număra și profesorul de limba și literatura română, Alexandru Tecuci. Din 1992 este numit director adjunct, funcție în care va rămâne până la pensionare (1997). În această perioadă, pe lângă faptul de a continua să scrie și să publice mai ales în presa locală și raională, Alexandru Tecuci este inițiatorul și animatorul revistei liceului, „Crai Nou”, al cărui prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Prin mâna sa au „trecut” numeroși elevi, absolvenți mai apoi de studii superioare, care s-au străduit să-i semene și să-i urmeze exemplul, unii devenind, la rândul lor, profesori, ingineri, parlamentari, actori sau scriitori. Sunt suficiente să amintim doar câteva nume și acestea spun totul: academicianul Ion Bostan, dr. habilitat Petru Stoicev, scriitorii Haralambie Moraru și Ion Vicol, publicista Zinaida Cenușă, politicianul Ștefan Secăreanu ș.a. Cum decisese că încă nu-și spusese ultimul cuvânt, după pensionare va mai activa câțiva ani ca profesor de literatură română la Școala profesională nr. 2 și la Liceul Teoretic „Ion Creangă” (unde va fi responsabil coordonator al revistei „Tainele luminii”, subintitulată ˂Foaie pentru minte și inimă a elevilor din Liceul Teoretic „Ion Creangă”˃), iar din 2004 devine asistent universitar în cadrul Universității de Stat „B.P. Hașdeu” din Cahul. „S-a realizat astfel, fie și tardiv, un veritabil act de justiție, prin încadrarea-i în respectiva instituție de învățământ superior fiindu-i atestată, zicând așa, reputația de filolog notoriu în mediile pedagogice de la sudul republicii”.[18]

Dar Alexandru Tecuci este o personalitate complexă, pe lângă prodigioasa activitate desfășurată în domeniul învățământului, s-a afirmat și ca un excelent scriitor și gazetar. „În felul său, este un incontestabil și unic cronicar al cronicilor scrise și nescrise a personalităților literare clasice românești, inclusiv contemporane. S-a format ca publicist, colaborând la ziare și reviste. A fost și este mereu fecund. Pornit de la raionalele „Calea” și „Cronos” (Vulcănești, Cahul), fructificându-se în special în domeniul rubricii „Sfinte firi vizionare”, pe care de altfel a și inițiat-o, în cadrul ziarului creștin-democrat „Demnitatea”, a scris numeroase studii și comentarii literare despre marele Eminescu, alți clasici români, personalități literare contemporane”.[19] În decursul timpului, în paginile lor l-au mai găzduit publicațiile „Cronos”, „Literatura și Arta”, „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Demnitatea”, „Universitas”, „Vivat profesia”, „Evenimentul” și multe altele. O parte dintre aceste articole i-au fost adunate și publicate în volumul „Zbucium de creație și cercetare”, apărut la Cahul, în 2011, sub egida Universității de Stat „B. P. Hașdeu”. Dar foarte multe altele stau încă „pierdute” în paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat, așteptând ca cineva să le adune măcar într-un op…

***

Vorbind despre profesorul și pedagogul Alexandru Tecuci, nu putem să nu amintim și despre prieteniile de-o viață avute cu colegii de breaslă, între care se disting cele cu profesorul Constantin Reabțov, autorul primei monografii dedicate așezării de pe Frumoasa, „Cahul: istorie, cultură, personalități”, și cu poetul-martir Andrei Ciurunga, născut la Cahul, dar stabilit în ultimii săi 50 de ani de viață la București, cu care a purtat o vastă corespondență.

Cu prilejul celei de-a optzecea aniversări, revista „Literatura și Arta” din 29 august 2013 i-a dedicat o întreagă pagină: „Profesorul Alexandru Tecuci – la 80 de ani”. Semnează emoționante articole și rememorează amintiri cu și despre profesorul lor drag foștii săi elevi (Ion Bostan, Petru Stoicev, Ion Vicol), colegi (Anatol Eremia), confrați în ale condeiului (Alexandru Manoil, Tudor Palladi), iar studenta Universității din Beijing, Diana Vicol, îi dedică o poezie. La 31 august, în contextul manifestării consacrate Zilei Limbii Române, desfășurată în sala festivă a Universității de Stat „B.P. Hașdeu”, este celebrat cu ocazia jubileului de optzeci de ani. Prilej cu care, în semn de deosebită apreciere pentru susținerea și promovarea limbii și culturii române, din partea Consulatului General al României la Cahul i s-a oferit o Diplomă de onoare.

Continue reading „Ionel NOVAC: PROFESORUL ALEXANDRU TECUCI, ISTORIE ÎNCĂ VIE A CAHULULUI” →

Ionel NOVAC: Andrei Ciurunga – poetul osândit pe ambele maluri ale Prutului

Andrei Ciurunga, pe care literatura română avea să-l eternizeze ca fiind „poetul în schimbul căruia a înviat Hristos”, s-a născut la 28 octombrie 1920, la Cahul, într-o „casă mare și luminoasă, cu vreo cinci-șase camere, pe Strada Cazărmii, una din acele străzi late și drepte care tăiau Cahulul în două de la miazănoapte la miazăzi. Și mai erau o curte și-o grădină pline cu fel de fel de minunății: saraiul cu lemne de foc pentru iarnă, bucătăria de vară, cușca dulăului nostru Reapcic, merii și gutuii în care se aprindeau către toamnă felinarele roșii și galbene ale fructelor pârguite. Acolo m-am născut eu, într-una din acele odăi, în luna octombrie a anului 1920, când calendarul arăta ziua de 28.” [1]

Pe numele adevărat Robert Eisenbraun, provenea dintr-o familie de pedagogi, tatăl său, Herman Eisenbraun, făcea parte dintr-o familie de colonişti germani din sudul Basarabiei și era profesor de limbă germană la liceul „Ion Voievod” din Cahul, iar mama sa, româncă, era profesoară de pian. Cum tatăl său a decedat când viitorul poet de abia împlinise patru ani, de creșterea și educarea acestuia a trebuit să se ocupe singură doar mama sa. „Până să mă ridic ˂băiețaș la casa părinților mei˃, cum zice Ion Creangă, am tot stat câțiva ani pe lângă fustele mamei. Eram tare pipernicit, iar mama, draga de ea, se temea pentru mine, mai ales că eram tare poznaș și nu prea ascultător – și cine știe ce rău aș fi putut prăvăli asupra capului meu!” [2]

Robert Eisenbraun a urmat școala primară și liceul în orașul Cahul, cu excepția ultimei clase de liceu, pe care a absolvit-o în Bolgrad. Vacanțele școlare le petrecea la Ghioltosu, la moșioara unchiului Sofocle Cavalioti, cumnatul mamei sale, împreună cu verii mai mari, sosiți de la școli sau universități și în grija cărora era lăsat. Băi la cotul Prutului, călărie, plimbări în via „râpa cu nuci” și harbuzăria cu pepeni uriași,  înălțarea zmeielor și câte și mai câte nu făceau! „Așa am petrecut vreo opt-nouă vacanțe, până a început a-mi mirosi a catrință și nu mai plecam verile din Cahul, unde mă îndrăgosteam de câteva ori pe an tot de câte-o colegă de școală, cu care mă întâlneam în serile frumoase de vară în parcul orașului.” [3] Tot în această perioadă se leagă prietenia de o viață cu colegul Constantin Reabțov, de care nu îl va despărți decât moartea tragică a acestuia.

Aptitudinile sale pentru literatură îl vor determina să frecventeze cenaclul literar al liceului, în a cărui revistă, „Îndrumarea tinerimii”, în ianuarie 1932, profesorul Constantin Radu, directorul liceului „Ion Voevod”, îi va tipări prima poezie, intitulată „24 Ianuarie”. Erau patru strofe dedicate Unirii Principatelor și domnitorului Alexandru Ioan Cuza, semnate pentru prima dată cu pseudonimul Robert Cahuleanu, pe care l-a adoptat din profundă simțire românească, cum a declarat el mai târziu.

Aprecierile, ca și încurajările primite, îl ambiționează, tânărul continuând să scrie noi și noi poezii. Încă elev, în iunie 1936, scoate la Cahul, prima plachetă de versuri întitulată „Melancolie”, care includea 29 de poezii din cele peste 100 câte avea la acel moment. Un alt unchi, Haralambie Vizanti, prefect de Cahul, i-a plătit hârtia și tiparul pentru 300 de exemplare imprimate la tipografia lui moș Anastase Mănescu. Astfel, „debutul meu editorial se datorează orgoliului unui om care a avut ambiția să se afle în oraș că este unchiul unui poet cu volum.” [4] „Doamne, la nici 16 ani împliniți, ce mare ˂scriitor˃ m-am crezut eu atunci! Colegii mă ironizau, dar fetele m-au luat în serios și mureau de plăcere când le dăruiam câte un volumaș cu autograf!” [5], se va destăinui mai târziu poetul.

Tot în această perioadă colaborează la revista cadrelor didactice, „Graiul satelor”, o foaie tipărită de poetul și scriitorul Vasile Hondrilă, revizorul școlar al județului Cahul.

Din septembrie 1938 urmează ultimul an al liceului la Bolgrad, Liceul „Ion Voevod” de la Cahul fiind închis din motive financiare. „La începutul anului de învățământ 1938-1939 la liceul de băieți din Bolgrad apăru în clasele superioare un nou elev. Probabil evenimentul ar fi trecut neobservat dacă nu s-ar fi răspândit zvonul că noul nostru coleg e poet – iar în liceu poezia se afla la loc de cinste! Ba mai mult, reușise să publice chiar și o plachetă de versuri, deci era firesc ca vestea să trezească numaidecât curiozitatea multora. Curând l-am văzut și eu prin curtea liceului, discutând aprins cu alți câțiva colegi. Am mai aflat că-i spune Robert Cahuleanu și că a venit din Cahul să-și continue studiile (liceul de acolo fusese desființat).” [6]

Printre colegii de aici se numără, alături de cei veniți de la Cahul, poetul Chiril Aldea-Cuțarov și prozatorul Gheorghe Gheorghiu. La Bolgrad își continuă activitatea literară, colaborând la „Bugeacul” lui Teodor Nencev și la „Moldova” condusă de profesorii Ioan Șt. Botez și Vladimir Cavarnali, dar și frecventând cercul poeților Vladimir Cavarnali, Teodor Nencev, Iacob Slavov sau Ioan Sulacov.

La 28 iunie 1939 tipărește, cu sprijinul financiar al aceluiași unchi Haralambie Vizanti, cea de-a doua plachetă de versuri, „În zodia cumpenei”, la tipografia „Capitala” din Bolgrad. Este ziua în care a absolvit liceul, dar și în care face cunoștință cu poetul Ion Minulescu, venit cu o șezătoare literară la Bolgrad.

După terminarea liceului se întoarce la Cahul, unde va lucra în calitate de profesor la fostul liceu „Ion Voevod”, acum redus la doar patru clase gimnaziale. În paralel, colaborează cu poezii la reviste literare de prestigiu din București („Curentul literar” și „Pepoem”) sau cu articole în pagina de cultură a ziarului „Neamul românesc”. Tot în această perioadă, împreună cu poeții Haralambie Țugui și Napoleon Nițescu, dar și cu prietenul Constantin Reabțov, pune la cale apariția unei reviste literare locale, „Cahulul literar”. [7] Deși tipărită și așteptând aprobarea de la București pentru a fi difuzată, după 28 iunie 1940, când are loc anexarea forţată a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, stocul de reviste a fost confiscat în întregime de către sovietici și acesta a dispărut fără urmă.

În 1940-1941, primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, a lucrat ca învăţător în şcoala primară din satul Tartaul de Salcie. Tot din anul 1940 începe colaborarea la publicațiile chișinăuiene „Raza”, „Basarabia literară” și „Basarabia”, conduse de preotul Vasile Țepordei, originar din Cârpeștii Cahulului. Peste trei ani va fi adus la Chișinău pentru a lucra în redacția acestora, dar mai funcționa și ca pedagog la Liceul „B.P. Hașdeu”, sub direcția profesorului Vasile Harea, o somitate a intelectualității basarabene. „Aici am avut marea bucurie să locuiesc un timp într-o odăiță chiar cu Ștefan Ciobanu, marele basarabean, autor al unui capital studiu despre istoria literaturii române vechi și al altor lucrări substanțiale, era un om cam ciudat, numai cu cartea-n mână. Țin minte iarna lui 1943, descoperisem un dulap uriaș cu ziare de la Moscova, mai vechi, „IZVESTIA” mi se pare. Am tot făcut focul în sobă bine cu ele, ne-au încălzit ce să zic…” [8]

Este o perioadă fructuoasă pentru poet, acesta reușind să publice două cărți: sceneta „Poemul desrobirii” (1943), la Editura ziarului „Cuvânt moldovenesc” al profesorului L.T. Boga și volumul de poezii „Cântece de dor și de răsboiu” (1944), la Editura „Dacia Traiană” a Ministerului Propagandei, ambele semnate cu pseudonimul Robert Cahuleanu.

La 27 februarie 1944 participă la un mare festival literar-artistic, cu invitați din toate provinciile românești. „A fost una dintre cele mai mărețe manifestări pe care le-a trăit Chișinăul în acei ani de românească simțire. Toate provinciile țării veniseră veniseră la surata mai mică, parcă pentru a-și lua rămas bun de la ea. Spectacolul s-a încheiat într-o atmosferă de nedescris, spectatorii râdeau și plângeau. Seara, guvernatorul Basarabiei, generalul Olimpiu Stavrat, ne-a oferit un banchet cum numai în basme și-n Basarabia se putea oferi. Până aproape de ziuă n-au mai contenit cântecele, epigramele, vorbele de duh și versurile recitate cu paharul în mână.” [9]

După trei săptămâni, din cauza frontului care se apropia amenințător și crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, urca, împreună cu mama și bunica sa, în trenul care îl ducea în România. „M-am născut la 28 octombrie 1920 în orașul Cahul și am murit la 20 martie 1944 la Ungheni, când am părăsit Basarabia, refugiindu-mă din calea războiului.” [10]

Cei trei se stabilesc la o mătușă de la Brăila, oraș în care se născuse și bunica sa, dar pe care tânărul poet îl vedea pentru prima oară. Încă din primele zile se interesează de viața literară și gazetărească a urbei, descoperind sediul publicației „Expresul”, cunoscută încă de la Chișinău, al cărui editor, Sotir Constantinescu, îi încredințează pagina literară. Aici publică o serie de versuri, note sau articole de mici dimensiuni, dar atrage și o serie de tineri condeieri brăileni (Mihail Crama, Mihu Dragomir, Valeriu Gorunescu, Daniel Constantinescu ș.a.), pe care îi face colaboratori ai „Expresului”.

La începutul lunii noiembrie a anului 1945 publică articolul „cu caracter net anticomunist, intitulat „Sunt prezent aici”, adică la „Expresul” – am omis să vă spun că ziarul avea o tentă pronunțat liberală – și nu „dincolo”, adică la ziarul „Înainte”, organ al Județenei Partidului Comunist.” [11] Peste câteva zile, la 8 noiembrie 1945, în centrul Brăilei are loc un miting spontan, la care au luat parte mii de brăileni din aproape toate categoriile sociale. „Indignați de faptul că în ajunul Sfântului Mihail oficialitățile comuniste organizaseră, la 7 noiembrie, un miting muncitoresc întru slava lui Stalin și a Marei Revoluții din Octombrie 1917, câteva mii de cetățeni ai Brăilei s-au adunat în piața orașului pentru a-i aduce un omagiu Regelui nostru, de a cărui zi onomastică oficialitățele se făcuseră a uita.” [12]

Cum către sfârșit mitingul a degenerat prin câteva acte de violență (escaladarea gardurilor poliției sau deshămarea cailor de la trăsura chestorului), a doua zi au început să se facă arestări în rândul turbulenților. Nu mică i-a fost mirarea lui Andrei Ciurunga când, la 14 noiembrie, s-a pomenit și el invitat la poliție , „acuzat de incitare la dezordine prin articolul publicat în „Expresul”, ba chiar eram socotit „autorul moral” al întregii manifestații.” [13]

După o anchetă sumară este închis în penitenciarul Brăila, împreună cu alți 30-40 de participanți la manifestație, și eliberat după 29 de zile de detenție, printr-o sentință a Curții Marțiale Galați. Autoritățile nu reușiseră să găsească vreun paragraf în codul penal care să încrimineze scrierea unui articol și omagierea Regelui său!

