Mă poți ierta, Iisuse?

 

Mă poți ierta, Iisuse,
Pe mine o păgână
C-am rătăcit și uite,
Te vreau acum de mână?
Eu care am crezut
Că lumea e -o minune
Și mult am petrecut,
Fără de rugăciune
Umblând pe cale
Râzând de atâtea ori,
Fără a ști că doare
O clipă fără sori?
Lăsând flămând bătrânul
Și pe cel bolnav
Trecând, uitănd destinul
Nepărând că-i grav,
Timpul de iubire
Pe care l-am pierdut?
Mă poți ierta pe mine,
Un om atât de crud,
Acum când vin la Tine
Și urlu suspinând?
Nu-s vrednică măcar
Cureaua încălțămintei
Să-ți dezleg dar știu
Că am greșit și iar,
La Tine tot alerg
Văzând că nu găsesc
Acea lumină pură,
Nicăieri și-mi doresc,
O candelă divină
Să-mi dai Iisuse bun,
Pentru a-mi lumina calea
Pan’ la tine să ajung,
Că-i întunecată zarea!
Dreptate ai în toate,
Plecată recunosc,
Nu am știut de moarte,
Dar moartă eu am fost
Când n-am crezut că viața,
Are și un sfârșit
De se rupe ața
Atunci la asfințit!
Rău îmi pare Iisuse
Și cât aș regreta
Acuzele-mi aduse,
Nimic nu pot lua
Din faptele trecute,
Din tot ce am greșit!
Offf Doamne, Tu, Iisuse
Cât de mult mai iubit
Deschizând-mi ușa
Sfintei împărății,
Trimițând iubirea
Și sfaturi zeci și mii,
Pentru a mă îndrepta
Spre zarea cea divină!
Eu plâng, nu-mi vine a crede
Că pot păși din nou
În codrul acesta verde,
Aicea unde eu,
Nu am mai fost demult
De când în pribegie,
Am rătăcit visând
Viața far’ de simbrie.
Și totuși, îmi dai mie
Ultimul cuvânt
Frângând tăcut azima
În locul Tău cel sfânt
Care a fost ales de Tine
Când trist luat-ai cina
Și-ai plâns și pentru mine,
Că am uitat Lumina.

 

 

Valsul fericirii noastre

 

Petreceți mână tandră în palma de cais
Și lăsa-te condus spre valsul fericirii,
Nu privi la ploaia ce cade din abis
Mai bine vino aproape uite au înflorit zefirii.

 

 

Teamă-mi e

 

Teamă-mi e că n-ai să vii dulcea mea copilărie,
Colo în dealul de la vii unde îmi zâmbeau doar mie,
Strugurii de ananas și Măicuța ca și-o floare,
Când strângem cu mare gaz strugurii în buzunare.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme” →

Și dacă astăzi încă simt o lacrimă pe geană,
Cauza îmi este, dorind să-mi fii aproape Mamă,
În astă toamnă de mister când plâng pe luncă plopii,
Iar de aici, dintr-un ungher dorindu-te îți caut ochii,

 

 

 

Cu Eminescu

 

Mă pierd în lumea fără nume,
Nimic folositor nu-mi este
Dar te citesc și-mi pare bine,
Că-mi ești Luceafăr din poveste.
Și cât n-aș vrea să-ți spun în taină
Când serile coboară încet
Să vii, să vii fără de teamă,
Poetul meu cu un sonet!
Și-mi plâng toți teii zbuciumați
De vântul care prea năvalnic
Bate într-un și înnamorați
Îndrăgostiții trec zburdalnic.
Popas lângă un lac făcui
Privind la plopii părăsiți,
Că nu îi dat așa, orișicui
Iubind să vrea mii de dorinți!
Încet o undă întretaie
Calea lepedei divine
Care plutind, vrea o văpaie
Din lună să poată cuprinde.
Doar salcia mă înțelege
Și poate un cocor pribeag
Că, dragostea e acea lege,
Scrisă de cel care ți-e drag.
E un păcat dorința aspră
De a iubi un Zburător?
Întreb și întrebarea-i castă
Când visul e nemuritor.

