Ioana CONDURARU: Numai Tu Doamne (poeme)

Când inima în taină plânge
Și sufletul mi-e atât de trist,
Pasul unde mă va duce?
La Blândul și Bunul Iisus!

Unde să regăsesc alintul
Și creanga dulce de mălin,
Dacă nu la Domnul Sfântul
Cu pioșenie de mă închin!

Primește-mi lacrima iubirii
Chiar dacă este prea târziu,
Să pot gusta din legea firii
Iar fericită apoi să fiu,

Că numai Tu dai alinare
Și înțelepciune celor mulți
Fără a cere vreo favoare,
Prin bogăție sau arginți.

Cu Tine la drum să pornesc
Când soarele duios se-arată,
Mergând pe cale să găsesc,
Iubirea Sfântă și curată,

Că Tu ești izvorul vieții
Și pâinea cea neâncepută
Dând sens iubirii și tristeții,
La înmormântare și la nuntă.

Doamne Sfânt te rog o clipă,
Nu mă îndepărta de Tine,
Mai lasă-mă lâng-a Ta criptă
Să depun facerea de bine,

Că prin voința Ta Divină
Poți fericirea să aduci
Dăruind Sfânta Lumină
Și iertare celor mulți.

 

 

Pe Valea Plângerii

 

Pe Valea Plângerii pășesc
Purtând în suflet diademe
Pentru acei care hodinesc,
Sub pământul Țării mele.

Furtună simt în depărtări
Un vuiet infinit de moarte,
Iar din eternele chemări,
Timpul, toaca îl răzbate.

Țara mea cu chip de zână,
Crude vremi te-au străbătut
Voind să te coboare-n tină,
Dar Tu mai mândră ai zâmbit

Fluturând spre libertate,
Steagul celor ce-au luptat,
Pentru credința și dreptate
Punând iubirea într-un regat.

Pe Valea Plângerii privesc
Cum răsare blăndul soare
Sub chip Dumnezeiesc,
Iar eu scriu alte calendare.

 

 

Despre tine

                                           (Gând pios, Anei Podaru)

 

Ce pot spune
Acum când ești deja plecată,
Căci Domnul ți-a trasat un drum
Și te așteptă la a Sa poartă!
Un nufăr îți înflorea în suflet
Împrăștiind al lui nectar
Iar tu îl dăruia-i în zâmbet,
Pus într-un bob de chihlimbar.
Ne-am cunoscut din întâmplare
În lumea versului divin
Făcându-ne câte o favoare,
De a ne agrea puțin.
Dar ce păcat o boală crudă
Te-a înjunghiat cu al său pumnal
Tu însă i-ai făcut în ciudă,
Luptând intens pân’ la final.
Acum citesc doar un anunț
Că ai zburat spre alte zări
Și nu mai vreau un alt denunț,
Te voi păstra în mii de sori.
Îți spun Adio și pe curând.
Cândva ne-om întâlni în ceruri
Și ne-om înveseli plângând,
Citind în versuri adevăruri.

7 octombrie 2019

 

 

Răzvrătitul

 

Toamna a fost o minune
Și cu rele dar și cu bune.
Bunele au fost mai multe
Ca și turmele de munte,
Sunt negre dar și cărunte.
Da-păi Ion înfierbântat
A plecat hai-hui prin sat,
Că s-a enervat de tot:
,, – Ica-șa, da, ci mă credi robot!
Hai la deal, dut-i la vale,
Că mi-am pierdut din rabdari
De atâta fâțâit!
Doamni, parcî a înnebunit.”
Mergea tot gesticulând
Cu Maria lui în gând.
Însă, acum îmi dau cu seama
Unde este toată drama!
În butoiul de stejar.
Acolo trase vinu iar.
Maria la tot ochit,
Cu sticluța la băut.
Dar îi puse ea capac:
,,-Dar ț-ai găsit:
Parcî ești un pui di drac!
Cum mă întorc, cum o chitești
Șî apoi de-abia îmi vorbești.”
Spune cu năduv nevasta.
De când vinu s-a acrit,
Ute și-a găsit năpasta.
De atâta cicălit
Se făcuse foc și pară
Și îndată a dispărut.
I-al pi Ion de unde nu-i!
Însă biciu îi în cui
Și de-a veni,
Va fi vai de Dimnealui.
Asta este o poveste,
Dar vă spun,
Uneori se adeverește
Însă dacă omu-i bun,
Toate le agonisește.
Continue reading „Ioana CONDURARU: Numai Tu Doamne (poeme)”

Ioana CONDURARU: Poeme

Ești…

 

Ești roua ce-mi alintă piciorul descălțat
Când pășind timidă te caut prin abstract.
Ești dimineața tandră cu zâmbet adorat
Care îmi spune:,, Mai dă-mi înc-un regat.”