În cele 29 de zile reușise să scrie 29 de poezii, deoarece colegii de suferință îi cereau „noutăți” pentru șezătorile pe care le organiza seară de seară în camera de detenție, în văzul și auzul paznicilor debusolați. Din păcate, dintre acestea s-a păstrat numai una, „Poem de închisoare”, pe care a reușit să o publice mai târziu în ziarul local „Facla”. [14] Abia peste aproape cincizeci de ani, poezia va fi inclusă și în volumul autobiografic „Memorii optimiste”.

După eliberarea din penitenciar, Andrei Ciurunga este angajat de S. Păstorescu în redacția ziarului său de informații, „Ancheta”, reușind ca astfel prin salariul pe care îl câștiga să-și asigure „costul țigărilor și-mi mai rămânea pentru câteva kilograme de mălai pe care le duceam acasă bunicii și mamei”. [15] Avea, în schimb, câteva avantaje pentru care nu îl costa niciun leu: permis gratuit pe tramvai, intrare liberă la cele trei cinematografe ale orașului, plus bilete la matineele date de trupele teatrale bucureștene venite în turneu la Brăila!

Tot în această perioadă îl cunoaște pe scriitorul Radu Tudoran, care, inspirat de acțiunea temerară a navigatorului francez Alain Gerbault, venise la Brăila pentru a construi o corabie cu care intenționa să facă înconjurul lumii. Cum cheltuielile aferente construcției erau mari, dar și aflând că regimul comunist nu i-ar fi aprobat plecarea pe mare, după câteva luni Radu Tudoran și-a lichidat șantierul și s-a întors la București. A rămas însă o frumoasă prietenie, cei doi reîntâlnindu-se după două decenii, „când l-am vizitat la locuința sa pentru a-i solicita o recomandare, aveam toate șansele să fiu reprimit în Uniunea Scriitorilor, de unde fusesem radiat la scurt timp după condamnare. Mi-a dat-o cu bucurie, era convins că locul meu nu putea fi decât printre scriitori”. [16]

La Brăila, poetul va fi obligat să renunțe la pseudonimul Robert Cahuleanu, cu care semnase până atunci, inclusiv plachetele de versuri publicate. „Mă cheamă Robert Eisenbraun, dar pentru că toată instrucția și simțirea mea erau românești, mi s-a părut firesc să adopt pseudonimul „Robert Cahuleanu”, de la orașul meu natal, Cahul. acesta ar fi fost numele meu de-o viață, dacă în 1946, la Brăila, pe când lucram la „Ancheta”, n-aș fi fost pfotit urgent până la județeana de partid (comunist, se înțelege). Aici mi s-a spus: Vezi, dumneata, Cahulul nu mai este la noi, numele dumitale se poate interpreta, așa că fă bine și caută-ți altul. M-am înfuriat, replicând: Dar Chișinevschi? Că nici Chișinăul nu mai e la noi. Atunci s-a oțărit activistul: Lasă-l tu pe tovarășul Chișinevschi, nu-i purta tu de grijă, și ia aminte la ce ți-am spus. M-am dus la Poștă, am pus mâna pe o carte de telefon – era a Brșovului – am deschis-o la întâmplare și am citit primul nume care mi-a căzut sub privire: Andrei Ciuruga. L-am scris pe o bucată de hârtie și l-am dat administratorului să-mi facă altă legitimație. Acesta, nevinovat, preia un „n” la Ciuruga. Și așa am rămas, Andrei Ciurunga.” [17]

Cum, în aceeași vreme, Jaques Davidescu tipărea la Brăila a doua serie a ziarului „Facla”, Andrei Ciurunga, considerat „de-al casei”, publica și aici versuri număr de număr, ba figura chiar și în juriile care acordau premii la concursurile de poezie organizate de ziar. Așa că nu i-a fost peste mână atunci când, după ce îl rugase pe unul dintre culegătorii de la „Facla” să-i păstreze zațul poeziilor sale după tipărire, l-a rugat iarăși să-i mai culeagă câteva poezii „de sertar” [18], cu gând de a le tipări într-o plachetă de vreo 30-40 de exemplare. Pentru copertă a apelat la fostul său coleg de închisoare, Boris Petrovici, care i-a tăiat în relief, pe o bucată de linoleum, o linie șerpuită închipuind Prutul, linie care brăzda în diagonală coperta. Pe la finele lunii aprilie 1947, broșurica, sugestiv intitulată „Poeme de dincoace”, conținând 15 poezii, tipărite numai pe o singură parte pentru a părea mai groasă, apare în 32 de exemplare.

Bucuria îi este mare, împarte câteva exemplare prietenilor și colegilor, dar i le arată și mamei sale, care, îngrozită de versurile citite, îl sfătuiește să le arunce pe foc. Cum însă demonul aventurii îl poseda, așa cum avea să mărturisească mai târziu, nu-i dă ascultare, dar face și greșeala de a arăta un exemplar poetului Mihu Dragomir, colaborator și el al ziarului „Facla”, gest care îl va costa scump mai târziu.

„Ancheta” fiind suprimată în februarie 1948, Andrei Ciurunga este numit responsabil cu presa și propaganda la organizația Județeană a Tineretului Muncitoresc, apoi, de la 1 iunie 1948, este transferat în redacția ziarului „Înainte”. Aici va redacta câte două pagini pe săptămână, a tineretului și a femeii, dar mai târziu, când conducerea ziarului a observat că „huzurește” (deh, era ziarul partidului!), i s-a repartizat și pagina culturală.

În toamna anului 1949, la sugestia poetului Mihai Beniuc, la acea vreme secretar al Uniunii Scriitorilor, este adus la București și angajat în redacția revistei „Flacăra”, revistă a Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști (USASZ). Aici i s-au încredințat rubricile „Antologia provinciei” și „De la stânga la dreapta”, dar mai răspundea și la „Poșta redacției” unor eventuali colaboratori, dintre care câțiva au ajuns nume de rezonanță în literatură. Se înțelegea foarte bine cu colegii de redacție (Geo Dumitrescu, Vladimir Colin, secretarul general de redacție, J. Popper, Vera Hudici, Pompiliu Andronescu-Caraioan, George Dan, Geo Șerban, Nicolae Mărgeanu), își îndeplinea sarcinile cu plăcere și toată lumea părea mulțumită. Dar, la sfârșitul lunii ianuarie 1950, a fost chemat la conducerea revistei și i s-a pus în vedere că de la 1 februarie va fi concediat, motivul invocat fiind restructurarea determinată de noul format al revistei. Era începutul unui calvar care avea să dureze ani de zile…

În după-amiaza zilei de 2 februarie 1950, casa din strada Caragea, unde locuia de câteva luni, îi este scotocită de trei indivizi, aceștia zvârlind la întâmplare obiecte și haine, în căutarea plachetei „Poeme de dincoace”, „aia împotriva regimului democrat, unde ne înjuri pe noi, comuniștii”. Plachetă despre care aceștia aflaseră că fusese tipărită ilegal la Brăila. „Maestrul Delator”, Mihu Dragomirescu, își făcuse „datoria”!

Cum cei trei nu au găsit niciun exemplar, Andrei Ciurunga este arestat pe loc, deși a doua zi, sâmbăta, era așteptat la Brăila pentru ceremonia cununiei sale religioase. Vestea arestării sale ajunge și la mama sa, care, înștiințată la timp de familia unui fost coleg de liceu martoră la percheziție și arestare, a pus pe foc ultimele exemplare ale primejdiosului corp delict.

Închis la penitenciarul din strada Uranus, anchetat de nenumărate ori, dar fără a se putea da de urmele cărții incriminate („Poeme de dincoace”), la una dintre anchete i se prezintă volumul „Cîntece de dor și de război”, apărut în februarie 1944 la Chișinău. Cum primele două cicluri ale cărții cuprindeau versuri net antistaliniste, unuia dintre anchetatori i-a venit ideea de a-l trimite acasă, în Basarabia, pentru a fi judecat. În așteptarea extrădării este trimis întâi la Brăila, pentru un supliment de anchetă, unde a stat câteva luni în penitenciar, iar mai apoi a fost transferat în arestul militar din Galați. De aici, într-una din zilele lunii septembrie, a fost readus la București, acuzat de „crimă împotriva păcii”, potrivit unei legi împotriva criminalilor de război, care prevedea pedepse cu munca silnică începând de la trei ani în sus.

La București a fost închis la Văcărești, alături de așa-zișii „criminali de război”, „ofițeri care și-au făcut datoria pe frontul de Răsărit, magistrați, scriitori și ziariști al căror condei susținuse campania pentru eliberrarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, ca să nu mai zic de preoți, medici sau avocați, oameni tot unul și unul.” [19] Printre „colegii” săi de închisoare se numărau scriitorii Isac Peltz, cu care a dormit un timp în același pat, și Ștefan Ionescu, ziaristul Benone Negrețu de la „Universul”, prozatorul Dumitru Atanasiu[20], generalul David Popescu, ultimul ministru de interne al regelui Carol al II-lea, maiorul Mustislav Vasilievski[21], colonelul Octav Vorobchievici[22], avocații Aurel Teodorescu și Nicu Ghibaldan ș.a.

În iunie 1951 este transferat la „Fortul 13” Jilava, cunoscută ca cea mai temută închisoare, unde, printre colegii de suferință i-a reîntâlnit pe confrații de redacție de la Chișinău, poetul Sergiu Matei Nica și gazetarul preot Sergiu Roșca. Judecat în luna septembrie, la începutul lui octombrie i se comunică sentința definitivă: patru ani muncă silnică, așa cum prevedea „Legea criminalilor de război” la capitolul „Crimă împotriva păcii”.

Vor urma, așadar, patru ani de detenție, petrecuți în gulagul românesc, începând de la Poarta Albă și continuând cu șantierele Peninsula, Mamaia[23], Mustață[24], Tașaul, Coasta Galeșu. Readus, după moartea lui Stalin, la Poarta Albă, este mutat apoi disciplinar, împreună cu alți deținuți, la Peninsula, până la 2 decembrie 1953, unde, cu două luni înainte de expirarea pedepsei, este transferat la izolare. Va fi însă eliberat abia la 13 mai 1954, cu o întârzâiere de fix o sută de zile…

În toți acești ani de detenție, Andrei Ciurunga nu va înceta să scrie poezii, pe care începuseră să le învețe chiar și colegii deținuți. „Scrisesem cele mai bune poezii, dar nu mă temeam că se va pierde vreuna. Le știam pe de rost, atât eu, cât și alte zeci, poate sute de deținuți, depășiseră sârmele coloniei și circulau de-a lungul Canalului și prin închisori, ba chiar – așa cum am aflat, după eliberarea mea, de la cunoscuți de-afară – unele dintre ele fuseseră citite la emisiunile transmise în limba română ale posturilor străine de radio – Europa liberă, BBC, Vocea Americii – iar altele apăruseră în publicațiile de peste hotare.” [25]

O parte din poeziile scrise pe sacii de ciment, transcrise pe o hârtie subțire procurată de colegul-deținut, avocatul Alexandru Roland, au fost scoase cu lădița de companie confecționată la sugestia acestuia, lădiță ce avea patru orificii într-unul din pereții verticali. În două orificii fuseseră ascunse hârtiile cu poeziile sale, iar în celelalte două o scrisoare a avocatului către consoarta sa și un model de memoriu pe care aceasta să îl depună pentru a i se ierta soțului restul pedepsei. „Am ieșit pe poartă împreună cu alți 85 de deținți ai căror termen de punere în libertate expirase și el la diverse date, și nu ne-am mai uitat înapoi până la gara Ovidiu. A doua zi, 14 mai, băteam la ușa casei noastre de la Brăila, în care mama avusese tăria să mă aștepte mai bine de patru ani. Lădița avocatului Alexandru Roland, cu cele câteva mii de versuri, mă însoțea credincioasă…” [26].

La Brăila nu a rămas decât puțin timp, atât cât să-i povestească mamei prin ce a trecut în cei patru ani de detenție și să-și transcrie versurile de la Canal. Apoi a luat drumul Bucureștiului, unde a locuit, pentru început, la familia bunilor prieteni cahuleni, Mariana și Andrei Cembrigi. Tot Mariana a fost cea care l-a angajat la creșa „Viitorul”, a cărei directoare era, în calitate de om de serviciu. După câteva luni se mută într-o cămăruță pe strada Avrig, demisionează de la creșă și își găsește un post de portar la Trustul pentru industrializarea lemnului.

Nu este mulțumit nici aici, încearcă să fie reprimit în Uniunea Scriitorilor, care i-ar fi asigurat un venit cât de cât rezonabil, însă încercările sale sunt sortite eșecului. Atât Aurel Mihale, secretarul Uniunii, cât și Mihai Beniuc, cel care îl adusese la București în urmă cu patru ani, rămân insensibili la doleanța poetului… Nici criticul Ovid S. Crohmălniceanu, care îl publica prin anii 1949-1950 în „Contemporanul”, acum ajuns director-șef adjunct la „Viața Românească”, nu-i dădea prea mari șanse. Decât doar dacă ar „scrie ceva extraordinar, care să facă gaură-n cer, un lucru fără de care să nu se mai poată concepe poezia de azi, pe care să nu-l poată nimeni nici contesta, nici ascunde, nici ignora. Dar e greu, nu-i așa?” [27]

Nereușind să publice pe undeva, Andrei Ciurunga se angajează, cu ajutorul unui prieten (doctorul Fai Petreanu), ca instalator în echipa lui Adrian Poenaru, angajat la rândul său al Trustului de construcții și instalații București. Astfel ajunge să lucreze la Fabrica de țigări, apoi la Fabrica de ciorapi, de unde se aproviziona gratuit cu produsele aferente. Unde mai pui că primea și câte 500 de lei, din cele câteva mii cu care figura pe statul de salariu. Dar, adevărul era că nici nu făcea mare lucru, trebuind doar să fie mereu prezent pe șantier cu o sculă oarecare în mână, de ochii eventualelor inspecții inopinate…

Tot în casa doctorului Petreanu participă la mai multe serate literare, unde se citeau versuri sau fragmente de proză scrise pentru sertar, se comentau evenimentele zilei sau se spuneau ultimele bancuri politice. La una dintre ședințe prinde curaj și își aduce carnețelele cu versuri din închisoare, citește câteva care plac audienței, iar la urmă, familia Elvira și Nelu Manolescu îl roagă să le lase câteva zile, pentru a transcrie câteva dintre poezii. Nu bănuia că, astfel, rugămintea celor doi îi va salva poemele de la pieire. Era în luna noiembrie a anului 1957…

Cu câteva luni în urmă, în iulie, la București apăruse primul număr din revista lunară „Rebus”, în care publica câte două careuri de cuvinte încrucișate. Dar nu sub numele de Andrei Ciurunga, care i-ar fi fost imposibil, ci sub pseudonimele Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu E. Grădinaru și altele. Sub pseudonimul Radu Calomfir publică și niște versuri în „Urzica”, dar fără a-i deconspira redactorului-șef Mircea Pavelescu adevărata sa identitate.

La cumpăna anilor 1957-1958, în seara de revelion, se căsătorește cu Ina, nepoata fostului prefect al Cahulului, Haralambie Vizanti. Originară de la Odessa, Ina era mai mare cu un an decât el, dar asta nu conta pentru cei doi. Anul nou părea că începe sub cele mai favorabile auspicii.

Numai că, în noaptea de 28 noiembrie 1958, la nici un an de la căsătorie, s-au pomenit cu bătăi puternice în ușă, care a cedat loviturilor aplicate cu bocancii. Câțiva indivizi au răsturnat casa pe dos, răsfoind fiecare carte din bibliotecă și golind cuferele și sertarele, căutând, sub privirile îngrozite ale soției și soacrei, ceva anume. Ce însemna acel ceva avea să se lămurească curând, când, văzând că nu găsesc ce căutau, indivizii l-au întrebat unde a ascuns poeziile din închisoare. Refuzând să recunoască faptul că le-ar fi scris cândva, este încătușat și dus la închisoarea Văcărești: „Mi-au pus cătușe la mâini și m-au luat. Ina abia a avut timp să-mi așeze câteva schimburi într-o valiză, și dus am fost șase ani. Rămâneau în urma mea două femei îngrozite- ca să nu mai vorbesc de disperarea mamei de la Brăila – o casă răvășită până-n tavan și-o ușă făcută zob de zelul revoluționar al exponenților clasei muncitorești”. [28]

Ce se întâmplase oare? Cu prilejul unei descinderii în casa fostului său coleg de detenție, Nicolae Mărășescu, securitatea a găsit un caiet în care acesta, mare iubitor de versuri, trecuse câteva zeci de poezii, cu numele autorilor dedesubt. Pe lângă poemele de la Aiud ale lui Radu Gyr și Nichifor Crainic figurau și cele de la Canal, învățate direct de la Andrei Ciurunga, autorul acestora. Cum în acea vreme se pornise o vânătoare de vrăjitoare împotriva deținuților politici, până la a ajunge la Andrei Ciurunga nu a fost decât un pas.

