Chemarea sângelui
Ţâţâna locului
În care mi-au fost înfipte
Rădăcinile
Mă striga necontenit
Peticul meu de Cer
Care m-a ocrotit
Din prima clipă
A venirii mele pe lume
Mă chema fără încetare
Doar călcând cu tălpile goale
Pe ţărâna aceea
A mea
Din bătătura de acasă
Îmi puteam ostoi dorul
Care nu mai încăpea
În pieptu-mi firav
Și tare zbuciumat
—————————
Ioana STUPARU
București
7 februarie 2021
RĂSFIRÂND AMINTIRI
(Scriitoarei Elena Buică)
Trecură zece ani, ca unul,
s-au adunat în palme amintiri,
şi le răsfiri
să-alegi pe cea mai dragă.
Dar ce va fi
n-ai cum să ştii.
Las lucrurile să curgă
în voia lor
ca-n fiecare vară…
Zbârnâie telefonul!
Aud o voce mlădioasă:
„Te sun de-acasă, Ioană,
sunt în ţară.
Mi-e dor de tine, tare!
Am publicat o carte,
iară,
De fapt, două.
Te rog, vino să ne vedem,
fiindcă am lansare,
în Bucureşti,
la Calderon 39”.
Părea că la ureche
îmi fredona
un cântec înnodat
din cele patru zări…
Era Elena mea cea dragă,
de peste mări şi ţări.
CÂNTECUL STÂNCII
Când aşeză Dumnezeu stâncile pe pământ,
Spre-a dovedi tăria, pentru stabilitate,
Să nu fie altcumva decât alte creaţii
se gândi să le pună fiecăreia-n parte
câte o inimă, mai mică sau mai mare.
Însă, de piatră fie, să nu se-nduioşeze,
iar pofta de plimbare să nu le-ademenească.
Şezu milenii stânca, singură şi tăcută,
Cu răceală de piatră tratând cântecul ploii,
Total indiferentă la vântul ce doinea
chiar într-o coastă-a ei sau pe una din laturi,
care se oglindea în apa vălurindă.
Ce sentimente, oare, pe loc o-mpresurară?
Ce mistere trăit-a inima cea de piatră,
de se făcu pe dată fierbinte cum e focul
şi începu să cânte, decât ploaia mai mândru,
mai duios decât frunza, mai măiastru ca vântul!
Dorire ţie, om bun de pe Pământ!
Să-ţi iei inima-n braţe, ca-n seara de Ajun,
Să fii cu ochii minţii mereu în contemplare
Să construieşti altare anilor ce-au trecut,
Să păstrezi spuză-n vatră, clipelor viitoare!
Să nu râvneşti mai mult decât îţi este dat,
Să porţi cu tine dragul de seminţia fiinţei,
Să-ţi fie gândul Stâlp Drept şi Luminat,
Să-ţi împlineşti menirea cu Litera Credinţei!
8 septembrie 2019, Bucureşti
Cu gândul, cu vorba, cu fapta…
Izbindu-mă de ecoul
gândurilor mele,
M-am oprit la
poalele muntelui,
Pregătindu-mă să şterg
urmele tălpilor
însângerate de spini.
Ca să nu mai găsesc
drumul înapoi…
*
Auzindu-mi
durerea vorbelor,
M-am oprit la
poalele Templului,
Pregătindu-mă să spăl
cu lacrimile mele
Treptele pe care
trebuie să le urc.
Ca să pot privi
înapoi, cu îngăduinţă…
*
Văzând culorile
faptelor mele.
Am îngenunchiat
cu smerenie…
Căinţa şi rugăciunea
să-mi spună când
a sosit timpul să bat
la Uşa Templului,
ca să mi se deschidă…
Balada copilului părăsit
Ziuă primenită,
De Timp asmuţită,
De Zori însoţită,
De Soare iubită,
De CER dăruită.
Sub un Dud bătrân,
Pruncuşor de sân,
Cu drag alăptat,
Cu grijă-nfăşat,
Doarme liniştit
De Îngeri păzit.
E prea mititel,
N-are ştire el,
Că l-a părăsit
Chiar din Răsărit,
Mamă nenuntită
Din Drag păcălită,
De Lume vorbită,
De Părinţi urâtă.
Pe la Prânzişor,
Pe Cer fără nor,
Trecea Barza-n zbor.
Şi măre-auzind
Copilaş plângând,
Văzduh răsunând,
Pământ suspinând,
De sus a privit,
Măre c-a zărit,
Cum dintr-un tufiş,
A pornit târâş
Şarpe gălbior,
La trup mărişor.