 

 

Pierzându-mă

 

Mă descompun în alge și fluturi
În gânduri și triste sărutări,
Iar lupii la pândă privesc
Să poată ataca dacă greșesc.
Ce tulburi sunt norii!
Ce trist e cuvântul
Acum când cocorii
Au umplut zenitul!
Pierzându-mă vreau un îndemn
Dar unde-i iubirea! Simt un blestem
Și inima arde mocnit,
În torțe și candeli cu fitil de argint.
Ce imitație pe altare găsesc!
Unde e crinul regal, îngeresc?
Unde este perla unui cuvânt?
În ce mocirlă zace tacând!
E crud! Este trist
Că timpul se pierde
Pe Calea Lactee
Iar tu mă crezi o simplă: Femeie!
Amarnic te înșeli
Pentru că, mai ieri
Din trup de Femeie născut,
Lumina iubirii ai găsit
Și, tot Ea te-a alăptat
Apoi te-a numit: Adoratul meu băiat.
Ipocriziei, se poate
Dar încă mai sper o dreptate
Acolo unde inima într-una bate.

 

 

Același dor

 

Într-o îmbrățișare iubirea ne unește,
Și zeci de continente sufletul regăsește,
Atomic suntem plasma acestei vieți dorite,
Iar aliajul este unit prin stalactite.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Și dacă astăzi (versuri)” →

Suntem figuranți

Ne pierdem prin lucruri abstracte,
Nimic concludent nu mai găsim
Clopotul trage mereu a moarte,
Iar noi nu învățăm cum să iubim.

 

 

La poarta răsăritului divin
În adorare mă închin,
Privind cum razele, sclipind,
Revarsă raiul pe pământ.
Și cât aș vrea, nu pot aduce
Din suflet rugă atât de dulce,
Cum este ruga Lui Iisus
Trimisă pe cărări de vis.
A însîngerat Iisus al meu,
Și-am plâns umilă, știind că eu,
Am bătut un cui voit,
Când am greșit, când am gândit
Că mai presus este dorința,
De-a fi eu însumi, luminița
Ce arde-n candeli de cristal.
Era greșit, era formal
Pentru că fitilul, sunt,
A unei lămpi pe acest pământ.
Însă El, iertător mi-a dat,
Din a Sa cupă și-am gustat,
Mirul sfințit de atâtea ori
În mari și sfinte sărbători!
Mă iartă dar te rog, Iisuse
Căci căile îmi sunt tot ninse
De regrete și păcat
Și târziu seamă mi-am dat
De rolul sufletului blând,
Dăriut prin jurământ.
Eu sunt mirean. Tu ești Divin
Vin tăcută să mă închin
La Crucea Sfântă, la blândul Chip.
Te rog mai lasă-mă un timp,
Să pot sluji, să pot fi eu
Azimă sufetului meu
Lacrimând pentru că știu,
Încă nu este prea târziu.

 

Farmec și struguri

 

Și stai cuminte, alintat
Pe coarda tristă, arămie
Dăruind iubirii un păcat
Și mirul proaspăt de la vie.
Privesc uimită și nu cred
Că tu ești prinț dintr-o poveste!
Te-a prins toamna într-un năvod
Din fericirile celeste.
Parfum, savoare, vin popesc
În cupa fină de cristal,
Iar din eden mai poposesc,
Fluturi gingași pe un piedestal.
Îmi este milă să te rup
Când plouă ca într-un blestem
Și te ascund în al meu trup,
Sorbind aroma cu mult zel.
Farmec îmi dăruiești, simpatic
Îndemnându-mă discret,
Să te adun că e tomnatic
Și teamă îți e de acest moment
Care se pierde prin cuvinte,
Acum când bruma-i deja-vous,
Fiind secat de sentimente
Iar Toamna cântă vule-vu.

 

Ce vor poeții?