La ancheta ce a urmat după arestare, Andrei Ciurunga nu avea cum să nege paternitatea versurilor (în toamna anului 1952, la Peninsula îi fusese confiscat un carnețel din hârtie de saci de ciment, pe care își trecuse versurile, carnețel care acum se afla pe masa anchetatorului), dar trebuia să explice cui le-a dat în grijă, nefiind găsite la percheziția care i se făcuse. Inspirat, acesta a susținut că le-a distrus în timpul evenimentelor din 1956 de la Budapesta, de teama unei descinderi la domiciliu, astfel că l-a mai domolit puțin pe anchetator.

La finalul anchetei a fost transferat la închisoarea militară Malmaison, unde, singur într-o celulă cu două paturi, a trebuit să aștepte vreo trei săptămâni data procesului. La proces, desfășurat la tribunalul militar București, s-a întâlnit, în boxă, cu coinculpații săi, Nicolae Mărășescu, sora acestuia și un tânăr necunoscut, iar într-un colț al sălii le-a zărit pe Ina și Mariana Cembirgi. Poetul fusese acuzat de „crimă de uneltire contra ordinei sociale” și urma să-și primească pedeapsa.

La puține zile de la proces a fost transferat la Jilava, în așteptarea sentinței. Teribila temniță nu se schimbase cu nimic în cei șapte ani, din 1953, când mai fusese închis aici. Ba chiar i-a regăsit pe unii dintre gardienii de atunci, care l-au recunoscut imediat. În așteptarea sentinței a făcut noi cunoștințe, s-a legat de alți tovarăși de suferință sau scria versuri, pe care le spunea și colegilor de celulă. Printre primele s-a aflat poezia „Nu-s vinovat față de țara mea”, învățată imediat de colegii de celulă. Mai târziu a auzit-o recitată și în alte închisori sau colonii de muncă, evident cu denaturări și știrbiri nedorite, ba chiar atribuită unui alt poet.

Continue reading „Ionel NOVAC: Andrei Ciurunga – poetul osândit pe ambele maluri ale Prutului” →

Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA

Zilele acestea se împlinesc 135 de ani de la prima trecere a poetului Mihai Eminescu prin Basarabia, un eveniment prea ușor trecut cu vederea în această perioadă dominată de flagelul cu care se confruntă întreg mapamondul. O făcea aflându-se în drum spre Odesa, unde, la Limanul Kuialnik, situat în apropiere, poetul urma să-și vindece boala la „arhioloagele picioare”, de care suferea de mai multă vreme.

Sosit la București pe la mijlocul lunii octombrie 1877, ca angajat al „Timpului”, Mihai Eminescu se va dedica trup și suflet muncii de la ziar, neglijându-și aproape în totalitate sănătatea, care i se va zdruncina pe zi ce trece. Este perioada în care suferința produsă de o mai veche durere de picioare îl determină să se adreseze, pentru un consult, doctorului Wilhelm Kremnitz, soțul scriitoarei Mite Kremnitz și cumnatul lui Titu Maiorescu.

Acesta îi recomandă odihnă și liniște, o viață ordonată, tocmai de ceea ce Eminescu nu avusese parte vreodată. Tot la recomandarea medicului, dar încurajat și de Maiorescu, Mihai Eminescu decide să-și întrerupă munca la ziar și să plece la Florești (Dolj), la conacul junimistului Nicolae Mandrea. Astfel că, aproape două luni de zile, de la începutul lui iunie și până la începutul lui august 1878, singur în tot conacul, urmează programul prescris de doctorul Kremnitz, se odihnește, cutreieră împrejurimile, dar lucrează și la traducerea unor fragmente din limba germană a primului volum din „Documentele Hurmuzachi”.

Întors de la Florești, unde „rănile de pe picior îi trecuseră și mergea mai bine”[1}, Mihai Eminescu reia munca istovitoare la „Timpul”, care nu-i dădea niciun răgaz pentru sine sau prieteni. Punea mai presus de orice munca la ziar, chiar în detrimentul propriei sănătăți. Așa că, nu după multă vreme, îi revine și suferința la picioare, fapt ce-l determină să plece la Constanța, pentru a face băi de mare.

Dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle aflăm că poetul sosise pe litoralul Mării Negre, unde va rămâne zece zile, la 15 iunie 1882. Se îmbarcase în portul Giurgiu, de unde și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Cernavodă, iar de acolo a luat trenul până la Constanța. Aici s-a cazat la „Hotel d΄Angleterre”, într-o mansardă a hotelului. În aceeași scrisoare, plăcut impresionat de ceea ce văzuse pe malul mării, o informa pe Veronica Micle asupra unei hotărâri deja luate: „să știi că la anul venim amândoi aici, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei”. Promisiune care nu avea să fie dusă vreodată la îndeplinire…

Urmează fatidicul an 1883, când boala i se dezlănțuie și încep lungile drumuri pentru îngrijirea sănătății. După internarea în Sanatoriul „Caritas” al doctorului Șuțu, urmează trimiterea la sanatoriul doctorului Oberstein de la Ober-Dobling, de unde, după însănătoșire, înainte de a reveni în țară, face o excursie în Italia, însoțit de prietenul Chibici Revneanu.

Restabilit în mare măsură după tratamentul doctorului Oberstein, Mihai Eminescu se stabilește la Iași, locuind mai întâi la prietenul Miron Pompiliu, iar mai apoi la profesorul Vasile Burlă sau la Hotelul „România”. Urmează o perioadă de relativă acalmie, când poetul frecventează din nou „Junimea” ieșeană, este luat deseori de prieteni și dus la vestitele crâșmi periferice cu vin bun, ba chiar se arăta dispus și să lucreze.

În vara anului 1885, Eminescu decide, pentru a treia oară, să plece pentru tratamentul bolii de care suferea la picioare, de această dată la stabilimentul doctorului Felician Ivanovici Iahimowicz de la limanul Kuialnik. Aflase despre stabilimentul acestuia de la prietenii săi ieșeni, dar și din broșura medicului Emil Max, „Băile de mare și de liman de la Odesa. Câteva noțiuni” și spera ca acolo să-și găsească leacul boalelor de la picioare. Așa că, la sfârșitul lunii iulie, având la el recomandarea consulului rus din Iași către doctorul Iahimowicz și însoțit de „prietenii Zaharia, Buțurcanu, onor. Drăghici și d-rul Max”, ia drumul Odesei. Acolo va urma un „tratament de ghiol necesar să-i închidă ulcerele de pe picioare, neplăcute, dureroase și urâte” [2}.

Luând ca punct de datare scrisoarea trimisă lui Vasile Burlă, la 12 august 1885, în care acesta îi preciza că „au trecut peste două săptămâni de când sunt aici”, presupunem că Mihai Eminescu a părăsit Iașul la 30-31 iulie 1885, pe linia  de cale ferată care făcea legătura între România și Rusia încă din 1874. De la Iași acesta și-a continuat călătoria pe ruta Ungheni – Călărași – Strășeni – Chișinău – Bulboaca – Varnița – Bender – Tiraspol – Odesa, de unde, cale de șapte verste, tot pe cale ferată, ajunge la limanul Kuialnik[3}.

Așadar, în drumul său spre Odesa, Eminescu „a trecut Prutul, pe care nu l-a considerat nicicând graniță a Moldovei cu Moldova”[4} și calcă pentru prima oară pământul scump al Basarabiei, căreia, la 1878, îi dedicase studiul cu același nume, publicat în mai multe numere ale ziarului „Timpul” [5}.

„Îl bănuim de la Ungheni încoace nedezlipit de geamul vagonului prin care i se arăta Basarabia „înstrăinată”. Şi pe care o visa, într-un moment de disperare romantică, eliberată cu armele…

La Chişinău trenul staţionase jumătate de oră… Îl şi vedem – se poate oare altfel?! – coborând din tren, ca să se mai „dezmorțească”, intrând în gară să bea o gură de apă într-o zi cu zăpuşeală, care în compartiment ar fi fost şi mai greu de suportat, s-ar fi plimbat pe peron, ar fi tras cu urechea la vorba țăranilor care aşteptau în gară sau în preajma ei, ar fi văzut numaidecât mulţimea de trăsuri care-şi aşteptau muşteriii, ulicioarele prăfuite cu bisericuţa Sfânta Treime (de pe actuala stradă Munceşti, 47, zidită în 1869), căreia pe atunci, necamuflată de clădirile înalte, i se vedeau cupolele maiestuoase din pragul gării” [6}.„Apoi, din tren ar fi urmărit mult timp dealurile, văile, râulețele și satele basarabene, cum apar și dispar înghițite de fumul depărtărilor…” [7}. „A continuat drumul la Tighina și apoi a văzut Cetatea Tighinei, la care s-a referit în articole. Și iată Nistrul basarabean, pentru că pe cel bucovinean îl cunoștea în trecerile sale de la Cernăuți spre Lvov și Viena”[8}.

Continue reading „Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA” →

Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere

Fiecare așezare omenească, fie ea mai mică sau mai mare, fie atestată documentar recent sau cu secole în urmă, în decursul evoluției sale istorice își are una sau mai multe personalități, care s-au distins prin faptele, creația sau contribuția aparte adusă la renumele locului de baștină. Nu face excepție de la această regulă nici Cahulul, localitate care de-a lungul a peste cinci secole de existență a cunoscut astfel de personalități, care și-au fixat puternic amprenta în istoria așezării de pe Frumoasa. Una dintre acestea este, incontestabil, regretatul pedagog și om de cultură Constantin Reabțov, cel pe bună dreptate supranumit „Iluministul de la Cahul”, de la a cărui naștere aniversăm astăzi 100 de ani.

„M-am născut la 26 iulie 1920, în orașul Cahul. Tata, rus de naționalitate, era de pe lângă Orșa (gubernia Moghiliov ori Vitebsk). Venise cu armata țaristă în 1916, pe frontul din România, în timpul Primului Război Mondial, dar după destrămarea Rusiei Țariste, în 1918, a trecut Prutul și s-a stabilit la Cahul. A cunoscut-o pe mama în acest timp, s-au căsătorit și a rămas pentru totdeauna în Cahul. Mama, de origine grecoaică, s-a născut în România (prin ținutul Fălciu) și se stabilise cu familia în satul Oancea”, avea să-și noteze în memoriile sale, mult mai târziu, cel care avea să devină una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități pe care le-a dat de-a lungul istorie sale Municipiul Cahul.

Primii ani ai copilăriei i-au fost fără de griji, alintați îndeobște de minunatele povești ale bunicului („prima poveste auzită de la bunicul meu a fost „Peștișorul de aur”, apoi poveștile lui Ion Creangă”) sau de jocurile inocente cu alți copilași de seama sa.

Crescut într-o familie multilingvă, Costică, așa cum îl alintau toți ai casei, înțelegea și vorbea de la fragedă vârstă la fel de bine româna, greaca și rusa, iar pe la cinci anișori a început chiar să citească. Și școala a început-o devreme, când abia împlinise șase ani. „Unchiul Marcu, fratele bunicăi, în vara dinainte de a pleca la școală, mi-a adus un drăguț de ghiozdan, cu curele de pus în spate”, își va aminti mai târziu de primii ani de școală.

I-a plăcut mult cartea, dar mai apoi și munca, însușire moștenită de la tatăl său, care, vara, atunci când nu avea ce face cu tâmplăria, se tocmea zilier la nemții din satele învecinate Cahulului, la treierat sau la alte munci agricole. „Eu am început să muncesc de timpuriu, însă mă atrăgea munca intelectuală. De prin clasa a patra de liceu, aveam elevi pe care-i meditam. Uneori ajungeau până la 10-12 copii. Așa că îndată ce luam masa, plecam pe la dânșii și mă întorceam pe la orele 9 sau chiar 10 seara. Atunci începeam să-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi”.

Tot prin clasa a patra, împreună cu alți trei colegi, pune la cale un îndrăzneț proiect: în vacanța de vară să viziteze… Africa, unde urmau să găsească diamante, să se îmbogățească și, în același timp, să-i facă fericiți și pe părinții lor! Nu mai pui că, în voiajul lor, puteau vedea și lumea, lucru nu la îndemâna multora! Dar pentru asta aveau nevoie de o barcă cu motor, ba unii erau de părere să-i adauge pânze ca să meargă mai repede și, neapărat, să-i instaleze și o cabină, așa cum scrie la carte! Nu au fost uitați nici banii necesari pentru călătorie, pe care „i-am achiziționat, respectând toate tradițiile: ajun, Crăciun, Anul Nou”.

Nici n-a trecut bine iarna că „primăvara devreme – de-abia se topise gheața – noi eram pe baltă, închiriam barca vreunui pescar și ne antrenam la vâslit, ba uneori puneam și pânza – câte un cearceaf adus de acasă”. Dar n-a fost să fie! Într-o zi, din nu se știe ce motive, călătoria se contramandează. Fiecare dintre cei patru protagoniști avea dreptul să-și cheltuiască banii adunați după bunul său plac. „Așa a apărut în casa noastră un teanc de cărți din colecția «Amantele celebre», iar din rest am mâncat bomboane cu nucă. De atunci, în schimb, am rămas pentru totdeauna cu dorul de a călători și până acum consider turismul drept cea mai frumoasă formă de odihnă”, va nota temerarul navigator în „jurnalul său de bord” de mai târziu.

După terminarea școlii primare, Constantin Reabțov urmează cursurile liceului „Ion Voevod”, unde avea colegi de diferite etnii: români, armeni, greci, ruși, bulgari. Astfel, prietenul lui de bancă, Robert Eisenbraun, cunoscut mai apoi ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, era neamț, Andrei Cembirgi era armean, Tihonov rus etc. Dar toți cunoșteau câte două-trei și chiar patru limbi, iar la limba română aveau nota 10. El însuși, încă din clasa a șasea, învățase și limba franceză, limbă în care alcătuia meșteșugite compuneri.

Încă elev de liceu, a fost campionul orașului la alergări, la 100 de metri plat. Totodată, avea o voce plăcută și a cântat în corul bisericesc din oraș. Pentru că învăța bine, era parțial scutit de plata pentru studii („La liceu învățam bine: n-am coborât niciodată mai jos de locul doi”). Vacanțele școlare și le petrecea împreună cu prietenii și colegii de liceu, cutreierând parcurile și grădinile orașului, bătând mingea pe toloacă, luându-se la întreceri sau „explorând” sălbatica luncă a Prutului. Și, mai ales, citea, citea mult, lectura pasionându-l până la sfârșitul vieții.

Clasa a opta a făcut-o prin extern, la liceul „Regele Carol al II-lea” din Bolgrad, unde se ducea la sesiune de două ori pe an, parcurgând pe jos distanța de 50 de kilometri. Asta deoarece, în 1938, liceul din Cahul fusese închis, pentru optimizarea bugetului…

După 28 iunie 1940, odată cu venirea „eliberatorilor”, având studii liceale, Constantin Reabțov este trimis la cursuri pentru învățători, cu durata de o lună și jumătate. Iată cum rememorează el această perioadă: „În fostul nostru liceu s-au deschis cursuri învățătorești. Nu ne venea să credem. Înveți o lună și jumătate și ești învățător la clasele primare. La români trebuia să înveți opt ani la școala normală. E drept că și cursanții noștri au ceva carte. Majoritatea au terminat liceul, așa că e posibil ca și din noi să iasă ceva. Aveam obiecte noi: «Istoria URSS», «Pedagogia» etc. Învățătorii noștri sunt veniți de peste Nistru, din Republica Autonomă Moldovenească și au o limbă pe care cu greu o recunoști că-i moldovenească. Căutam noi să-i imităm, însă se vede treaba că nu prea reușim. Așa că eu termin cursurile cu trei de «patru» la celelalte obiecte și cu un «trei» la limba moldovenească. Ce paradox!”.