 

Și mă pierd sfioasă prin sentimente pure,
Nedorind sfătoasă a depinde de tine,
Căci este o magie în orice secundă
Dată de gălăxie când soarele inundă.

Nu pot decât, tăcută a dori în taină,
Clipa fericită cu sărutări pe geană
Și dacă totuși lacrimi, uneori se văd,
În palmă le cuprinzi ca într-un năvod

Nelăsînd tristețea în lanțuri să mă prindă,
Dăruind iubirea pe zile și secundă,
Fiindu-mi azi și mâine poate și-n viitor
Același dulce zâmbet ivit după un nor.

 

Mreaja nopții

 

Mreaja nopții te răpește.
Ești aici dar dus departe
Și-astă noapte de poveste,
Plânge în eternitate.

Întind mâna să cuprind
Șoapta ce se pierde-n zare.
Tu privești cu drag zâmbind:
-,, Ești o floare-ncântătoare.”

Eu tăcută privesc marea
Ce surâde-n ochii tăi:
-,,Lasă dulce îmbrățișarea
Să-nflorească-n flori de tei.”

-,, Ce vorbești copilă dragă?
Florile demult s-au dus.
Toamna scutură-n desagă,
Rubinul de la apus.”

-,, Ce păcat, nu-nțelegi clipa
Dăruită de iubire!
Floarea poate fi ursita.
S-a îndrăgostit de tine.”

Mreaja dulce pleacă-n grabă
Cu a zorilor venire.
Gust aroma dintr-o fragă
Simțind iz de nemurire.

Tu spui una, eu spun alta
Și-amândoi ne completăm,
Așteptând ca-n dimineață,
Cu rouă să ne-mbătăm.

 

Nu-ți pasă

 

Ți-ai pus o floare la rever
Pierzându-te în supoziții,
Fără a privi la cei ce vor,
O mică parte din soluții

Și nu îți pasă de nimic,
Deții universu-n palmă,
Dând la toate un verdict
Uitând buna rânduială.

Sunt jefuiți de sentimente
Cei ce voiesc prin adevăr,
Să înflorească continente,
Sub bucățică lor de cer.

Și se extinde ca o plagă
Nefericirea celor mulți,
Dorind o altă rânduială
Pentru a fi mai fericiți.

Nu îți pasă, ești inuman
Fiind condus de interese,
Neobservând că la liman
Cei nevoiași sunt la mese.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme”

Ioana CONDURARU: Poeme la început de toamnă

Tăceri

 

Sunt tăceri la mine-n suflet,
Este frig la tine-n gând
Și din clipe fac redută,
Să mă închid într-un cuvânt,
Luând astrele în palmă,
Pentru a le dărui,
Când voi trece fără teamă,
Pe aleia inimii.
Ce frivolă e secunda!
Ce sensibilă-i chemarea!
Stau privind cum plânge ploaia
Dăruind îmbrățișarea
Toamnei, care se preumblă,
Pe cărările pustii,
Risipind pe zări cu umbră,
Frunze triste, ruginii.
Doar tăceri găsesc în spațiu,
Plin de fluturi siderali
Și îmi pare că sihastru,
Este visul ideal.
Dar nu vreau să fac risipă,
Sentimentul e divin,
Când te simt ca pe-o minune,
Lângă cerul meu senin.
Și tăcerea e o schemă
De-a gusta din fericire,
Că mai mult e pusă-n temă,
Viața, pentru a fi iubire.

 

 

Dimineața parfumată

 

Dimineața parfumată
Înăcălțată-n coji de nuci,
Mi-a zâmbit la fereastră,
Printre mere moi și dulci.

Busuioc în plete poartă
Și la gât un curcubeu,
Aducând într-o prelată,
Ploaia rece drept cadou.

Zgribulite, vrăbii sure,
Stau ascunse în frunziș,
Așteptând poate revine,
Soarele din ascunziș.

Și în vatră, vesel,focul,
Dă paradă că ar vrea,
Să danseze siminocul,
Dacă vine iarna grea.

În tăcere degust ceaiul
Privind timpul călător,
Cum își duce lin traiul,
Torcând firul din fuior.

Viața e precum fuiorul,
Adunat în ani si zile,
Iară omul e ziditorul,
Ridicând o mănăstire.