 

Ce vor poeții?
Întrebați într-o doară
Fără a ști câtă iubire,
Pun într-un vers ce-i înfioară,
Crezând în propria menire?
Râdeți mereu făcând glume
Când vi se pare c-au greșit
Aruncând replica anume:
,,- Ia uite, scrie…Ce aiurit!”
Dar tăcuți nu iau în seamă,
Scriu așa, sperând că pot
A schimba lumea dintr-o pană,
Plângând încet ca într-un complot.
E dureros? Este un chin?
Răspunsul Ei vi-l pot da
Știind că propriul destin
Se îndreaptă încet către o stea.
Ce vor poeții? Mai nimic,
Tăcuți trec peste sentimente
Chiar dacă sângerează un pic.
Visători fără regrete,
Simt acel fior sublim
Ce le încântă existența
Știind că, dăruind zâmbind,
În vers vor găsi elocența.
Nu-i umiliți cu întrebări
Sau prin replici veninoase!
Îmbrățișați-i uneori
Cu vorbe calde, voluptoase.
Ce vor poeții? Mai nimic,
Poate clipa de iubire
Să o simtă dincolo de timp.
Și dacă trist, accidental
Îi veți vedea și lacrimând,
Măcar în treacăt sau formal,
Puneți o floare pe mormânt. Continue reading „Ioana CONDURARU: La poarta răsăritului” →

Sire, e toamnă aici, acasă,
Cocorii s-au pierdut spre zări,
Și vinu-i fiert iară pe masă,
Ard parfumate lumânări.
Însă îmi plânge înserarea
Că e pustiu la mine-n gând,
Iar sângerie-mi pare zarea
Cu picuri ce năvalnic curg.
Stau sfioasă în rugăciune
Privind la timpul nemilos
Care se duce în neștire,
Spre zările din albatros.
Însă lipsești azi țării Tale
Și simt tristețea inundând,
Printre vertebre și pocale
Și printre oamenii de rând.
Suntem săraci făr’ de iubire,
Suntem săraci că te-am pierdut.
Degeaba coborâm spre fire,
Tu ai ajuns deja un sfânt.
Nu aveți voie! Nu îl plângeți
Voi cei care la-ți alungat!
Lăsați, puneți în rugăciune
Iubirea care la blamat.
Doar Domnul grija să îi poarte
Pentru a-i fi somnul liniștit
Că sigur și-a găsit dreptate
Și nu mai este ostenit.
Sire, într-o profundă reverență,
Ridic o rugă spre înalt
Șoptind încet: ,,- O, Excelență,
Iartă-ți poporul adorat.
El a greșit cu neștiință,
Tu i-ai îmbrățișat zâmbind,
Plecând la astre cu credință
Căci timpul este muribund.”

Nostalgia toamnei

 

Mai simt mirosul proaspăt al turtelor făcute
Cum numai biată mamă știa să le dospească,
Când bruma se-așternea pe crestele cărunte,
Iar noi copii zburdalnici ne strângeam pe acasă.

Măiastră

 

Și în mare cade Luna
Tot dorind fața să-și vadă,
Că și-a pus pe cap cununa,
Voind înc-o promenadă,
Căci Măiastră e frumoasa
Cum alta pe lume nu-i,
Dară a greșit adresa,
Fiind draga valului.
Trist, confunz nici el nu știe,
Că e mofturoasă Luna
Și se zbate în agonie
Dăruindu-i uvertura
Ce o cântă o Sirenă,
Din adâncurile mării,
Lăsând să încânte muza,
Poate nu-l va da uitării.
Însă Luna visătoare
Se tot pierde pe cărări,
Nu se vrea încă datoare
Unui val de nicăieri,
Știind că dacă revin
Zorii dragi ai dimineții,
Se va odihni puțin,
După perdelele ceții.