După terminarea cursurilor este numit la început învățător, mai apoi director, la școala primară din Andrușul de Jos. Cât a lucrat acolo a trăit în gazdă la bădița Vasile Raru. Toată viața își va aminti cum peste noapte, la Andrușul fiind, în septembrie 1940, a primit circulara de a trece de la grafia latină la cea chirilică.

La începutul războiului (22 iunie 1941) a fost înrolat în Armata Roșie, într-un batalion de geniu, cu care, tot retrăgându-se, a ajuns până la malul stâng al Donului, spintecând stepa kalmucă cu târnăcopul, hârlețul și lopata. Iarna anului 1942 a fost deosebit de aspră. De la 20 ianuarie și până la 10 februarie 1942 a ținut, zi și noapte, o furtună cu zăpadă, de nu se vedea nici în cer, nici în pământ, cu geruri de -38, -40 de grade. În astfel de condiții geniștii sovietici săpau tranșee și fortificații!

La sfârșitul lui iulie 1942, armata din care făcea parte și batalionul lui Constantin Reabțov a fost încercuită de nemți și mii de soldați au fost făcuți prizonieri. După câteva săptămâni într-un lagăr de concentrare a fost predat, la fel ca și mulți alți basarabeni luați prizonieri, autorităților române. Spre sfârșitul lunii septembrie 1942 este adus la Cahul, unde a fost interogat la Siguranță, după care i s-a dat drumul acasă. Nu după multă vreme, în decembrie 1942 a fost înrolat în Armata Română, tot într-o unitate de geniu, unde s-a aflat până la 9 septembrie 1944. După aproape patru ani de război în care a săpat tranșee și fortificații, părăsește definitiv armata împreună cu un grup de camarazi cahuleni și, după o călătorie cu multe peripeții, revine la vatră.

Peste câteva zile, în drum spre comisariatul militar îl întâlnește pe șeful Direcției Raionale de Învățământ, Alexei Pecerschi, cel care îl numise director de școală în 1940. Deoarece era mare nevoie de cadre didactice, acesta l-a trimis la Chișinău, la cursurile de învățători, astfel fiindu-i pecetluită soarta de dascăl pentru mai bine de cincizeci de ani. Mai târziu a absolvit Institutul Învățătoresc din Bălți și, ulterior, Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” de la Tiraspol.

În toamna lui 1944, majoritatea pedagogilor basarabeni (cadre didactice, preoți, funcționari publici, savanți) și-au părăsit vetrele natale, refugiindu-se peste Prut. Nu însă și Constantin Reabțov care, împreună cu soția sa Daria, au ales, printre puținii, să rămână pe loc. Reîntorcându-se de la cursuri, lucrează ca învățător în satul Roșu, apoi e transferat director la școala medie din Crihana Veche și, ulterior, la Andrușul de Jos, unde activează între anii 1952 și 1959. Mai apoi, timp de trei decenii, va lucra la Școala Pedagogică din Cahul, unde a predat limba și literatura română.

Anii de foamete 1946 – 1947 l-au „prins” la Crihana Veche, unde, ca director, împărțea câte 200 de grame de pâine fiecărui elev care frecventa școala. „Veneau părinții la școală, aducându-i pe cei de cinci-șase anișori, rugându-ne să-i primim în clasa întâi pentru că «tare se mai trag la școală», cum declarau ei. Pentru noi era clară această dorință. Oamenii jinduiau să primească feliuța de pâine pentru a-și feri odraslele de moarte”. Nu trebuie uitat nici faptul că unii părinți își trimiteau și copiii de 15-16 ani la școală, în clasa a lll-a sau a IV-a, numai ca să poată primi această rație…

Chiar și la mulți ani după aceea, Constantin Reabțov vorbea despre foamete în culori sumbre și nu putea să-și stăpânească emoțiile. „Tata a descris această tragedie a basarabenilor, o foamete artificială organizată de sovietici pentru a-i înspăimânta, teroriza și a-i face pe oameni să intre în colhozuri. El povestea despre acest fenomen cu glas încet, dar se simțea că în suflet el fierbea, mai ales când povestea cum mureau copiii, femeile, bătrânii, dar mai ales când se referea la moartea copiilor”. La rândul său, Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, referindu-se la distinsul pedagog cahulean, afirma că „în asemenea condiții de vid intelectual autohton, de luptă pe viață și pe moarte cu foametea, de spaimă permanentă de a nu fi sacrificat pentru un cuvânt, o opinie, un gând în discordanță cu regimul – în asemenea circumstanțe și-a desfășurat activitatea pedagogică intelectualul, talentatul și omul de bună credință Constantin Reabțov”.

Din 1946 a început să colaboreze la Radioul moldovenesc, polemizând în cele mai acute probleme ale timpului. Este perioada în care bântuia „teoria” despre două limbi est-romanice diferite (româna și moldoveneasca), când nu erau editați clasicii literaturii române, lipseau programe și manuale adecvate de limbă și literatură română. Cum totul nu ar fi fost de ajuns, Constantin Reabțov a trebuit să treacă și prin calvarul deportărilor din 6 iulie 1949, când părinții, fratele Gicu, socrii și cumnații, dintre care unul numai de 18 ani, invalid din copilărie, au fost deportați în Siberia. Unicul frate, Gicu, și socrul său Ștefan, au decedat în Gulag și nu s-au mai întors acasă nici alți doi cumnați ai săi.

Chiar și el, împreună cu soția Daria și fiul Gheorghe, acesta în vârstă de numai trei anișori, figurau pe lista deportaților. Dar cum soții Reabțov erau în plină sesiune de vară (Constantin la Institutul Pedagogic din Tiraspol și Daria la Institutul din Bălți, unde studia franceza și geografia), iar mai apoi, peste trei zile s-au întâlnit la… Odessa, când s-au întors la Cahul valul deportărilor trecuse. Au rămas însă pe drumuri, pentru că întreaga avere a părinților, casele acestora, le-au fost confiscate de puterea sovietică.

„Profesorul Constantin Reabțov, pe tot parcursul vieții sale, a militat pentru tezaurul cel mai scump – limba română: în 1957-1958 participă la discutarea oficială a ortografiei; din 1961 începe să organizeze la Școala Pedagogică din Cahul conferințe privind cultivarea limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Științe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei, în frunte cu academicianul Nicolae Corlăteanu; în 1989 se află pe baricadele luptei pentru alfabetul latin, pentru „legislația lingvistică”, pentru dreptul de utilizare a întregului patrimoniu cultural românesc (istoric, lingvistic, științific, etnografic, folcloric etc.) în școlile naționale de toate gradele”, afirma același Anatol Ciobanu.

La rândul său, vorbind, la aniversarea a optzeci de ani de la naștere, despre perioada în care se analiza proiectul noii ortografii moldovenești, academicianul Silviu Berejan îl prezenta astfel: „Deși tânăr încă, era deja o persoană cu autoritate binemeritată în învățământul din zonă. Poseda o limbă română cu adevărat aleasă, ce se impunea și prin vigoarea neobișnuită a celui ce o mânuia. Ei bine, Constantin Reabțov făcea parte dintr-o cu totul altă pleiadă de vorbitori ai limbii române: el nu numai că nu se jena câtuși de puțin că vorbește românește, ci, din contră, promova cu ostentație o limbă de înaltă cultură de care se mândrea, dând dovadă de un curaj neobișnuit și etalându-și cu demnitate harul de vorbitor cu care l-a înzestrat natura și anturajul cultural anterior. Vorbea inspirat despre limbă ce provoca o satisfacție estetică neobișnuită. Vedeam cum exuberanța sa juvenilă îi cucerea pe toți cei ce-l ascultau. Își exprima gândurile într-o română impecabilă, clar și convingător, și sunt aproape sigur că atunci nimănui dintre cei prezenți nu-i venea în cap să-i reproșeze că nu vorbește „moldovenește”.

Așa cum am precizat anterior, din septembrie 1959 și până la pensionare a predat la Școala Pedagogică din Cahul. Era un profesor foarte iubit de către elevii săi, care îl apreciau în mod deosebit și îl considerau ca un adevărat părinte. „Reabțov Constantin Parfentievici ne-a fost un diriginte foarte bun – aceasta o spun în numele tuturor studenților din grupa noastră. Dumnealui avea o grijă părintească față de noi, ne dădea multe sfaturi și povețe. „Cât sunteți aici, la Școala Pedagogică, eu voi fi vouă tată și mamă într-o singură persoană. Toate problemele ne vom strădui să le rezolvăm împreună”. Așa am rezolvat problema bursei.” (Nina Cojocaru – Gleadelchin).

Lecțiile sale erau foarte captivante, la ore le povestea cu multă dragoste despre scriitori, pictori, muzicieni, sculptori, nu lipseau proverbele, zicătorile și vorbele de duh, iar elevii erau numai ochi și urechi. Rar îi certa, îl supărau doar acei care se întâmpla uneori să nu știe prea bine lecția. Și atunci îi mustra părintește: „Ați ajuns cu știința până la genunchiul broaștelor!”.

Profesorul Constantin Reabțov a avut verticalitate, nu accepta inepțiile, demagogia, manipularea. Susținea că nu poate să-și amăgească discipolii săi, deoarece, la rândul lor, vor spune minciuni elevilor pe care-i vor învăța și acest lucru este inadmisibil pentru un dascăl.

În timpul orelor nu urma strict îndrumările metodice, de multe ori învechite, excesiv de politizate, ci permanent inventa, moderniza lecțiile. „El nu se limita la predarea monotonă a verbului și substantivului, a propoziției simple și compuse, a eroilor din operele lui Creangă și Alecsandri, ci punea în scenă poveștile marelui humuleștean cu discipolii săi de la acea instituție din Cahul. Acest lucru îi făcea pe viitorii învățători să înțeleagă mai bine cum să predea picilor, care au trecut pragul școlii, operele marilor poeți și scriitori români. Pentru tata limba română (pe atunci limba moldovenească) a însemnat mult, era exigent și permanent ne făcea nouă, dar și discipolilor săi, observație spunând să nu vorbim o limbă infectă: ori rusa, ori româna. Cred ca tata se conducea de maxima lui Camil Petrescu: „Scrisul corect este pâinea profesorilor de limba română”.

De altfel, toată viața sa, profesorul Constantin Reabţov a militat pentru păstrarea tezaurului cel mai scump – limba română în veșmântul ei latin. Participa activ la diverse foruri oficiale la care se discutau problemele ortografiei limbii, la școală organiza conferințe de cultivare a limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Ştiințe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei – Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, a profesorilor universitari Ion Osadcenco, Anatol Ciobanu ș.a.

Deseori se ducea cu elevii săi la concerte în parcul din oraș sau organiza excursii prin împrejurimile Cahulului, iar toamna în pădurea de la Andrușul de Sus,  de unde aceștia se întorceau încântați și entuziasmați de frumusețea plaiului natal. De asemenea, cu cei mai buni elevi a făcut numeroase excursii în Carpați, Crimeea, Odessa, Ismail, Cernăuți. Era ceva atât de necesar și benefic pentru viitorii învățători.

La începutul anilor ΄60, la Școala Pedagogică din Cahul a deschis primul teatru studențesc, unde a pus în scenă poveștile lui Creangă („Soacra cu trei nurori”, montată cu elevii săi, s-a bucurat de un succes deosebit, având numeroase reprezentații), scenete de Vasile Alecsandri, Molière etc. De altfel, teatrul era o pasiune a sa încă din tinerețe, când, ostaș fiind în armata română, l-a jucat pe Harpagon din „Avarul” lui Molière.

Profesorul Constantin Reabțov a înființat și condus și cenaclul literar al Școlii Pedagogice, unde „o serie de viitori jurnaliști și-au ascuțit penița”, iar poeta Teodora Bragă, o descoperire a acestuia, și-a citit primele versuri. La întâlnirile cenaclului, frecventate de zeci de elevi, invita și nume cunoscute ale literaturii și culturii române, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Emil Loteanu, Dumitru Caraciobanu, Sandri Ion Șcurea și mulți, mulți alții.

Pe de altă parte, prin atitudinea nonconformistă, prin tot ceea ce făcea la Școala Pedagogică, la orele de literatură moldovenească povestindu-le nu numai de Barschi și Cutcovețchi, dar și de Eminescu, Creangă, Topârceanu, Caragiale, Coșbuc și alții, profesorul mult îndrăgit de elevii săi nu avea cum să fie și pe placul mai marilor zilei. Antologic rămâne răspunsul dat secretarului doi al Comitetului Raional de Partid din Cahul, care, întâlnindu-l într-o zi în oraș, în loc să-i răspundă la salut, i-a zis franc: „Dacă aș fi prim-secretar al raionului, te-aș zvârli din Școala Pedagogică”. La care, mucalit, păstrându-și calmul, profesorul Reabțov i-a răspuns: „De aceea și, nu sunteți prim-secretar!” și și-a continuat nestingherit drumul.

Totuși, de-a lungul timpului i s-au făcut mai multe oferte, în orașe mai mari, la instituții de învățământ mai prestigioase, dar n-a părăsit niciodată Cahulul. Prin anii ΄60 ai secolului trecut i s-a propus să se transfere la Bălți, la Institutul Pedagogic de atunci, în calitate de vice-rector. Profesorul Constantin Reabțov a refuzat, cu toate că era o treaptă superioară față de Școala Pedagogică din Cahul și ar fi avut salariul mai mare. Nu putea însă să se despartă de „patria mică”, care era mare pentru el. Ca și marele elin se temea ca nu cumva orașul său să devină mai sărac cu un cetățean… „Mi-i drag orașul de baștină, așa cum prăfuit în dricul verii și cu glod în zilele de moină, așa cum se zbate, poate cu puțin succes încă, a se smulge din meandrele provincialismului”, îi mărturisise odată ziaristului Alexandru Manoil.

Ușile casei familiei Reabțov de pe str. Comuna din Paris (confiscată de autorități în 1977) și de pe str. Vasile Stroescu, erau permanent deschise pentru colegii de breaslă, dar și pentru studenți, care îi treceau pragul pentru un sfat, o consultație sau a afla ceva nou de la profesorul mult îndrăgit. „Tata întotdeauna găsea pentru toți cuvintele necesare şi plus la asta, ceva pe masă: o pârjoală moldovenească, o măslină, plăcințele, o bucată de brânză cu roșii și castraveți (în timpul verii), iar pentru colegi și un pahar cu vin”.

Mai mult de atât, „eram vreo câteva fete – Doina, Adela, Maria, Lidia, Năstica – invitate acasă în familia Reabțov cam pe la sfârșit de lună, când bani nu mai aveam, bursa venea mâine-poimâine, lihnite de foame, ochii împăinjeniți. Domnul Reabţov ne cunoștea că eram nemâncate și la sfârșitul orelor de curs ne șoptea: „Hai, veniți azi la noi acasă, o să vă citesc ceva și o să vă arăt niște cărți noi, pe care încă nu le-ați văzut”. Așa cum eram flămânde, dar setoase de noi cunoștințe în literatură, pentru că domnul Reabţov știa ca nimeni altul să captiveze publicul prin povestirile și limbajul său deosebit, luam calea spre str. Comuna din Paris. Când ne zărea la poartă, se bucura nespus și zicea: „Păi, cum să vă citesc eu vouă ceea ce v-am promis, dacă voi sunteți flămânde?!?! Daria, ai ceva pentru fetele astea?”. Răspunsul nu întârzia deloc”, își amintește doamna Doina Focșa, una dintre elevele preferate ale profesorului, prietenă apropiată mai apoi a întregii familii.

Deși apartamentul în care locuia avea doar 21 de metri pătrați (două odăi, cu trecere din una în alta), profesorul Constantin Reabțov își adunase o frumoasă bibliotecă, cam la vreo cinci mii de volume. „Ea a fost unica bogăție a tatălui: n-a avut mașină, acareturi și nici chiar «stencă» (set de mobilă), mobila lui principală erau rafturile cu cărți, instalate prin tot apartamentul, masa de scris și scaunul. Cărțile sau albumele de artă pe care le avea el, nu le puteai găsi nici în bibliotecile din oraș. Toate au fost citite, nu doar răsfoite, nu erau un simplu decor în apartament. Studenții, desigur, cei mai buni, veneau la noi acasă să se înfrupte din această bogăție”.