Din ochi scânteia,
Din limbi şuiera,
Simţind de departe
Pruncuşor de lapte.
Flori se răzvrăteau,
Vrăbii se-agitau,
In cor ciripeau.
Ajutor cereau.
Barza s-a lăsat
Într-un zbor rotat,
Şarpele de cap
Când a apucat
Pe loc l-a mâncat
Pruncul a salvat.
În cartea de poezii „Cântând pe o rază astrală”, poeta Ioana Stuparu cântă în versuri, ca o hoinară voioasă şi frumoasa creaţie a lui Dumnezeu, minunăţiile vieţii, căutări de împlinit, necunoscute ce trebuie cunoscute, într-o activitate continuă şi neobositoare, cu plăcerea omului inteligent, educat şi instruit. Pentru a realiza şi a aşterne pe hârtie cu pixul, frumuseţi, dorinţe, împliniri, are nevoie de timp – preţiosul dar dat de Dumnezeu oamenilor – prin frumoasa rugă în versuri: „Chiar poarta de Rai de mă strigă, îi spun că mai am de cântat, că lanţul vieţii mai cere-o verigă”.
Cu toţii avem credinţa în cineva puternic şi blând, care ne iubeşte şi ocroteşte. De aici dorinţa şi puterea noastră în a crea ceva frumos şi viu, care să placă şi să ajute oamenilor.
Scriitoarea Ioana Stuparu cu elan, talent şi abnegaţie a străpuns zidul mucegăit al uitării, reuşind în scris să aducă la plăcute trăiri minunatele amintiri.
Dumnezeu a ajutat-o să devină scriitoare, lucru înfăptuit în sufletul Ioanei Stuparu, pe treptele Teatrului Naţional din Bucureşti, când odată cu prima carte i s-a arătat dumneaei, sădindu-i în gând alte cărţi, etalon anume scriitoricesc al judeţului Dolj şi nu numai.
Versurile şi proza Ioanei Stuparu sunt aşternute pe hârtie cu aurul minţii sale creatoare de frumos şi sentimente delicate, sincere, absorbante, care au scrijelit în trupul şi sufletul său flămând şi gingaş, fântână de aur preacurat, care se revarsă cu dărnicie şi îmbelşugare peste mulţimea iubitorilor de artă.
Cărţile sale sunt începutul unui moment de triumf, care cu timpul vor deveni un recunoscut monument pentru artă şi cuvânt, provocare importantă selectată şi provocatoare pentru gândire şi inteligenţă.
Cu timpul şi cu ajutorul cărţilor ce vor veni marca IOANA STUPARU, scriitoarea va putea fi socotită o emblemă etalon în viaţa culturală contemporană, şi de viitor, un complex nume hărăzit pentru complexe activităţi legate de divinitate. Înscrisurile Ioanei Stuparu lasă impresia unei fericite înfricoşătoare realităţi, devenită idee – frângerea timpului în trecut, viitor, prezent şi că existenţa omului în aer pe o rază astrală este mai sigură, dorită de noi ce locuim pe pământul nesigur şi bântuit de rele.
Opera scrisă de Ioana Stuparu este ca o mirare pentru unii cititori, îndemn în urma căruia scriitoarea şi poeta va îndrăzni mai profund într-un respect şi apreciere din partea generaţiilor ce vor veni. Creația literară a autoarei suscită un mare interes printre colegi şi cititori, pentru râul de gândire şi experienţe scriitoriceşti, ce va străbate viitorul ca un ecou interminabil.
——————————-
Pictor Prof. Vergil COJOCARU-COVER
5 septembrie 2017, Bucureşti
Dedicată artei şi cuvântului: „leagăne de istorie”, poeta Doina Bârcă îşi ţese versurile cu firele dorului.
Lacrima amintirilor îi înnobilează şi înveşniceşte legătura spirituală cu vatra strămoşească, „Cervenia”, localitate veche teleormăneană, aşezată într-o zonă renumită prin bogăţia şi varietatea folclorică, şi, pe care, necontenit o aşează între buchete de liliac de toate culorile…
Versurile Doinei Bârcă sunt de o oralitate incomparabilă. Deşi prin compoziţie ele cântă singure, faptul că autoarea are glasul aidoma unui rapsod popular, face din ele bijuterii folclorice. Poeziile sale sună a doină…, au gust de mere orzatice date-n copt de Sân Chetru şi de Sânziene, când se deschid Cerurile…, amiros a pâine caldă, coaptă în ţestul din „lut ales”, zămislit anume în malurile Râului Vedea, cel bătrân ca timpul… Toate aceste comori, poeta Doina Bârcă le dăruieşte cu mărinimie urmaşilor, spre neuitare!