 

 

Tu nu știi

 

Tu nu știi,
Da nu știi,
Frunzele-s duse din vii
Și din cer cad încet,
Mii de picuri în balet,
Aducând ploaia cernită
Peste clipa miruită,
Scuturând frunzele, toate,
Pe cărări triste și fade,
Punând curcubeu naturii,
Acum când plâng trandafirii!
Tu nu știi,
Vai, tu nu știi
Că rămân ai nimănui
Copacii care suspină,
Văzând bruma din grădină
Și se lasă doborâți,
De a timpului dorinți,
Când pe cerul înstelat,
Luna-n raze a pictat,
Licurici și fluturi zvelți,
Care încântă pe poeți!
Tu nu știi,
O, tu nu știi
Că acum e toamnă iară
Și strânge în călimară,
Mirul din struguri brumați
De fecioare adunați,
În căușul palmei fine!
Vezi acum tu știi mai bine
Și râzi, vai, cât râzi de mine!
Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme la început de toamnă”

Ioana CONDURARU: Spune-mi toamnă

Spune-mi toamnă,
Ziua-i blândă
Și durează o secundă?
Săptămâna e-o clipită
Și pe veci îi risipită?
Dar cu luna,
Cum se face
Că mă ține tot pe ace?
Azi surâde soarele,
Mâine plâng ogoarele,
Că sunt pline de ciulini.
Unde e floarea de crin?
Prin ce colț de agrement
Zace frumosul moment,
Când al verii râs dulceg,
Răsuna pe întreg meleag?
Repede te fofilezi
Pierzându-de prin livezi,
Adunând în mare grabă,
Frunzele căzute-n iarbă,
Nedorind a da în scris,
Toate câte ai omis,
Lăsând codrul fără grai
Și câmpii pline de scai.
Toamna însă stă tăcută,
Pregătindu-se de nuntă,
Că discret s-a logodit,
C-un luceafăr travestit.

———————————-

Ioana CONDURARU

26 septembrie 2019

 

Ioana CONDURARU: Plecăm pe rând

În vals se duce toamna,
Într-un plânset plecăm noi,
Săpând mai adâncă rana,
Într-o casă fără de, doi

Și la răsărit vor plânge,
Frunzele pe rând căzând,
Lăsând să se tot usuce,
Copacul care-i plăpând.

Căci ni-i rece în cuvinte
Și ni-i plânset pe poteci,
Codrul nu mai este verde,
Ochii de-s închiși pe veci.

O baladă-i astă viață,
Noi suntem a ei vioară,
Acordând întindem ață,
Să mai depășim o iarnă.

Plecăm azi, plecăm mâine
Închizând în urmă poarta,
Cu un lacăt cât un munte,
Că s-a terminat cu viața

Și din tot rămâne locul,
Cu buruieni împânzint,
Să conteste busuiocul,
Care mai ieri era înflorit.

———————————-

Ioana CONDURARU

23 septembrie 2019

Ioana CONDURARU: Drag printre rânduri

Voi arde în candeli dorul
Punând în versuri amorul,
Scriind stihuri aromate
Pe file îmbălsămate,
De iubire și frumos.
Totul este de folos,
Printr-un dar al inimii.
Și luând din galaxii,
Praf stelar am să presar,
Sfintei vieți, așa ca dar
Că nimic aici de este,
Nu-i precum într-o poveste.
Durere-i, lacrimi și glod
Și din toate, epolet,
Doar iubirea Lui Iisus,
Redă vieții încă-un bis.
Cine-s Eu? Cine ești Tu?
Vai, e un simplu rande-vous
Căci din razele divine,
Ce răzbat printre ruine,
Rămân clipele adorate,
Să ne îmbrace-n nestemate.
Nu te amăgi, creștine.
Ziua trece, ziua vine,
Perindându-se anotimpuri,
Lăsând triste începuturi,
La ferestre de cleștar.
Noi ardem un amânar
Vieții care tot alergă,
Căutând secunda dragă,
Pentru a se bucura,
De întâlnește dragostea.
Drag cu dor…dor cu drag!
Omule, ești așa beteag
De alegi făr-a ști,
Fericirile de-o zi!
Râde Domnul printre nori:
,,- Ești un imn de sărbători.
De ce nu te mulțumești,
Cât din toate regăsești,
Când apare răsăritul?
Spui că ești nefericitul?
Hai, privește și-ai să vezi,
Câtă lume fără crez!
Ce de lume fără rost!
Așa e…mereu a fost,
Omenirea-i insistentă
Dar veșnic e repetentă”
Înghit vorbele cu greu…
,, Doamne, păcat mare fac și eu,
Tot gândind ca un ateu!”
Închinând cartea rezumând:
,, Totuși, sunt doar umbră pe pământ.”