Cu timpul, în casa familiei Reabțov a devenit o tradiție organizarea unor cenacluri literare. Având o bibliotecă bogată, elevii profesorului se adunau serile aici, unde găseau cărți de istorie, literatură, artă, cultură. „La cenaclul literar-artistic din casa de pe strada Comuna din Paris, unde eram vizitatori permanenți, citeam și ascultam „Regele moare” de E. Ionescu, opera lui Molière; aici am cunoscut opera literară a lui Heine și Cehov, proza marilor Victor Hugo și Lev Tolstoi, filosofia lui Voltaire și Dostoievski. Aici, în casa Domniei Sale, ascultam romanțe și muzică de estradă română, selecții din Mozart și Verdi. Tot aici, în casa familiei Reabţov, ce devenise pentru noi un muzeu privat, ascultam cu drag tălmăcirile dascălului nostru privind reproducerile celebrilor pictori Repin, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Vasneţov, Monet, Picasso etc. Tot în această casă am privit primele cadre documentare «Olimpiada din Grenoble – 1968», filmate de Gicu Reabţov” (Adela Miron-Bahov).

Profesorului Constantin Reabțov îi plăcea foarte mult poezia și adeseori, așa cum numai el știa să o facă, declama versuri din Topârceanu, Coșbuc, Vlahuță, Goga, poeții săi preferați. „Tata le organiza și seri de muzică: într-o seară ascultau discuri cu muzică de operă, apoi se aprindeau discuțiile, în altă seară tata le punea discuri cu operetă, pe urmă valsuri, tangouri etc. Studenții rămâneau până târziu și cu greu se despărțeau”.

Da, profesorul Constantin Reabțov iubea și muzica, având o fonotecă foarte bogată cu interpreți români, francezi, greci, sovietici. „În anii ’60, fiind student la Universitate, veneam în vacanța de iarnă la părinți. Și de fiecare dată mă așteptau surprize: seara aceasta era consacrată romanțelor românești (Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu), mâine-seară estradei franceze (Edith Piaf, Mireille Mathieu, Salvatore Adamo etc). O altă seară ascultam estrada sovietică cu Muslim Magomaev, Edita Pieha, Valentina Tolkunova ș.a. În seara următoare treceam la grecul Zorba, muzica compozitorilor greci: Hadjidakis, Mikis Teodorakis, Demis Russos”.

Profesorul Constantin Reabțov a iubit frumosul și i-a plăcut foarte mult să călătorească, împlinindu-și astfel visul nerealizat al copilăriei. A fost în Carpați și Crimeea, în Caucaz și Karelia, la Leningrad și Moscova, a vizitat Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, RDG, „microbul” turismului inoculându-l de la fragedă vârstă și celor doi feciori ai săi, Gheorghe și Valentin. La fel ca și colecționarea de timbre și monede vechi. Când se întorcea din excursii, jumătate de valiză îi era plină de cărți poștale, buclete, prospecte și hărți turistice, pe care mai apoi le folosea ca materiale didactice la orele de la școală.

O altă mare pasiune a profesorului Reabțov a constituit-o scrisul. „A scrie, mărturisea el, e o delectare, dar și un supliciu moral și fizic. Delectare, pentru că fericita șansă de a spune în articole cea ce gândești te determină a zăbovi între cărți și printre oameni, conștiința faptului că pe măsura puterilor le ajuți în rezolvarea problemelor ce îi frământă, prilejuindu-ți de fiecare dată o mare satisfacție morală. Un supliciu, deoarece scrisul e un zbucium perpetuu, deoarece el îți fură nopțile, pentru ca a doua zi să mototolești nervos cele făcute și să reiei totul de la capăt…”.

„Constantin Reabțov a fost printre primii în republică care a susținut, pentru copii, lecții de literatură în pagini de ziar. A publicat una din primele legende ale mărțișorului, urmată de altele, selectate de asemenea în timpul frecventelor sale deplasări prin sate, pentru că valorificarea tezaurului folcloric al sudului constituie pentru el nu numai un tribut «iubirii dintâi» – prima-i publicație în «Țăranul sovietic”» a fost o poezie populară culeasă în satul Andrușul de Jos, unde lucra învățător în anii de după război -, ci și o mărturie a unei neîntinate iubiri pentru grai și neam”, scria Alexandru Manoil, în 1989, despre distinsul pedagog.

Din 1956 și până la sfârșitul vieții Constantin Reabțov a scris peste 300 de articole în presa locală și cea republicană („Literatura și arta”, „Cultura”, „Învățământul public”, „Viața satului”, „Moldova suverană”, „Tinerimea Moldovei”, „Făclia”, „Sfatul Țării”, „Sport-turism” ș.a.), a semnat, ca autor sau coautor, 14 manuale (între care „Cartea moldovenească”, „Limba moldovenească” (manual pentru școlile pedagogice), manualul „Literatura moldovenească pentru copii”, „Culegere de exerciții la limba moldovenească”, „Limba moldovenească” ș.a.), precum și 5 cărți („Din înțelepciunea timpurilor. Culegere de aforisme și cuvinte înaripate”, „Ți-am adus un mărțișor”, „Înțelepciune și haz”, „În lumea gândurilor înțelepte” și „Cahul: Istorie, personalități, cultură. Monografie”, ultima apărând la puțin timp după trecerea sa la cele veșnice). De asemenea, a acordat zeci de interviuri la radio și televiziunea națională și locală.

Iată ce scria același Alexandru Manoil, în „Moldova Socialistă”, la 5 mai 1989: „Câtă muncă, câtă tenacitate și câtă pasiune, câtă „zăbavă între cărți și printre oameni” au fost, într-adevăr, sedimentate între cele două albume! Conținutul lor, chiar și în cazul unei simple treceri în revistă, te convinge că acest neobosit corespondent voluntar, Constantin Reabțov, a fost și este un iluminist în accepția amplă a cuvântului. Nu numai din cauza că publicațiile sale îi întregeau, până la ieșirea la pensie, activitatea de învățător de limbă și literatură moldovenească la Școala Pedagogică din Cahul, ci și pentru că dumnealui rămâne a fi un iluminist prin constituția-i morală și prin viziune”.

Prin 1992, lui Constantin Reabțov i s-a făcut dor de copilărie. S-a transferat cu lucrul la Liceul „Ioan Vodă”, unde a luat niște ore facultative. Nu putea trăi fără copii. Așa că și-a ales niște liceeni, îndrăgostiți de poezie, cărora le-a permis să citească din biblioteca sa. S-a consolidat o colaborare fructuoasă, încât învățăceii au rămas fascinați de cunoștințele profesorului. Din rodul acestor zile de activitate s-a născut și revista liceului, „Crai nou”, al cărei prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Totodată, profesorul și pedagogul Constantin Reabțov a fost un „ocnaș” benevol în munca pe tărâm obștesc: secretar literar și traducător la Teatrul Dramatic „B.P. Hașdeu” din Cahul, membru permanent al juriului Festivalului „Nufărul Alb” și apoi membru de onoare după ce acesta a obținut statutul de festival internațional, membru al comitetului sindical al Școlii Pedagogice din Cahul, președinte al Consiliilor de Stat în școlile pedagogice din Republică (în unele de două și chiar de trei ori!), conducător al cenaclului literar-artistic de la Școala Pedagogică, lector al Societății „Știința”, participant cu manuale la Expozițiile Realizărilor Economiei Naționale (EREN) de la Moscova (1970, 1980), președinte, timp de 16 ani, al Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) la Cahul și multe-multe alte însărcinări.

Pentru toate aceste merite deosebite în prodigioasa și îndelungata sa activitate pedagogică, culturală și socială, profesorului Constantin Reabțov i-au fost conferite numeroase medalii, titluri și diplome de merit, dintre care enumerăm doar câteva: insigna „Eminent al Învățământului Public din RSS Moldovenească” (1966), medalia „Veteran al muncii” (1980), medalia „Meritul Civic” (1995). De asemenea, în 1992, i s-a conferit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Cahul.

Dar, aflat încă în plină putere creatoare, când abia terminase de scris monografia Cahulului, iar pe masa de lucru așteptau atâtea alte proiecte, în dimineața nefastă a zilei de 29 martie 1997, firul vieții i-a fost brusc întrerupt. Un oarecare, din goana nebună a automobilului, l-a lovit în timp ce traversa strada să ajungă pentru niște proceduri la policlinică. Ironie a sorții, fiolele cu medicamente, pe care le ținea in buzunar, au rămas întregi în urma acelui stupid accident…

„A murit un om, dar acest om a lăsat urme vizibile pe pământ. A fost un om cu o nesfârșită dragoste de școală, el a adus neprețuite servicii învățământului din Moldova, a fost un spirit limpede și o voință hotărâtă în acțiunile sale. Ce profesor a fost cahuleanul Constantin Reabțov o pot spune și vor spune-o sute de elevi, care i-au ascultat vorba caldă și sfatul înțelept. Ce om modest, cinstit și onest a fost dumnealui, o mărturisește un oraș întreg. Vor mai fi pe lume și de acum înainte profesori buni și de treabă, dar atâta dor de muncă, cu atâta abnegație față de istoria orașului, ne mirăm de se vor mai găsi”, scria, în necrologul său, prietenul și colegul profesor Alexandru Tecuci.

Continue reading „Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere” →

Ionel NOVAC – Reîntâlnire după o viață: Andrei Ciurunga și Constantin Reabțov

Viața le-a hărăzit celor doi eminenți fii ai Cahulului, poetul Andrei Ciurunga și profesorul Constantin Reabțov, un destin tragic, evenimentele anului 1944 despărțindu-i pentru foarte multă vreme. Andrei Ciurunga, crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, a ales să se retragă, împreună cu mama și bunica, în dreapta Prutului, la Brăila, nebănuind atunci că aici îl va aștepta calvarul închisorilor și al lagărelor „cumplitului Canal”. În schimb, Constantin Reabțov a rămas la Cahul, unde, după ce urgiile celui de-al doilea război mondial (la care a fost participant activ, fiind înrolat, pe rând, atât în Armata Roșie, cât și în cea română) s-au liniștit cât de cât, s-a pus în slujba creșterii și educării tinerei generații, căreia i-a insuflat dragostea nețărmurită pentru limba și literatura română.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit să-i înstrăineze pe cei doi, prietenia închegată pe băncile Liceului „Ion Voevod” din Cahul și consolidată mai apoi în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, în parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca un vis frumos întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

La început, dată fiind bariera impusă de granița ridicată pe Prut, între cei doi prieteni a avut loc un intens schimb de scrisori, din păcate multe dintre ele risipite odată cu trecerea la cele veșnice a acestora. Dar tot mai insistent, și unul și celălalt își exprima dorința revederii, după atâta amar de vreme: „Măi Costică, oare va veni și acea zi cînd să stăm la taclale trei zile și trei nopți, la Cahul sau la București? Eu nu concep să merg acasă[1] cu pașaport, dar dacă se va desființa această oribilă „graniță de hîrtie”, poate voi veni la Cahul și la Chișinău, unde știu că sînt așteptat de prieteni buni”[2]. Sau, într-o altă scrisoare: „Am aflat cu mare bucurie de la Mariana[3] că vreți să ne vizitați de Paști. Oare chiar să am eu norocul de-a te mai vedea odată, înainte de a mă înfățișa la porțile Raiului? (că de-ale iadului am avut parte aici!). Abia aștept, am început să am insomnii”[4].

Numai că vârsta, la care se adăugaseră nenumărate probleme de sănătate („am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii”[5], „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin”), îl împiedicau pe Andrei Ciurunga să facă o deplasare la Cahulul său iubit. Rămânea, așadar, ca bunul său prieten Costică să se deplaseze el la București, acolo unde era așteptat cu drag și mare nerăbdare. Lucru pe care Constantin Reabțov îl va și face, la sfârșitul lunii martie a anului 1992, cu câteva săptămâni înaintea marii sărbători a Învierii Domnului.

Plecat cu noaptea în cap de la Cahul, acompaniat de soția sa, doamna Daria, de doamna Doina Focșa[6] și de soțul acesteia, regretatul Nicu Focșa, pe post de șofer, ajunge la București într-o dimineață însorită de sâmbătă, parcă dătătoare de speranță. Gazdele încă mai dormeau când musafirii le băteau discret în ușă…

Continue reading „Ionel NOVAC – Reîntâlnire după o viață: Andrei Ciurunga și Constantin Reabțov” →

Ionel NOVAC: Odiseea bustului lui Ion Vodă de la Cahul

Chiar dacă prezența lor în viața Cahulului a fost efemeră, două personalități i-au marcat profund istoria, rămânând încrustate pentru totdeauna în memoria și conștiința locuitorilor acestuia. Este vorba despre domnitorul moldovean Ion Vodă, supranumit cel Viteaz sau cel Cumplit, eroul bătăliei de lângă lacul Cahul, și de enciclopedistul de talie europeană, Bogdan Petriceicu Hașdeu. Astăzi, când fiecare dintre cei doi veghează la liniștea Cahulului, de la înălțimea unui piedestal pe care au fost imortalizați pentru nemurire, ne vom opri la tragica odisee pe care a cunoscut-o, la fel ca și Ion Vodă, bustul viteazului domnitor.

Ideea realizării unei opere monumentale dedicate lui Ion Vodă i-a aparținut poetului și revizorului școlar Vasile Hondrilă (1902-1974). Născut în satul Lunca-Jorăștilor (fostul județ Covurlui, azi județul Galați), acesta a absolvit Școala Normală „Costache Negri” din Galați (1923), după care și-a început activitatea pedagogică și culturală. La Cahul a activat între anii 1935-1938 şi 1942-1944, în calitate de revizor şcolar și tot aici a redactat şi editat pe cont propriu ziarul „Graiul satelor”.

În anul 1936, Vasile Hondrilă crează un Comitet de iniţiativă pentru înălțarea în oraș a unui monument dedicat marelui domnitor, comitet din care, alături de revizorul școlar, mai făceau parte „preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Cahul, preşedintele Băncii Populare „Corpul Didactic” Cahul, preşedintele Cooperativei „Înfrăţirea” din judeţul Cahul, 1-2 reprezentanți a învățătorilor din or. Cahul, 7-10 reprezentanți a colegilor din județul nostru”[1].

La colectarea surselor financiare, inclusiv prin donații personale, participă dascăli şi elevi atât din oraşul de pe Frumoasa, cât şi din satele județului Cahul. Totodată, în paginile ziarului „Graiul satelor” sunt publicate periodic informaţii despre activitatea Comitetului și sunt tipărite liste nominale cu cei care au contribuit financiar la edificarea monumentului[2].

Pentru realizarea bustului au fost prezentate mai multe machete, dar în cadrul unei ședințe a Comitetului de inițiativă, a fost ales proiectul sculptorului român Teodor Burcă[3], un nume binecunoscut la acea vreme. În aceeași ședință, Comitetul de inițiativă i-a ales ca membri de onoare pe domnii Teodor Gheorghiu, inspector general al învățământului primar, și D. Nadă, inspector școlar.

Până în ianuarie 1937 se strânseseră peste 50.000 de lei, iar realizarea monumentului urma să înceapă în primăvara aceluiași an. Deși inaugurarea acestuia fusese prevăzută pentru 10 iunie, dată la care trupul viteazului domnitor fusese sfârtecat în bucăți, bustul a fost develit la 29 iunie 1937. La manifestare a participat un public numeros, din oraș și din întreaga Basarabie, cu invitați de la Inspectoratul Regional din Galați, dar și oficialități de la București[4].

Iată cum prezenta ziarul „Gazeta Basarabiei” [5] evenimentul: „În prezența autorităților județene și a unui numeros public, a avut loc sfințirea monumentului lui Ioan Vodă, care se ridică în centrul orașului. Inițiativa ridicării acestui monument a fost a energicului institutor din Galați, domnul Vasile Hondrilă, revizorul școlar al județului Cahul. Este singura statuie a lui Ioan Voievod din întreaga țară. Bustul este făcut din bronz și executat de către sculptorul Burcă din București. Comitetul de inițiativă este compus din următorii institutori: Vasile Hondrilă, revizor școlar al județului, doamnele Ana Scurtu și Larisa Vizireanu, Vasile Boureanu, Gheorghe Ghiorghiu, Vasile Butuc, Marin Moise, Hagi Lazăr și Elefteriu”.

Evenimentul este confirmat și de „Năzuința”, revista învățătorilor din județul Cahul, în care se arată că „Monumentul va fi mândria dăscălimii cahulene, arătând și prin aceasta dragostea de glia strămoșească, de cei care au apărat această glie și curatul lor naționalism”.