Drept pentru care, împletind două doruri: al ei şi al meu, i-am pardosit cărările cu o poveste de suflet:
Cărările cu dor
Poetei Doina Bârcă
Mai ştii? Atunci când zorii
prevesteau ziuă însorită,
De undeva, amirosea a vatră
proaspăt pomostită.
Se pare că din „Cer-veni-a”
dor de legănat de prunci
Şi-a „Doină” să-nflorească sufletele
prin livezi de nuci.
Prin ferestra deschisă răzbătea-n
bătătură duios gângurit,
Pâine abia scoasă din ţest,
bunica rupea sub un măr pârguit…
Prelungi, din pragul casei
cărările vieţii se aşterneau,
Cei acasă rămaşi sau în lume plecaţi,
doruri în suflet purtau.
De undeva, celor ce dragă le-ai fost,
le e dor de tine şi-acum…
Mai ştii? Pe toţi i-ai luat cu tine,
când ai plecat la drum!
–––––––––
Ioana STUPARU
București
27 martie, 2018
Iarba salvatoare
Când pe panta pierzaniei căzură,
Când mai mari ca Mărirea se crezură,
Mai vechi ca Începutul,
Stâpâni peste Cuvânt
Şi peste vorbele vorbite de oricine,
Oricând,
Cu biciul dădeau în tată şi în mamă,
În frate şi în soră…
Ar fi dat şi în Cer, de nu era prea Sus…
Dumnezeu i-a lăsat să decadă,
După a lor sminteală,
Nemăsurând la sânge: grame,
Kilograme
Sau tone de prosteală.
La lucrul stabilit de El la Început
Nu voia să revină.
Nu îi stătea în fire.
Nu era scris în Lege.
Cel puţin, deocamdată,
Lăsa pe fiecare
Să-şi folosească
Propria libertate de gândire,
Iar uneori de faptă.
De Iubire
Despre ce să-ţi povestesc, iubite?
Despre zborul meu prin ere adormite?
Zbor dorit spre tine, fără frângeri,
Cu aripi primite de la Îngeri.
Mi-am ostoit setea din Cereşti Izvoare,
Tihna mi-am cules-o din sclipiri de soare.
Anii mi i-am scris doar în primăveri,
Când doineşte mierla printre flori de meri.
Pentru hrana noastră-am îmblânzit albine…
Şi am înflorit salcâmii pentru tine!
————————————–
IOANA STUPARU
21 aprilie 2016
Ambientarea dintre mine şi Ioana Stuparu se realizează pe coordonatele accesării energiei Kundalini care se înalţă în aura divină. Spovedania este modalitatea autoarei de a comunica sfere lumeşti pe lângă cele creştineşti pe care le face la biserică. Duhul Sfânt îşi lărgeşte energiile în paginile cărţilor Ioanei Stuparu inspirându-i, fluidizându-i comunicarea în scris. Din pagini se degajează molcoma curgere a comunicării pe care scriitoarea o are şi în vorbire cu o voce de o muzicalitate aparte. „Cireşul spovedaniei” ne leagă încă o dată, făcându-mă să mă apropii de carte. În pasiunea încă acerbă pentru Mama Geea care ne dă toate frumuseţile cu flori, arbori, iarbă verde, munţi, fluvii, mare etc. etc, am cumpărat un apartament care avea chiar lângă balcon un cireş care înflorind se vedea în lumina lămpilor ca o imagine din rai, iar vara împreună cu prietenii îi culegeam fructele roşii, delectându-ne.
Ioana Stuparu vine în carte cu o lume a satului pe care o devoalează minunat într-un ton al românului care a adus din ancestralitate marile bogăţii morale. Jocul „Alunelului” în care energia dansului a îmbogăţit trupul şi sufletul neamului nostru este la fel ca Sârba din satul meu Teliu, unde este o Cetate dacică; „tel” este un cuvânt cu o vechime de 3.000 de ani, înainte de Hristos care însemna deal. T s-a transformat în d prin palatalizarea labialelor, şi e s-a diftongat. Astfel tel – s-a transformat în deal. Pe deal este Cetatea dacică din Teliu. Sârba din Teliu este a bărbaţilor dezlănţuiţi într-o energie pe care n-am mai văzut-o niciodată.