Dacă n-ai fi fost

 

Ea

 

Ce clipă se pierde pe mări și pe ape!
Ce timp se prevale pe cer și pământ!
Frumoasa pictează și tace
Gândind la iubirea care-a durut.
E noapte și-n luncă se aud bătând
Copite de cerbi și lătrat de câini.
Dar Ea tăcută, pictează visând
La prințul ce în grabă-a plecat surâzând.
Și mâna mai mult se grăbește voind
Să termine trista pictură.
Dar Ea rătăcește prin spații și timpi
Nedorind nici un cuvânt,
La ceasul acela în care doar lupii
Adulmecă prin crâng o tainică urmă.
Era Ea cu Ea și luna din geam
Care în perle-și puse lucirea
Dăruind grandoare frumosului ram
Ce bătea fereastra întruna.
Târziul o răpuse și ea răsturnând
Șevaletul cu lacrimi și ciudă
Rămase tăcută, departe privind:
– ,, Te du fericire! Nu mai am timp.
Aici a rămas doar o mare minciună.”
Iar timpul plecă luând cu el,
Ultima clipă de bine.
Ea pierdută plânge mereu
Pictând a lumii trăire. Continue reading „Ioana CONDURARU: Versuri” →

Drumul Crucii

Cine ești tu? Cine sunt eu?
Mă întreb lăsând un leu
Lângă icoana lui Iisus
Și lacrimi curg către abis,
Apoi revăd același drum
Plin de zgură și de fum.
E drumul care duce încet
Acolo sus, la Domnul Drept
Căci nimeni veșnic nu va fi
Chiar dacă Biserici va zidi.
Din lut suntem făcuți la fel
Nu-i important că-i plin de El
Și unu-i mai bogat ca toți!
Suntem destine, stăm la porți
Așteptând acel final
Când pe un catafalc, moral
Toți vom fi duși fără onor
Având în mână un ban ,,chior.”
Prelați și Regi, nu-i important
Cât ești de ,, ștab” sau rang înalt,
Din lut făcuți cu toți suntem
Și tot așa pe rând plecăm.
De ce crezi că fiind mândru
Vei moșteni întreg pământul?
O, te înșeli! Ești mai credul
Pe deasupra și fudul
Fără a gândi un pic,
Că aici nu reprezinți nimic
Decât un om mai important,
Din al tău punct…neinteresant.
Privesc tăcută cum se duc,
Atâtea suflete pe drug
Și închidându-mă străbung,
Al vieții anotimp defunct.

 

Redă-mi

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme” →

Ascult toamna

Ascult toamna
Cum îmi șoptește-n taină,
Cuvinte fără număr
Și parcă simt o teamă,
Căci spre Calea Lactee
Drumu-i aglomerat
De dorul tău iubite
Ce plânge pe-nserat.
Cocoarele plecară
Cu tot cu ai mei ani
Lăsând în urmă visul
Și freamăt de castani.
Cu picuri reci natura
Copacii îi mângâie
Iar eu doresc doar luna
Frumoasă să îmi fie,
În nopțile tăcute,
Luminând feeric
A viselor minute.
Mă înfioară noaptea
Și-acesta ploaie deasă,
Căci mâine e departe
De fericirea noastră.

 

 

Tristeți de toamnă

 

Mă îngenunche astă toamnă tristă,
Cu mii de lacrimi strânse în batistă
Poposind grăbită sub nucul uscat,
Când amurgul scoate un ultim oftat.

 

 

Din complezență

 

Indiferenți treceți prin viață
Tratând pe alții cu dispreț,
Fiind prezenți din complezență
Dar totuși sunteți prea absenți.
E falsitate în cuvinte
Când doar vreți lauri pentru voi
Trecând în grabă pe morminte
Semnând decrete și legi noi.
Nu înțelegeți că iubirea
Se naște din cuvântul, darnic
Crezând că însăși fericirea
E de a fi mereu slugarnic.
Un suflet stă la colț de stradă
Întinzînd mâna că ar vrea,
Doar vorba caldă de-alinare
Crezând în complezența ta.
Dar mergi privind în altă parte
Spunând doar simplu: ,, Un cerșetor.”
Fără să știi cât foc mai arde
În acel suflet iubitor.
Judeci în pripă orice faptă,
Fără a analiza concis
De ce e lumea-i prea săracă,
Când a ta e un paradis.
Nu poți înțelege soarta
Celor înfometați și triști
Negîndind, se-nvârte roata
Și totul poate fi doar, bis.
De complezență dăruiți
Un colț din locul vostru scump
Pentru acei care doresc,
Un simplu petec de pământ. Continue reading „Ioana CONDURARU: Versuri de toamnă” →