Prezent la inaugurare, profesorul universitar Alexandru Boldur[6] afirma următoarele: „Ne bucurăm că în orașul acesta, prin părțile căruia a dus ultimele sale lupte cu turcii acest principe viteaz al veacului al XVI-lea, s-a găsit o mână de oameni, animați de interesele promovării culturii, cari și-au adus aminte de luptele lui eroice. Într-adevăr, e foarte interesantă această figură istorică. Am putea afirma că e unică în istoria noastră națională. Personalitatea neobișnuită și peripețiile vieții lui întruchipează drama poporului românesc din acel timp”.

Inaugurarea solemnă a monumentului este imortalizată pe singura fotografie rămasă de atunci, păstrată astăzi în colecția Muzeului Ținutului Cahul. Fotograful a surprins momentul când revizorul şcolar Vasile Hondrilă transmite primarului oraşului, A. Calamandi, un document, un „testament urmaşilor”. Potrivit unui participant la eveniment[7], documentul respectiv, un „mesaj al elevilor de atunci adresat generației viitoare”, a fost introdus într-o sticlă, care a fost îngropată la 1,5-2 metri adâncime, la temelia soclului.

Amplasat la intrarea în Grădina Publică, în preajma Catedralei „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, bustul din bronz al domnitorului Ion Vodă a fost fixat pe un soclu impozant, placat cu marmură. Pe latura din față a soclului era fixată stema României întregite, lucrată în bronz de același Teodor Burcă, însoțită de textul:

 

PIOASA ADUCERE AMINTE ȘI CINSTIRE VOIEVODULUI EROU

1572 – ION VODĂ – 1574

 

Pe altă latură a soclului au fost dăltuite versurile poetului Vasile Hondrilă:

„Din sângele domnesc,

Ce-a curs cu prisosinţă,

Te-nalţi măreţ la Prut

În chip de biruinţă.

Şi pregătit de luptă,

Cu mâna pe mâner,

Privirea-ţi este fulger,

Ce-a scăpărat din cer.”

 

Cu această ocazie, Comitetul de iniţiativă a editat o carte poştală[8] alb-negru, având reprezentată imaginea monumentului, iar pe verso, imprimată cu cerneală roșie, ștampila rotundă purtând mențiunea „CAHUL – Comitetul de inițiativă pentru bustul Voevodului Ion”. Este posibil ca ilustrata să fi fost oferită susținătorilor financiari ai proiectului, oficialităților marcante, dar și unora dintre participanții la eveniment.

Monumentul, primul de acest fel ridicat vreodată la Cahul, a devenit repede un loc de atracție atât pentru locuitorii orașului, fie ei tineri sau vârstnici, dar și pentru cei care ajungeau aici. „Ion-Vodă era singurul monument din oraș – și ne plăcea grozav nouă, elevilor, să facem câte-o poză cu profesorii noștri sau cu colegii la picioarele soclului”, își va aminti, peste ani, poetul cahulean Andrei Ciurunga[9].

Din nefericire, peste numai trei ani, în tragicul iunie 1940, din ordinul autorităţilor sovietice, monumentul a fost smuls din locul lui, rupt în bucăţi şi dus în direcţii necunoscute. Urmele monumentului părea că au fost şterse pentru totdeauna…

Totuși, în ciuda vremurilor vitrege care au urmat după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, amintirea monumentului viteazului domnitor a rămas multora vie în memorie. Ca urmare, în 1959, Alexei Pecerschii, directorul nou-înființatului Muzeu de Istorie și Cercetare a Ținutului Cahul[10], a dat comandă pentru a se completa fondurile muzeului cu un bust al lui Ion Vodă. Realizat de către arhitectul A. Maico, bustul a devenit printre primele exponate ale noului muzeu, dar constituie și astăzi unul dintre exponatele sale cele mai valoroase.

Continue reading „Ionel NOVAC: Odiseea bustului lui Ion Vodă de la Cahul” →

Ionel NOVAC: Mihai Eminescu la „Federațiunea”

În primăvara anului 1870, ziarul de limbă română „Federațiunea” din Pesta publica trei articole, strâns legate între ele: „Să facem un congres” (nr. 33 din 5/17 aprilie), „În unire e tăria” (nr. 34 din 10/22 aprilie) și „Echilibrul” (nr. 38 din 22 aprilie/4 mai și nr. 39 din 29 aprilie/11 mai). Articolele erau semnate cu pseudonimul „Varro”, ales de autor după numele lui Marcus Terentius Varro, mare erudit roman și participant la luptele politice ale vremii sale (116-21 î.Ch.).

În același număr în care apărea articolul „Să facem un congres”, la rubrica „Răspunsuri”, redactorul interimar al „Federațiunii”, Ion Poruțiu, trimitea următorul mesaj: „Dlui Varro. Mulțiamită pentru cele tramise. Primimu cu plăcere promisiunile Dtle. Diuariulu nostru este deschisu tuturoru acelorua, cari și dau ostenela de a lucra pentru binele intelectualu, moralu și materialu alu națiunei nostre. Nu potemu înse determina cu acurateția tempulu, când vom pote începe în „Foișiora” diuariului nostru publicarea romanului ce menționezi. Te rogămu să ni lu tramiți, pentru ca, data ocasione, să lu potemu întrebuinția”.

Ce însemna aceasta? Nici mai mult, nici mai puțin decât faptul că „Varro” trimisese cel puțin o scrisoare pe adresa redacției „Federațiunii”, în care, pe lângă articolul sau articolele atașate spre publicare, acesta promitea și expedierea unui roman, care să fie înserat în cadrul „Foișoarei”. Aceasta era o rubrică aproape permanentă a ziarului în care, pe parcursul apariției acestuia, a găzduit, pe lângă discursurile unor deputați români în Parlamentul ungar, o serie de articole cu tematică literară, istorică, economică, culturală, rapoartele unor ședințe ale instituțiilor publice, preluări din alte publicații ale timpului ș.a.

Corespondența lui „Varro” cu „Federațiunea” a continuat, mărturie fiind și noul mesaj adresat acestuia în numărul 39 din 29 aprilie/11 mai 1870, prin care, tot la rubrica „Răspunsuri”, Ion Poruțiu îi comunica următoarele: „Dlui Varro. Să nu te superi, căci în situațiunea nostră, nu pote altmintre”. Este numărul care conține partea a doua a articolului „Echilibrul”, redactorul răspunzător interimar dorind probabil să se scuze față de autor că, având în vedere dimensiunea articolului, nu a reușit să-l publice într-un singur număr. Sau poate reprezintă răspunsul adresat lui „Varro” ca urmare a unei alte posibile solicitări a acestuia, aspect asupra căruia, în lipsa unor documente, nu ne putem pronunța cu exactitate. Din păcate, nici scrisorile adresate de „Varro” pe adresa „Federațiunii” nu s-au păstrat sau nu au fost descoperite până în prezent.

În cele trei articole amintite mai sus, „Varro” cerea autonomia Transilvaniei, unirea şi solidaritatea românilor, eliberarea naţiunilor de jugul asupritor austro-ungar, fărâmarea dualismului (apărut în anul 1867), „dreptul ce-l are fiecare popor de a-şi determina voinţa prin legi şi de a avea un propriu organ, pentru formularea acestor voinţe”.

Ideile foarte curajoase care se desprindeau din aceste articole conțineau un adevăr istoric crunt, având în vedere realitățile acelui timp și au atras imediat atenția autorităților de la Budapesta, care a intentat un proces de presă redactorului responsabil al ziarului, Ioan Poruțiu.

Ce era, însă, „Federațiunea”? „Jurnal politic, literar, comercial și economic”, așa cum îl prezentau Nerva Hodoș și Al. Sadi-Ionescu, ziarul a apărut la Pesta cu începere de la 3/15 ianuarie 1868, având ca redactor responsabil și proprietar pe Alexandru Roman. Încă de la primul număr, „Federațiunea” s-a dovedit a fi un eficient instrument de luptă politică a românilor din Austro-Ungaria, proprietarul său reușind să-i imprime „un program național și social radical, capabil să opună rezistență fermă oprimării regimului dualist: cu puterea condeiului să apărăm drepturile noastre, să combatem nedreptatea și absolutismul îmbrăcat în zdrențe constituționale, să deșteptăm conștiința națională a confraților noștri”.

Alexandru Roman va conduce ziarul până la încetarea apariției acestuia (29 februarie/12 martie 1876), cu o scurtă perioadă de întrerupere (ianuarie 1870 – ianuarie 1871), când, condamnat la un an de închisoare pentru articolul „Pronunciamentul de la Blaj”, publicat atât în „Federațiunea”, cât și în alte ziare românești, a fost închis la Vác (Vaț).

Referindu-se la cauza sistării apariției „Federațiunii”, profesorul și publicistul Teodor Neș va scrie că „în 1876, la un an după instaurarea regimului tisszaist, ziarul își încetează apariția din cauza greutăților materiale – se zice –, de fapt, însă, din pricina violenței cu care a înțeles Budapesta să rezolve chestia naționalităților”.

Născut la 26 noiembrie 1826, în localitatea bihoreană Aușeu, Alexandru Roman a studiat la liceul din Beiuș, apoi științele juridice și filozofia la Academia de Drept din Oradea (1842-1845). A urmat teologia și filozofia la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena (1845-1848), apoi pe cele ale Universității din Viena (1853-1856). După terminarea studiilor, a predat limba română la Gimnaziul „Samuil Vulcan” din Beiuș și la Liceul „Premonstratens” din Oradea, pentru ca între 1862-1867 să fie titularul catedrei de limba și literatura română, înființată în 1862, în cadrul Universității din Budapesta.

Susținător al promovării și cultivării limbii române în Transilvania, în 1852 a fondat „Societatea de leptură a Junimii Române studioase la Academia de drepturi şi Arhigimnasiul din Oradea-Mare”, iar mai târziu a fost președinte al „Societății de Leptură Petru Maior” a studenților români din Budapesta.

Pe lângă bogata carieră pedagogică, Alexandru Roman a avut și una publicistică, fiind redactor al „Concordiei” (1863-1866) și redactor și director al „Federațiunii” (1868-1876), ambele ziare apărute la Pesta. Ca om politic a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta în mai multe legislaturi (1865-1888). La 22 aprilie 1866 s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Academice Române, fiind ales președinte al Secțiunii Literare între anii 1894 și 1896. A încetat din viață la 15/27 septembrie 1897, la Sebeș, unde a fost și înmormântat.

La 1870, când paginile „Federațiunii” găzduiesc cele trei articole semnate „Varro”, atât patronul ziarului, Alexandru Roman, aflat la acea dată în închisoarea de la Vác (Vaț), cât şi Ion Poruţiu, redactorul-şef interim, care îi suplinea absența, duceau o campanie îndârjită împotriva abuzurilor dualismului austro-ungar faţă de români. Politica ziarului nu putea fi trecută cu vederea de către autorități, astfel că, până la acea dată, „Federațiunea” se confruntase cu nu mai puțin de șapte procese de presă, dar și cu alte câteva citații pentru audieri.

Așa că nu mai constituia nicio surpriză faptul că, după mai bine de cinci luni de la publicarea articolelor, la 26 octombrie 1870, redactorul-șef interim Ion Poruțiu este citat din nou de către Tuschner, judecător de instrucţie în afacerile de presă pentru districtul Pesta: „Nr. 374/1870. Directorul cauzelor regești, ca procuror general în afacerile de presă, plângându-se înaintea mea din cauza delictului de presă cuprins în articolul „Echilibrul” publicat în numerele 38 și 39 ale ziarului „Federațiunea” din 1870: te invit, Domnule Redactor, ca, pentru a fi ascultat, să binevoiești a te înfățișa, sub greutatea consecințelor legale, în localitatea mea oficială (Pesta, Strada Kerepes, Nr. 65), la 26 octombrie 1870, la orele 9,30 antemeridian. Pesta, 20 octombrie 1870. Tuschner, m. p., jude de instrucțiune în afacerile de presă pentru districtul de Pesta. Domnului Ionu Poruțiu, redactor răspunzător al ziarului periodic „Federațiunea”, în Pesta”.

De această dată, sub pretextul că „criticile din articole atacă bazele constituționale ale Imperiului Austro-Ungar”, judecătorul de instrucţie cerea deschiderea unor anchete în legătură cu articolul „Echilibrul” și trimiterea în judecată a autorului său. În pofida amenințărilor la care a fost supus, Ioan Poruțiu a refuzat să divulge cine se ascundea sub pseudonimul „Varro”, astfel că, neputând duce la identificarea acestuia, investigațiile judecătorului Tuschner se prelungesc.

Cum în derularea procesului intervin incidente procedurale, Mihai Eminescu, tânărul student de numai 20 de ani de la Viena, îi cere lui Ion Poruțiu să treacă răspunderea asupra sa pentru articolul incriminat. Ca urmare, „procesele de presă ale ziarului „Federaţiunea”, scria „Familia” în nr. 44 din 1/13 noiembrie 1870, se vor pertrecta în 29 noiembrie şi 7 decemvre, la Curtea juraţilor din Pesta. În urma celui din urmă proces, intentat pentru articolul „Echilibrul”, a intervenit un incident nou, rugîndu-se autorul aceluia de d-l Poruţiu a-i spune numele la judecătoriul de instrucţiune. Aşa dară acest proces se va intenta de-a dreptul în contra autorului. Precum aflăm, autorul e junele poet şi colaborator al nostru, d-l Mihaiu Eminescu”.

Totodată, Iosif Vulcan propagă în gazeta sa incriminarea şi acuzele făcute de justiţia ungară ziarului „Federaţiunea”, aceasta atât din solidaritate cu conducătorii respectivului ziar, cât şi din solidaritate cu tânărul Eminescu. Iar mesajul transmis de acesta prin Poșta redacției („Familia”, nr. 49 din 6/18 decembrie 1870, „Viena. D-lui M. E. Primitu-ai scrisoarea noastră? Așteptăm cu nerăbdare respunsul cerut”), ne îndreptățește să afirmăm că Iosif Vulcan îi ceruse lămuriri în legătură cu procesul în cauză.

După câte se pare, procesul de presă intentat (primul de acest fel) se baza pe interogatoriul luat lui Mihai Eminescu la Budapesta, unde acesta ar fi putut face un drum înainte de 11 februarie 1871. Dată la care, fiind la Viena, i se adresa lui Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, descriindu-i situația în care se afla: „În articolul «Echilibrul» publicat în «Federaţiunea» (Nr. 38 şi 39, mai 1870) am susţinut autonomia Trasilvaniei, fărămarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de a avea un propriu orgen pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă (ocazia) procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune (…)“.

„Mă veţi ierta, dacă nu v-am răspuns la stimata d-voastră epistolă – se scuza poetul pentru întîrzierea răspunsului la scrisoarea redactorului revistei ieşene -; dar cauzele care m-au oprit, au fost cea mai mare parte independente de mine. La sosirea epistolei d-voastră, eu nu am fost aici; cînd m-am întors însă, nu eraţi d-vostră în Iaşi; ș-aşa s-a prelungit tăcerea mea până acuma. Apoi am avut şi supărări care de care mai minunate; pro primo: un proces de presă, al cărui capăt nu sînt încă în stare de a-l prevedea”. Continue reading „Ionel NOVAC: Mihai Eminescu la „Federațiunea”” →

Ionel NOVAC: Și totuși, când și unde s-a produs debutul lui Eminescu?

Părerile cercetătorilor asupra debutului literar al poetului Mihai Eminescu sunt împărțite, unii susținând trei debuturi, iar alții (Ion Filipciuc) nu mai puțin decât… șapte debuturi. După cum se cunoaște, Mihai Eminescu a început să scrie versuri încă de la o fragedă vârstă, chiar dacă, la început, pe ascuns și fără a le arăta însă prietenilor și colegilor săi de școală sau de joacă. „Intrase o boală între noi a repeta cântece și fraze din teatru, a „face” poezii și a scrie piese de teatru pe care le arătam pe întrecute unul altuia. Poate că unii din colegi vor fi păstrând și astăzi aceste păcate comise atuncea, ca o scumpă amintire din zilele pline de iluzii și de farmec din tinerețe. Și Eminescu ne spunea că scrie poezii și că a început și o piesă de teatru, dar nu ne-a arătat nici poezii, nici piesă”, își amintește, pe la 1864, Teodor V. Stefanelli, colegul său de școală la Cernăuți și, mai apoi, la Viena.