———————————-

Ioana CONDURARU

20 septembrie 2019

Ioana CONDURARU: S-au stins macii

S-au stins macii

 

Pe lanuri s-au stins macii în tăcere,
Noi ne-am stins încet printre cuvinte,
Așteptând cuminți înc-o Înviere,
Acolo undeva printre morminte.

Și toamna calcă peste frunze triste,
Și noi pășim tăcuți peste adevăr,
Uitând să dăruim din lucruri sfinte,
Un ultim psalm când ne rugăm la cer.

S-au stins macii și plânge universul,
Că-n loc mai sângerează amintirea
Rămasă-n lut că s-a topit frumosul,
Din frunza care dăruia atunci iubirea.

Și noi încet ne-om stinge printre vise,
Strângând în cufăr tot ce am trăit,
Lăsând în urmă fericiri promise,
Pe care am uitat că le-am iubit.

———————————-

Ioana CONDURARU

17 septembrie 2019

Ioana CONDURARU: Între azi și ieri

În sala rece, mortuară,
Luminile pe rând se sting,
Iar fața galbenă de ceară,
Se asemăna c-un înger blând
Și printre lacrimi lung privește,
Copila contemplând ușor,
La tot ce-a fost dar nu mai este,
Că omu-i veșnic călător.
Între ieri și azi se pierde,
Îngenuchind fără să vrea,
Luând în palmă mâna rece,
Șoptind un psalm și ruga sa,
Este chemarea unui suflet
Ce caută răspunsul blând,
Dar cine să-i redea un zâmbet,
Când s-a sfârșit al vieții cânt?
,,- O Mamă dulce, unde oare,
Voi mai afla a ta iubire?
Prin ce ungher, prin ce cotloane,
Voi mai găsi a ta vorbire?
Privirea calmă, adorată,
De unde să o mai adun,
Când inima îndurerată,
Va rătăci pe-al vieții drum?
Îmi ești ființa cea mai scumpă,
Din întregul univers,
Dar te-ai închis într-o redută
Și eu rămân să te zidesc,
În lacrimi și-n cruda durere
Ce-mi sfâșie al meu destin,
Privind cum stai și în tăcere,
Te voi conduce pe-al tău drum.”

Se zbuciuma tristă, rebelă
Nereușind a înțelege,
Că ieri și azi e o himeră
Și nimeni nu poate-alege,
Nici începutul nici sfârșitul,
Doar simplu poți trăi și-atat,
Iar de se termin-anotimpul,
Se așterne iarna de granit.

———————————-

Ioana CONDURARU

15 septembrie 2019

Ioana CONDURARU: Dimineață de toamnă

Dimineață de toamnă

 

Prin covoarele de nori,
Soarele timid se arată,
Aducând sfioșii zori,
Mai în șagă, mai în joacă.

Vântul, șugubăț adie
Legănând tot infinitul,
Iar prin frunza de la vie,
A dat iama răsăritul.

Struguri zâmbitori așteptă,
Raze fine, colorate,
Să-i mângâie cu o șoaptă,
Căci râvnesc la nestemate

Că e toamnă de legendă,
Venită din munți străbuni
Trecând iarăși în agendă,
Frumusețea acestei lumi.

———————————-

Ioana CONDURARU

3 septembrie 2019

Ioana CONDURARU: Limba noastră…

La mulți ani, vorbirii noastre strămoșești!
La mulți ani, Limbii române!
La mulți ani, românii mei minunați!

Focul sacru este graiul,
Care-mi arde în cuvinte,
Aprinzând luceferi nopții,
Arzători peste morminte,

Că Bunicii au dat vamă
Pentru Graiul Strămoșesc
Viața luptând fără teamă,
La Oituz și Mărășești.

Nu lăsați crucificată
Limbă dulce de demult,
De acei ce vor prin faptă,
Să ne pună la pământ

Că vorba, ni-i rugăciunea
Spusă-n taină adeseori,
De Bunelul sau de Bunica,
Presărând lacrimi pe flori.

Nu vă înjosiți cuvântul
Miruit de Dumnezeu,
El ne este legământul
Și la bine și la greu

Legănând în brațe puiul,
Căutând doina de demult,
Neuitând ca el e șoimul,
Care va urma la rând.

———————————-

Ioana CONDURARU

31 august  2019