Despre faptul că Eminescu scria versuri ne confirmă și criticul George Călinescu care, în „Viața lui Mihai Eminescu”, precizează că acesta „încă din toamna anului 1865, potrivise pe hârtie în odăița bibliotecii (lui Aron Pumnul N.N.) câteva poezii, ce înfățișau fără îndoială ultima formă a unei îndelungi exercitări tăinuite”. Convins încă de la început că „E ușor a scrie versuri, / Când nimic nu ai a spune” și aflat permanent în căutarea cuvântului „care exprimă adevărul”, tânărul lucra cu migdală asupra fiecărui vers, scria și ștergea, rupea hârtiile și o lua iarăși de la capăt. Așa a procedat și atunci când, la moartea lui Aron Pumnul, profesorul I. G. Sbiera le ceruse elevilor privatiști să scrie câteva versuri pentru placheta ce avea să-i fie dedicată acestuia. „Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăuga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă însă îmi arătă poezia și-mi spuse că mai mulți studenți vor scrie poezii la moartea lui Pumnul, care se vor tipări”, își amintește același Teodor V. Stefanelli.

Cele șapte poezii pregătite de elevii gimnaziului vor fi publicate în placheta funebrală „Laecremioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de´n Cernaeuți la mormîntul prea iubitulul lor profesoriu ARUNE PUMNUL”, prima și a patra nefiind semnate. Mihai Eminescu își va intitula poezia sa „La mormântul lui Aron Pumnul” și o va semna „M. Eminoviciu, privatist”.

Apariția acestei plachete de versuri constituie debutul absolut al poetului, el producându-se, potrivit unor cercetători, chiar în ziua înmormântării profesorului Aron Pumnul (16/27 ianuarie 1866). Alți cercetători sunt de părere că broșura a apărut după debutul poetului în revista „Familia” (februarie 1866), „așa încât adevăratul debut, debutul absolut îl constituie poezia „De-aș avea”. Facem această afirmație bazându-ne pe credința că e greu de presupus să fi apărut în termen de o lună o broșură, în condițiile acelor vremuri, chiar și numai de câteva pagini” (Lucian Drimba).

Potrivit lui Ion Filipciuc, „Elie Miron Cristea (N.N.: autorul primei teze de doctorat despre Eminescu, „Viaţa şi opera lui Eminescu”, susținută la Budapesta, în 1895 și viitorul prim Patriarh al României) avea informații că poetul și-a înfățișat primul text în public în două moduri: prin recitare în fața unei mulțimi și prin imprimare într-o pagină tipografică, întrucât afirmă: „Publicul a făcut cunoștință pentru prima dată cu o poezie a lui Eminescu în 1866, cu titlul La moartea lui Aron Pumnul. Atunci a și tipărit-o la Cernăuți. Este însă neverosimil ca un talent poetic ca al lui, să nu se fi manifestat și mai înainte. Cunoaștem doar două poezii, în manuscris, datând din 1865, cu titlurile: Viața și Stelele-n cer”.

Debutul nominal, confirmat de majoritatea cercetătorilor operei eminesciene, este considerat cel la „Familia”, revistă tipărită pe atunci la Pesta, în numărul 6 din 25 februarie / 9 martie 1866, cu poezia „De-aș avea”. Acesta își semnase corespondența „Mihail Eminovici”, dar cum redactorului Iosif Vulcan „numele Eminovici nu-i suna bine… româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele „Eminescu”. Autorul n-a protestat, ba a şi adoptat însuşi acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor”.

Cel de-al treilea debut, debutul stilistic, s-a produs în aprilie 1870, odată cu publicarea poemului „Venere și Madonă” în revista junimistă „Convorbiri literare”, unde „s-a înălţat în zenitul renumelui său” (Iosif Vulcan). Acestuia îi vor urma alte poeme, precum „Epigonii”, „Mortua Est”, „Noaptea”, „Înger de pază”, „Junii corupți” șa.

Legat de debutul lui Mihai Eminescu, o nouă ipoteză avea să fie pusă în discuție de către Augustin B. Sânceleanu în amintirile sale referitoare la acesta: „L-am cunoscut pe Eminescu la 1874, în Iași, tot prin Miron Pompiliu, ca și d. Cuza. Fie zis în treacăt că Miron era și pe vremea aceea tot „caracudă”, ca și la 1884. Prezentarea lui Eminescu mi-a făcut o impresie deosebit de plăcută, căci el era poetul pe care-l admirasem cu vreo opt-nouă ani mai înainte și mi se părea că am înaintea mea un vechi prieten. În adevăr, Eminescu, înainte de a colabora la „Familia”, publicase mai multe poezii în „Aurora”, foaie beletristică, ce apărea la Oradea-Mare, sub direcția lui Iustin Popfiu. Pe vremea aceea eram prin clasa a V-a la liceul din Blaj și eram abonat la „Aurora” în care începuse Eminescu a publica poezii.

Nu-mi mai aduc aminte subiectul acelor poezii – e cam de mult de atunci – dar ceea ce-mi amintesc foarte bine este că ele mă fascinau și că admiram cu deosebire limba. De altfel el era admirat de toată lumea – vorbesc de elevi – din Blaj, și aceasta cu atât mai mult că se spunea că poetul acela e un băiat tânăr”.

Așa își începea Augustin B. Sânceleanu articolul „Amintiri despre Eminescu”, publicat în revista „Neamul românesc literar”, nr. 9 din 1909, amintiri care ne conduc către un alt debut al poetului, mai puțin cunoscut nouă astăzi.

Iustin Popfiu, născut la 23 octombrie 1841 în localitatea bihoreană Dijir, a urmat școala elementară la Baia Mare și Carei, liceul la Oradea (Liceul Premonstratens), iar teologia la Viena (Institutul „Sf. Varvara”). Hirotonit în 1863 ca preot, în 1871 este numit camerar papal, apoi asesor consistorial și protopop onorar. În 1879 este numit protopop la Leta Mare (azi Ungaria), unde se stinge din viață în 1882, la numai 41 de ani.

Iustin Popfiu a desfășurat o bogată activitate literară și culturală, editând cursuri de limba și literatură română la Liceul Premonstatrens din Oradea, unde fusese numit profesor, editează Almanahul „Fenice” și revista „Amvonul” (1868), scrie proză și poezie, colaborează la reviste literare (între care și la „Familia” lui Iosif Vulcan sau „Amicul Școalei”).

Continue reading „Ionel NOVAC: Și totuși, când și unde s-a produs debutul lui Eminescu?” →

Ionel NOVAC: Mihai Eminescu în revista „Cele Trei Crișuri”

Prima mențiune în revista „Cele Trei Crișuri” a numelui lui Mihai Eminescu apare în numărul 12 din 15 noiembrie 1920, acesta alăturându-se explicațiilor care însoțeau o imagine reprezentând monumentul Poetului de la Galați, operă a sculptorului Frederic Storck. Dezvelit la 16 octombrie 1911, în prezența scriitorilor Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, A. Cazaban, Emil Gîrleanu, Jean Bart, Natalia Negru, I. A. Basarabescu, a istoricului Nicolae Iorga șa, este prima statuie dedicată Poetului Național.

În numerele 1-2 din 1-15 ianuarie 1921 și, respectiv, 5 din 1 martie 1921, Romul Dumitrescu semnează studiul „Ce trebuie să fie Eminescu pentru noi?”. Plecând de la constatarea că „nu s-a scris asupra nici unui fruntaș al literaturii românești mai mult decât asupra lui Eminescu. Ba chiar, critici literari și-au căpătat renume și glorie prin interpretările ce au dat operei poetului, ori curentului creat de dânsa. S-ar părea, ca o urmare firească deci, că Eminescu trebuie să fie autorul cel mai binecunoscut din literatura noastră”, autorul constată cu regret că, totuși, „dacă cineva străin s-ar interesa însă de opera lui Eminescu și ar cerceta vreun manual de istoria literaturii, sau vreun studiu special… ar găsi lucruri destul de ciudate, care l-ar lăsa într-o firească nedumerire”. Drept pentru care, spre exemplificare prezintă cazul poeziilor filozofice „Scrisoarea I”, „Glossa”, „Împărat și proletar”, „Mortua Est” ș.a., interpretate în mod diferit de un autor sau altul, astfel că „față de aceste valorificări a concepțiilor lui Eminescu și a operei sale, rămâi cu impresia că cel mai mare poet al nostru e necunoscut sau, uneori e cunoscut rău și unilateral”. „În critica românească, continuă autorul, numai Maiorescu (Critice, vol. III) și d. M. Dragomirescu (Critica științifică și Eminescu), au prins însemnătatea gândirii lui Eminescu, fără însă a urmări pe lângă frumusețile formei artistice care îmbracă această gândire și firul evolutiv al concepției filosofice a poetului, care dă operii sale o valoare de fond nemuritoare”. După ce analizează ideile filozofice care se desprind din poezia eminesciană, Romul Dumitrescu ajunge la concluzia că „gândirea filosofică, așa de puternică, a poetului nostru este un factor hotărâtor al personalității sale, ce se adaugă temperamentului moștenit. Acest lucru, care nu e nou, desigur…, dar care trebuia arătat și care trebuie dovedit, urmărind opera poetului în amănunte, ne spune ceea ce cu adevărat va trebui să rămâie Eminescu pentru noi. Și ni se pare, că tocmai în această lumină Eminescu e uneori cunoscut neîndestulător și de cele mai multe ori, rău!”.

Pornind de la două poezii eminesciene („Și dacă ramuri bat în geam” și „Somnoroase păsărele”), profesorul universitar ieșean N. Șerban ne prezintă, în numărul 18-19 din 1-15 noiembrie 1921, „O influență franceză asupra lui Eminescu”. Scrise sub formă de pantum, în cele două poezii se resimte influența poetului francez Theodore de Banville, autor al renumitelor „Cariatide”, pe care Eminescu se pare că l-ar fi citit chiar în original. „Apropierea poeziei lui Eminescu de aceia a lui Banville, în afară de importanța specială ce prezintă, mai are una de ordin general. Ea ne arată că Eminescu nu a fost așa de pornit contra literaturii franceze, cum ne-ar lăsa să credem articolele lui sau pasagiile din Satira III. Acestea din urmă, mai cu seamă, nu trebuiesc luate a la lettre, ci considerate mai mult ca o butadă, atât de comună poeților satirici. Pentru cercetătorii de influențe franceze asupra literaturii române se deschide deci un nou câmp de cercetări, relative la Eminescu, a cărui biografie intelectuală interesează atât de aproape pe toți iubitorii de literatură națională”, își încheie pledoaria profesorul N. Șerban.

În numărul 3-4 din 1-15 februarie 1922, la rubrica de „Note” ne este prezentat „Festivalul Eminescu”, desfășurat la 29 ianuarie 1922, „în memoria nemuritorului nostru poet M. Eminescu, organizat de Cele Trei Crișuri sub patronajul A.S.R. Principele Carol I și sprjinit de Ministerul Cultelor și Artelor, pentru sporire fondului din care se va ridica un monument poetului”. Cu această ocazie a fost proiectat și filmul „Viața lui Eminescu”, „film de o deosebită importanță pentru toată suflarea românească”.

Profesorul Paul I. Papadopol, autorul studiului „Idealul național în poezia noastră lirică”, se apleacă asupra operei lui Eminescu în partea a doua a articolului, apărut în numărul 8-9 din 15 mai 1922. „Același idealism curat, subliniat de trăsătura energică a antistreinismului, se găsește în puțina operă de inspirațiune poetică-eroică a lui Eminescu – îndeosebi în prea cunoscuta Doină. Într-adevăr, după ce deplânge starea înduioșătoare a Românului… evocă înălțătoarea figură a eroului de la Putna – rugându-l să pornească în fruntea ostașilor – la îmbunătățirea soartei lui… Și în mai puțin cunoscuta „La arme” – în care – după ce descrie soarta fiecărei provincii subjugate cu culorile cele mai înduioșetoare…toate întovărășirile de admirabile îndemnuri răsboinice ca… urmează înviorătoarea strofă finală – eroica personificare a țării noastre desrobindu-și fiii și scăpându-i de suferința de veacuri…”.

La rugămintea domnului George Bacaloglu, director fondator al revistei, Episcopul Oradiei Roman Ciorogariu scrie articolul „Omagiu lui Eminescu”, apărut în numărul 6 din iunie 1923: „Eminescu își cântă durerile pentrucă visează o viață mai frumoasă, mai armonică, o viață a perfecțiunilor omenești, creatoare. El visează un ideal fără nădejdea împlinirii lui. E simțul artistic creator, ce strălucește deasupra pesimismului. Noi iubim și admirăm acest simț artistic”. „De aceea Eminescu e vrednic de monumentul ce i se ridică și e înălțător, că se ridică de-acolo, de unde candela cultului artei aprinsă de el nu s-a stins. Cei ce ridică acest monument au mărturia unui ideal împlinit și pentrucă au văzut, cred și într-un ideal al unei Românii fericite”, conchide înaltul prelat.

Tot despre „Un monument lui Eminescu” scrie și I. Constantinescu-Delabaia în numărul 8-9 din august-septembrie 1925. „Ce monument se poate ridica lui Eminescu? Unde e artistul care se va încumeta să cioplească în piatră ori să toarne în bronz măcar o rază cât de mică din strălucirea orbitoare a celui mai desăvârșit geniu poetic pe care l-a dat Neamul Românesc în cursul veacurilor? Cine și cum să redea măcar o scânteie din focul acelei minți care și-a ars sufletul în para flacărei divine, „mistuindu-se liminând”, cum atât de bine a zis Vlahuță”, se întreabă autorul. Dar cum „pentru un monument vrednic de geniul lui Eminescu și de geniul nației noastre, trebuiesc bani, bani mulți și este o rușine națională că lista de subscripție deschisă de ziarul „Cuvântul” stă de atâta vreme fără rezultate apreciabile”, I. Constantinescu-Delabaia apelează la „sufletele curate, tineretul entuziast și cuminte, negustorii și meseriașii cinstiți, muncitorii harnici ai gliei strămoșești, instituțiile românești de comerț și industriale, slujitorii vrednici ai școlilor și bisericilor săraci de mijloace, dar bogați în simțire”.

În același număr îi este dedicată și o epigramă (LUI EMINESCU / Poet! – urâtă meserie! / Părinte de literatură! / Aveai și tu statui – o mie / Dacă erai o secătură!), semnată Seneca.

În numărul 11 din noiembrie 1925, „Cele Trei Crișuri” găzduiesc articolul „Mihail Eminescu”, semnat de Ion Gane, dedicat dezvelirii bustului acestuia la Sânnicolaul Mare. „La Sân-Nicolaul Mare, în Banat, s-a desvelit deunăzi un monument al lui Mihail Eminescu. Au participat la această sărbătorire peste zece mii de persoane. S-a adus astfel un prinos de recunoștință acelui care în viață a fost atât de nefericit, nu din vina lui, ci din aceea a fatalității, care îl hărăzise geniu…”. După ce face o sumară trecere prin creația poetică eminesciană, autorul conchide astfel: „Luând parte cu suflet întreg la această pioasă sărbătorire, am dori totuși încă două lucruri: întâi, să se tipărească și o ediție definitivă a poeziilor lui Eminescu, bine alcătuită, cu technică ireproșabilă și fără greșeli de tipar; și al doilea, ca dăltuitorii viitoarelor monumente să-l reprezinte pe poet așa cum era în întâia lui tinerețe: „prelung și palid la obraz – cităm din Nichifor Crainic -, cu buze accentuate de energia sufletului, cu păr asvârlit  în cascadă neagră pe spate, cu ochi de foc, adânciți, peste capetele contemporanilor, în vedenia gândului etern…”.

Numărul 6-7 din iunie-iulie 1926 include o serie de articole, dar și un supliment special, „Comemorarea lui Mihail Eminescu” (prezentate într-un articol separat).

Suplimentul Muzical al „Celor Trei Crișuri”, numărul 8-9 din august-septembrie 1926, reproduce compoziția „Ce te legeni codrule”, pe versurile lui Mihai Eminescu.

Numărul special „Pentru Latinitate”, apărut în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1927, include fragmente din articolul profesorului Ramiro Ortiz, „Eminescu, il poeta rumeno della foresta e della polla”. Articolul este însoțit de cea de-a treia fotografie cunoscută a lui Mihai Eminescu, cea realizată de Nestor Heck în studioul său de la Iași (1884). Traducătorul primului volum de poezii eminesciene în limba italiană, publicat în 1927 la Florența, la Editura G.C. Sansoni (primele traduceri fiind realizate la 1887, de către Marco Antonio Canini), Ramiro Ortiz a fost membru de onoare al Academiei Române și profesor la Universitatea din București, unde a avut o mare influență asupra tânărului critic literar George Călinescu.

Sub titlul „Iosif Vulcan și M. Eminescu”, numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1927, dedicat comemorării a 20 de ani de la moartea fondatorului revistei culturale „Familia”, preia un fragment din articolul publicat de Iosif Vulcan la trecerea Poetului în eternitate. Referindu-se la primele poezii ale lui Mihai Eminescu, Vulcan nota: „Ca să cunoaștem deplin pe un mare poet, nu este de ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, când talentul său strălucește mai admirabil, ci trebuie să ne coborâm la începutul carierei sale, la primele-i încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a desvoltat și unde a ajuns, și pe temeiul acestora în cele din urmă să-i putem face portretul literar”.

O primă reproducere din publicistica eminesciană întâlnim în numărul 3-4 din martie-aprilie 1928, special „închinat „Teatrului Românesc” cu ocaziunea împlinirei a 75 de ani dela deschiderea Teatrului Național din București (1853-1928)”. Este vorba despre câteva fragmente, apărute sub titlul „Cum vedea Eminescu repertoriul național?”, extrase din articolul „Repertoriul nostru teatral”, publicat de Mihai Eminescu în numărul 2 din 18/30 ianuarie 1870 al revistei „Familia”.

Profesorul universitar Mihail Dragomirescu, autor al binecunoscutului studiu „Critica științifică și Eminescu”, publică, în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1928, articolul „Un poet dobrogean – P. Cerna”. Anlizând critic creația lui Panait Cerna, autorul în care face o paralelă între operele celor doi poeți și subliniază contrastele întâlnite în creațiile acestora: „Cerna este, ca și Eminescu, un poet, din ale cărui opere se desprinde, sub deosebite înfățișări de o mare varietate, o limpede și puternică idee originală asupra vieții. Această idee, către care în urma lui Alecsandri, zadarnic s-a încercat să se ridice Coșbuc în „Moartea lui Fulger” sau în „Cântec barbar”, face contrast desăvârșit cu aceea care se desprinde din poezia lui Eminescu. Cerna este poetul fericirii umane. Pe cât de adânc a simțit Eminescu amarul și nemernicia vieții; pe atât de adânc simte Cerna dulceața și trăinicia ei. Eminescu e nenorocit, până și în momentele cele mai fericite; Cerna este, până și în momentele cele mai nefericite, fericit… Și precum Eminescu, pentru ca să dea un relief cât mai adânc concepției sale pesimiste, a trebuit și a putut să împrumute cele mai strălucite imagini din haina fermecătoare a naturii, adică tocmai pe acelea care în mod firesc ne deșteaptă în suflet fericirea raiului pământesc; tot așa Cerna, spre a-și întrupa, cu toată adâncimea, concepția sa optimistă, are puterea să întrebuințeze, ca note subordonate, tocmai simțirile cele mai firesc dureroase”.

Tot în același număr, la rubrica „Memento”, sub titlul „Monumente cât mai răspândite pentru Mihail Eminescu”, suntem informați că „un comitet de inițiativă din Iași lucrează de trei ani pentru a strânge fondurile necesare ridicărei în bătrâna capitală a Moldovei, a statuei poetului, care el însuși este o mărturie strălucită a puterilor de viață superioară a poetului român… Pentru cinstea noastră și pentru buna prețuire ce trebuie să o avem față de geniile românești, sperăm că statuia lui Eminescu va fi în curând înălțată în Iașii, față de cari avem cu toții atâtea obligații, cum el a avut și atâtea merite”.

Profesorul Mihail Dragomirescu semnează și articolul „Clasicismul poeziei române”, apărut în numărul 3-4 din martie-aprilie 1929 al „Celor Trei Crișuri”, în care apreciatul critic literar susține că „trăsătura caracteristică a literaturii române este de a fi prin excelență poetică și clasică… în literatura noastră se găsesc puține genii, dar multe capodopere. Aceasta însemnează că genialitatea creatoare nu se concentrează în câțiva indivizi, ci este difuză în sânul neamului, formând ca să zic așa, o trăsătură a spiritului său”. Pornind de la „Alexandru Lăpușneanu” al lui Costache Negruzzi și continuând cu scrierile lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Budai Deleanu, Ion Luca Caragiale, Ion Minulescu, Ioan Slavici ș.a., Mihail Dragomirescu afirmă cu tărie că „gloria poeziei române, o face în secolul XIX, capodoperele lui Caragiale și Eminescu. Deși  socotit ca romantic și deși, după pesimismul său, poate fi considerat ca realist, Eminescu e totuși un clasic prin seninătatea sa. Dând forma cea mai adâncă a pesimismului în „Scrisoarea I”, el este olimpian în poema sa „Luceafărul”, care, având aceiași temă cu sublima poemă „Moise” a lui Vigny, îi este superioară, totuși, prin frumusețea amănuntelor, seninătatea concepției și armonia ce întâlnim în avântul ei sufletesc, în muzicalitatea și compoziția ei”.

Același număr mai conține două poezii în limba germană, „Venedig” și „Der Weg…”, în traducerea timișoreanului Eugen Lendvai, cu notița de subsol potrivit căreia „versurile publicate aparțin volumului de poezii ce apare, la Berlin, într-o reputată editură”, iar pe pagina de interior pictura lui D. Stoica, „Eminescu sub teiul din Copou (Iași)”.

Aceeași pictură este reprodusă și în numărul 7-8 din iulie-august 1929, număr special dedicat Franței, la rubrica „Artă și poezie”, cu sugestivul titlu „Deux genies representatifs de notre race” (alături de Eminescu este înserată fotografia lui Nicolae Grigorescu, cel mai mare pictor român, perfecționat la școala de la Barbizon), iar numărul 3-4 din martie-aprilie 1930, dedicat umorului românesc, reproduce poezia „Între păsări”.

Academicianul George Murnu, excelentul traducător al lui Homer, publică în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1930 articolul „M. Eminescu”, în care susține cu toată puterea că „nu încape îndoială că singurul geniu real al literaturii române este Eminescu. Confirmând această convingere aproape generală, nu avem decât un regret legitim că, dintr-o fatalitate de contingențe, acest geniu românesc, care e mândria noastră a tuturor, va rămânea, poate pe totdeauna numai al nostru și nu-și va lua locul de cinste ce i se cuvine în constelația marilor poeți ai lumei moderne. Întăi, pentru că pe de o parte, cum de la sine se înțelege, limba noastră este și va fi inaccesibilă intelectualității străine dătătoare de ton; iar, pe de alta, poezia lui Eminescu e în esența ei aproape intraductibilă, și chiar dacă ea poate fi împărtășită pe această cale, anevoie va putea găsi un interpret congenial care să-i dea echivalentul într-o limbă străină”. Articolul este însoțit de o nouă reproducere a picturii lui D. Stoica, „M. Eminescu sub teiul din grădina Copou”, dar și de un facsimil ce redă trei strofe din poema „Luceafărul”.

Continue reading „Ionel NOVAC: Mihai Eminescu în revista „Cele Trei Crișuri”” →

Ionel NOVAC: Revista „Familia” (1937) – număr închinat lui Mihai Eminescu

Continuând o frumoasă tradiție, revista „Familia”, cea în care, la 25 februarie/9 martie1866, Mihai Eminescu și-a făcut debutul literar, îi dedică un nou număr, prilejuit de festivalul de la 28 februarie 1937, organizat la Oradea. Acesta trebuia să marcheze aniversarea a 70 de ani de la debutul Poetului în „Familia”, dar ideea festivalului a venit cu puțină întârzâiere. În plus, demersurile necesare organizării unui astfel de eveniment, stabilirea unui calendar al manifestării, invitarea și confirmarea participării unor personalități din lumea literară, dar și piedicile apărute pe parcurs, au amânat desfășurarea festivalului, acesta având loc abia în anul următor, spre sfârșitul lunii februarie.

Ca urmare, numărul omagial Eminescu de care aminteam (”Familia”, nr. 3-4, martie-aprilie 1937) va apărea la începutul primăverii și îi va fi dedicat aproape în exclusivitate. Chiar de pe supracopertă, sub numele revistei, ne întâmpină o fotografie, care reproduce chipul Poetului materializat în bustul pe care sculptorul Oscar Han l-a realizat pentru orașul de pe Crișul Repede.

Sumarul revistei este deschis de articolul „Eminescu și Familia”, în care autorul, M. G. Samarineanu, directorul revistei, prezintă viața zbuciumată a marelui nostru poet, legăturile acestuia cu „Familia” lui Iosif Vulcan, dar și motivele care au stat la baza organizării festivalului: „Revista Familia avea o datorie să găsească prilej ca să evoce pe marele Eminescu. A fost doar unul din cei mai străluciți ai ei colaboratori. Familia și-a împletit tinerețea cu mugurii de floare de cireș ai încercărilor și primelor realizări literare ale lui Eminescu. Dela 1866 până la 1869 marele poet al neamului nostru nu a publicat de cât în Familia. Începând cu „De-ași avea”, scrisă la 1865, pe când robotea probabil în „canțâleria” tribunalului Botoșani ca grămătic cu o caligrafie de credeau mulți că va face strălucită carieră funcționărească, Eminescu, de 16 ani numai, fugar dela Ober-Gymnazium din Cernăuți, nu publică de cât în Familia. Doar panegiricul lui Aron Pumnul apare în broșura „Lăcrămioare Invățăceilor” din Cernăuți, în ianuarie 1866. Până pela 1870, când își începe colaborarea în „Convorbiri Literare”, revista lui Iosif Vulcan, „Familia” aceasta, era singura spre care Eminescu își diriguia scrisul. Și ce caldă înțelegere a găsit la Familia, Mihai Eminescu!…” Articolul este completat cu o fotografie a Poetului, prima și cea mai cunoscută, cea realizată la Praga în anul 1869, pe cînd Eminescu avea 19 ani.

Urmează un amplu articol, „Eminescu în lumina timpului nostru”, desfășurat pe întinderea a cincisprezece pagini și semnat de Cezar Petrescu, al doilea sărbătorit în cadrul festivalului. Acesta nu-și propune să facă o analiză a operei poetice a lui Mihai Eminescu, cel căruia îi dedicase romanul biografic „Luceafărul”, ci se va apleca asupra actualității publicisticii sale, îndeosebi a doctrinei politice și naționale susținute de acesta. „Tot ce-a scris ziaristul Eminescu în „Timpul”, vreme de 7 ani; mai înainte de aceasta în „Curierul de Iași”; tot ce-a formulat el în acea minunată și substanțială prelegere publică: „Influența austriacă asupra Românilor din Principate” – prelegere rostită la 14 martie 1876, în Iași, sub auspiciile crecului Junimea – tot, fără excepție, a rămas actual de cea mai nevestejită prospețime. A fost verificat și confirmat de timp… Problemele puse de scriitorul național și social Eminescu dăinuiesc și astăzi”.

În argumentarea demersurilor sale, Cezar Petrescu apelează la însemnările lui Alexandru Vlahuță, la amintirile lui Ion Luca Caragiale, dar și la discuțiile contradictorii avute cu Panait Istrati, cel care, analizând „Doina” își exprima indignarea față de „blestemul de bocitoare” invocat de poet. Până ce, după o călătorie în Rusia, „vagabondul” Panait Istrati avea să-și schimbe părerea, mărturisind cu sinceritate: „Măi! Mare dreptate aveai și mare naiv am mai fost!… Abia acum înțeleg eu deplin pe Eminescu… Învățase el la Viena și la Berlin, era el discipol al lui Kant și Schopenhauer, visa el, tânjea el după o nirvană budică… Dar era de aici. El era de-al nostru. Cânta o durere a noastră și striga pentru o dreptate a noastră…”.

„Toată opera lui Eminescu de dincolo de registrul liric, toată poezia naționalistă care complectează cu alt răsunet articolele și studiile sale asupra stărilor din Principatele Unite și din ținuturile încă neeliberate de atunci, este inspirată de asemenea realități palpabile”, subliniază Cezar Petrescu, care precizează că nici „astăzi climatul României Mari nu este prea deosebit de cel al Principatelor Unite, după înscăunarea lui Vodă Carol I… Plutește o dezamăgire fără pricini definite. E sigur că trăim o răscruce de destine. Altfel am visat că va fi România-Mare – și altceva este! Tot așa, cum altfel a visat generația lui Eminescu o Românie-Mică, dar pe veșnicie unită”.

Pagina următoare este dedicată poeziei „Lui Eminescu”, pe care poetul și scriitorul Ludovic Dauș o recitase la șezătoarea care a urmat în partea a doua a manifestării de la Oradea. „Gândirea, viersul tău stau strajă / La toate câte΄nfiripăm, / Ai dat o haină limbei noastre, / Hotarele în care stăm”. Așa își începea Ludovic Dauș elogiul adus marelui omagiat.

În articolul „Eminescu”, Ion Agârbiceanu își exprimă tristețea pentru faptul că „mulți ani Mihail Eminescu n΄a fost cunoscut publicului cetitor decât din poeziile ediției Maiorescu… Publicul cetitor nu a cunoscut începuturile, năzuințele și lupta pentru desăvârșirea formei. Dar, în aceaiași vreme, n΄a cunoscut nici personalitatea întreagă a poetului. Postumele, colecția lui de poezii poporale din toate provinciile românești, încercările de versificare a altor legende – în cari fragmentele geniale nu sunt rare, ca și articolele politice și sociale, au văzut lumina abia în primul deceniu al secolului nostru”.

Considerând aceasta ca o mare pierdere, la fel și faptul că aproape trei decenii Eminescu a fost cunoscut numai ca poet, Agârbiceanu afirmă că „dacă Eminescu ar fi fost cunoscut și ca un mare doctrinar al naționalismului, cu componentele sale: conservatorismul monarhic și creștinismul, – suntem siguri că înrâurirea lui, dela început, ar fi adus mari servicii ideologiei, sentimentului și disciplinei naționale. El ar fi fost apostol al vremurilor de azi, încă dela 1890”.

„Dacă el ar fi fost cunoscut întreg de la 1890 sunt sigur că nu s΄ar fi produs nici un curent pesimist pe urma lui și că nu ar fi avut nici pe puținii dușmani, neînțelegători, pe cari i-a avut. S΄ar fi convins atunci, dela început, toată lumea că în viața nației Eminescu a fost un luptător, un apostol îndrumător, și că pesimismul său nu are o doctrină, ci o excepțională sensibilitate individuală mai mult decât o convingere de viață”, susținea același Agârbiceanu.

În studiul intitulat „În jurul peisagiului eminescian”, criticul literar Tudor Vianu subliniază locul și rolul naturii în creația acestuia, susținând că „poezia lui Eminescu este plină de freamătul pădurii, de șoapta apelor care o străbat, de magia lacului deschis în mijlocul lui, de cântecul păsărilor cari i se adăpostesc în ramuri”. Pentru exemplificare, criticul reproduce câteva versuri din poezia „Mușatin și Codrul”, poemă care „prezintă o mare însemnătate pentru caracterizarea peisagiului eminescian. Căci aci se găsesc, ca într΄un adevărat rezumat substanțial al viziunii sale, mai toate firele artei de peisagist a lui Eminescu”.

Urmează apoi scriitorul Ion Al. Brătescu-Voinești, care, în articolul „Luceafărul. Din pragul apusului”, prezintă o destăinuire făcută lui, în urmă cu peste patruzeci și doi de ani, de Titu Maiorescu, cu rugămintea acestuia de a fi dezvăluită publicului „mult mai târziu”. Este vorba despre încercarea lui Maiorescu de a-l convinge pe Eminescu, care devenise aproape un membru al familiei criticului, de faptul că o căsătorie cu Veronica Micle, intenție prezentată de acesta, i-ar crea numai greutăți și l-ar îndepărta de poezie. Cum la toate argumentele sale, Eminescu se arăta îndărătnic, susținând că „la nevoie voiu munci pentru amândoi” sau chiar s-ar lăsa de poezie („Mă las de poezii. Continue reading „Ionel NOVAC: Revista „Familia” (1937) – număr închinat lui Mihai Eminescu” →